DIVERSE

Publicat: duminică 25 septembrie 2016

“Never Said Goodbye” (2016) a avut o multime de nume alternative inca dinainte de lansare: “Under the Sicily Sun”, “Under the Sicilian Sun”, “Begin Again”, “Love in Sicily”, “Never Say Goodbye”, care mai de care mai atragatoare si ofertante. In cele din urma producatorii s-au oprit la un titlu poate cel mai potrivit in raport cu ceea ce filmul ofera. Intr-adevar, s-au facut filmari in Italia, unde au fost prezenti si cei doi protagonisti, insa invocarea Siciliei in titlu, fie si de dragul exotismului, ar fi fost eronata, in conditiile in care totalul scenelor filmate in Peninsula si rasfirate pe durata intregului film nu depaseste nici 10% din totalul minutelor productiei. In plus, iubirea protagonistilor se desfasoara si se consuma in Shanghai, deci la fel de inspirat ar fi fost un titlu precum “Love in Shanghai”. Filmul este regizat de taiwanezul Lin Yu-hsien, un fost documentarist de 4 ori premiat pentru filmele sale artistice si documentare, iar acest lucru se simte in realizarea lui “Never Said Goodbye”, care in ciuda aspectului sau comercial contine multe elemente artistice, imagini superbe si atentie la detaliile vizuale. Producatorul filmului e nimeni altul decat Stanley Kwan, un cunoscut regizor si producator din Hong-Kong, premiat la Golden Horse si la Hong Kong Film Awards cu cele mai prestigioase premii pe care un cineast din spatiul chinez le putea obtine. Protagonistii filmului sunt actrita chineza Zhou Dongyu, al carei debut incantator avea loc in 2010 in productia lui Zhang Yimou “Under the Hawthorn Tree”, ce i-a adus 3 premii de interpretare. In rolul principal masculin il vedem dupa foarte mult timp intr-un film pentru marele ecran pe actorul coreean Lee Jun-ki. Ultimul sau rol intr-un film a fost unul minor in succesul de box-office “May 18” in 2007, trebuind, iata, sa treaca aproape un deceniu pentru a reveni pe marele ecran, locul unde adevaratele calitati ale unui actor ies la suprafata. In schimb, dupa revenirea din armata in 2012, an de an acesta a aparut in cate un serial de televiziune, reusind sa se mentina in atentia fanilor sai cu roluri romantice in special in seriale de epoca sau de fantezie. Taiwanezul Ethan Ruan (vedeta unor seriale taiwaneze de succes precum “Fated to Love You” (2008) si “The Queen” (2009) are un rol secundar, foarte sters, cu un numar limitat de replici. “Never Said Goodbye” s-a lansat in cinematografele chineze la inceputul lunii august, obtinand incasari de 2,8 milioane dolari.

Xiaoyu (Zhou Dongyu) si Park Jun-ho (Lee Jun-ki) sunt un cuplu tanar ce trece printr-un moment delicat. Amandoi lucreaza in acelasi domeniu, designul interior, el venind special din Coreea pentru a capata experienta la firma patronului Ma. In fapt, motivul pentru care a acceptat slujba a fost chiar Xiaoyu. Insa dupa 3 ani si jumatate relatia lor pare a se fi consumat inainte de a se produce ceva serios intre cei doi. Jun-ho intentioneaza sa plece in Italia pentru a studia opera, iar Xiaoyu nu intra in planurile sale de viitor. Pe acest fundal, relatia celor doi devine tensionata, iar in cele din urma el vine cu propunerea despartirii. Trece o saptamana, doua, trece o luna, doua, iar ceea ce la inceput parea o gluma pentru Xiaoyu, convinsa ca va fi cautata de iubitul ei, devine un cosmar. Nu primeste nici macar un telefon de la Jun-ho, iar cand in sfarsit decide sa lase mandria la o parte si il cauta in Italia, e prea tarziu. La 3 luni de la despartire, afla adevarul despre Jun-ho, iar relatia lor ni se dezvaluie pas cu pas, cu bune si cu rele…

