Pozitia a 9-a: „Carmen Comes Home” – Keisuke Kinoshita (1951)

Cand majoritatea cinefililor pasionati de filmul clasic japonez se gandesc la marile filme ale anilor ’50, inevitabil acestora le vin in minte tristele drame familiale ale lui Ozu, operele istorice rafinate ale lui Mizoguchi sau monumentalele puneri in scena ale lui Kurosawa. Ar mai putea fi vorba si de „Godzilla” lui Ishiro Honda, care a facut furori in lumea intreaga si a dat nastere unui intreg sir de filme in care celebrul monstru japonez a avut de infruntat tot ceea ce imaginatia umana putea plasmui; insa pentru cea mai mare parte a filmelor din aceasta „a doua varsta de aur” a cinematografului japonez filmele sunt caracterizate de sobrietate, contemplatie meditativa si, sub aspect tehnic, aproape toate sunt filme alb-negru.

In timp ce Hollywoodul folosea procedeele Technicolor inca de pe la sfarsitul anilor ’20 (a se vedea acele pelicule colorate in albastru sau roz inchis, devenite mai apoi adevarate filme color), in Japonia, intreg spectrul de culori este folosit prima oara la redarea unui film abia in 1951 (Fujicolor-ul studiourilor Shochiku). Sarcina realizarii primului film color japonez a revenit unui tanar regizor, in varsta de doar 39 de ani, Keisuke Kinoshita. Acesta nu doar ca a urmat instructiunile si sfaturile cameramanului sau si ale studiourilor Shochiku de a filma cat mai multe imagini cu peisaje, munti sau campii inverzite cu scopul evident de a sublinia tehnologia Fujicolor, dar, mai mult, acesta a introdus mai multe numere muzicale in film pentru a spori valoarea ludica a realizarii sale cinematografice.

Hideko Takamine intrepreteaza, in film, rolul lui O-Kin, o tanara ce se intoarce in orasul natal din Japonia rurala, dupa ce s-a scolit in domeniul „artelor” in metropola Tokyo. „Artele” se dovedesc a se referi, de fapt, la burlesc, O-Kin fiind o dansatoare ce realiza numere comice pe ritm de dans si de muzica vesela. Spunandu-si „Lily Carmen”, aceasta, impreuna cu prietenul ei Maya (Toshiko Kobayashi) il convinge pe credulul primar ca orasul are nevoie de putina „cultura”, pe care numerele lor muzicale le puteau oferi. Astazi, cand epoca filmului muzical a apus demult, poate parea un subiect plictisitor; ins ala acea vreme, dupa un razboi care a epuizat si fizic, si psihic Japonia, un astfel de film nu putea aparea decat un binemeritat respiro pentru intreaga natiune chinuita de suferintele postbelice. Acest respiro a avut un asemenea succes incat in anul urmator s-a realizat un sequel, „Carmen’s Pure Love”. Pe langa faptul ca acest film a fost prima realizare in culori a cineastilor japonezi, incepea o decada in care standardele in privinta realizarilor color au fost ridicate tot mai sus, deschizandu-se un drum care avea sa consacre definitiv mari regizori si sa marcheze pentru totdeauna istoria filmului japonez

Articol realizat de cris999 (c) www.asiacinefil.com