Povestea din “Never Said Goodbye” se centreaza in jurul celor doi protagonisti, un el si o ea, el coreean, ea chineza. La prima vedere, relatia lor pare superficiala, lipsita de substanta, cu toate ca, dupa spusele naratorului, Park Jun-ho (Lee Jun-ki insusi), sunt impreuna de mai bine de 3 ani. Motivul pentru care regizorul prezinta fugitiv relatia celor doi il vom afla mai tarziu, cand aceasta este disecata pas cu pas, retroactiv, astfel ca ceea ce la inceput pare superficialitate in realizare e de fapt parte a planului scenaristului de a ne cuceri intr-un mod original, mai putin specific filmului chinezesc ce are de obicei scenarii liniare, previzibile. De aceasta data regizorul chiar reuseste sa ne pacaleasca (in sens pozitiv) si sa ne faca sa credem ceea ce scenariul isi doreste sa ne transmita, fara a banui evolutia lucrurilor pana la jumatatea filmilui. Si nu, ceea ce e prezentat ca subiect al filmului pe diverse site-uri, “o melodrama romantica despre o femeie chineza si un coreean ce se indragostesc in ciuda diferentelor lor culturale” nu reprezinta decat o pista falsa ce induce in eroare. Intr-adevar, ca gen, “Never Said Goodbye” e o melodrama romantica, insa faptul ca cei doi protagonisti se indragostesc “in ciuda diferentelor culturale” nu are nici o relevanta. E o afirmatie gratuita si generala ce poate fi introdusa in orice speculatie de prezentare al oricarui film romantic in care protagonisti sunt un actor/actrita chinez/a si coreean/a, facuta fara a vedea in prealabil filmul. Cel ce a facut o astfel de afirmatie ar trebui sa se trezeasca la realitate si sa isi deschida ochii pentru a realiza ca traim intr-o lume a globalizarii, in care diferentele culturale, fie ele si dintre coreeni si chinezi nu mai sunt de mult un obstacol in calea exprimarii unor sentimente. Multi actori chinezi si coreeni formeaza cupluri, la fel taiwanezi si coreeni, japonezi si coreeni, deci ce e atat de extraordinar in a sublinia diferentele culturale cand vine vorba de iubire ? Asadar, aceasta afirmatie nu are nici o legatura cu subiectul in sine al filmului, ce nu scoate in evidenta nici un obicei cultural nici al chinezilor, nici al coreenilor, nici macar traditiile lor intr-o anumita privinta. Povestea de iubire a protagonistilor e una cat se poate de fireasca, nu are nici macar o limba unica (in film, personajul lui Lee Jun-ki vorbeste in coreeana, in chineza, in engleza si chiar si in italiana cateva replici, astfel ca limba nu e o piedica in nici un fel in exprimarea sentimentelor si a mesajului filmului), iar stilul in care e prezentata e unul tipic occidental (motocicleta ingrijita cu grija de protagonisti ce duce cu gandul la motocicleta lui Tom Cruise din “Top Gun”, un moment inedit de musical pe ritmuri americane cand Park Jun-jo incearca sa o cucereasca pe Xiaoyu), cu evidente elemente specific coreene aduse de Hallyu in China si pe care regizorii chinezi incearca sa le adopte pentru ca produsul finit sa ofere ceea ce si iubitorii de k-drame asteapta, anume melodii romantice de cateva minute bune introduse in plina desfasurare a scenariului (o bollywoodizare… in stil coreean). Protagonista feminina, Zhou Dongyu, a interpretat excelent rolul jumatatii feminine a cuplului, un personaj autoritar si exigent ce sufera mult din cauza ca sentimentele ii sunt tradate de mai multe persoane dragi. Desi cu coafura din acest film si cu privirea ce mereu emana tristete, actrita Zhou Dongyu poate parea unora antipatica, aceasta e doar o iluzie data de intrarea excelenta in rolul personajului. Daca doriti sa o vedeti zambind mult mai mult, intr-un rol de tanara sfioasa ce descopera prima iubire cu ezitarile tipice varstei, urmariti-o in “Under the Hawthorn Tree”, unde nici urma de antipatie, ba, din contra, vi se va parea adorabila si chiar misterioasa in naivitatea ei aparenta. Lee Jun-ki e acelasi romantic poznas pe care il stim din rolurile anterioare, cu toate ca de aceasta data are de interpretat o partitura dramatica. Vedem un Lee Jun-ki poliglot, cu acelasi zambet cuceritor, iar la final avem parte de o surpriza, o melodie interpretata chiar de el, “For a While”, inclusa pe albumul “Exhale” lansat in noiembrie 2014.

Un film chinezesc superb, insa foarte trist, ce ne demonstreaza o maturizare a cineastilor chinezi de filme romantice. Acestia, in mod imbucurator, incep sa puna tot mai mult accentul pe scenarii de calitate ce incearca sa apropie productiile autohtone de nivelul celor coreene de gen, imprumutand chiar elemente si actori coreeni. De aceasta data rezultatul acestui experiment e unul reusit, iar daca ne gandim si la alte productii romantice recente, precum “Never Gone” sau “The Third Way of Love”, putem spune ca filmul romantic chinezesc se transforma in bine.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 18 septembrie 2016

“League of Gods” (2016) a fost unul din filmele cu priza la public in vara anului 2016 in China si Hong Kong, lucru de asteptat daca luam in calcul bugetul de peste 38 de milioane de dolari pe care l-a avut. Incasarile au confirmat investitia, chiar daca asteptarile au fost mult mai mari de la o astfel de productie: 42,7 de milioane de dolari incasari. Daca tragem linia, in cele din urma filmul a iesit pe plus cu cateva milioane, insa pentru producatori e deja o problema finantarea unui sequel ce e obligatoriu, dat fiind faptul ca filmul se incheie brusc, inaintea unei batalii pe care toata lumea o astepta, insusi producatorul sugerand o continuare, in cadrele de final. Cu siguranta aceasta va exista, insa deocamdata nimeni nu se incumeta sa vorbeasca de momentul in care se va realiza. Regizat de debutantii Koan Hui si Vernie Yeung, “League of Gods” are la baza un celebru roman medieval chinezesc, “Investiture of the Gods”, scris in timpul dinastiei Ming si publicat undeva pe la 1550. Distributia e plina de nume cunoscute sau foarte cunoscute ale filmului chinezesc, cap de lista fiind desigur superstarul Jet Li, totodata si cel mai bine platit actor al productiei. In ciuda acestui fapt, Jet Li apare doar in primele 30 de minute si nicidecum nu este protagonistul filmului. Tony Leung Ka-fai (Regele Zhou), Fan Bingbing (Daji) Louis Koo (Generalul Leopard), Andy On, Huang Xioaming sau Angelababy sunt alte nume celebre in roluri secundare consistente, in timp ce protagonist este necunoscutul Jacky Heung. Filmul a avut premiera aproape concomitent in China si Hong Kong, si in tari precum Australia, Noua Zeelanda, SUA, Canada sau Marea Britanie (28-29 iulie 2016), insa a captivat doar publicul chinez, cel occidental avand serioase dificultati de acomodare cu tema productiei.

In vremea in care Pamantul era tinutul in care toate fiintele vii erau egale, ambitia oamenilor de a stapani lumea duce la distrugerea armoniei. In timp ce unii au fost devorati de intuneric, altii au devenit gardieni ai luminii. Lei este orfanul Tribului Aripii adoptat de Tribul Razboinicilor Ji din Regatul Xiqi, ultima reduta a fortelor Binelui. Condus de Generalul Ji si de batranul strateg Jiang (Jet Li), Xiqi-ul isi trimite cei mai iscusiti razboinici in frunte cu Lei intr-o misiune sinucigasa in Regatul Zhaoge, stapanit de maleficul Rege Zhou. Acesta a facut in tinerete o intelegere cu Demonul Suprem pentru a castiga lumea, primind Regatul si tot ce isi putea dori un muritor de la viata. In schimb, trupul a devenit posedat de Daji (Fan Bingbing), consoarta lui, o Vulpe cu 9 Cozi deghizata intr-o superba femeie. Scopul misiunii razboinicilor Ji este eliberarea din temnita Regelui Zhou a Marelui Senior al Tribului Invizibil, tinut captiv in regatul tiranului. Si asta doar pentru ca legenda spune ca, in momentul in care cei trei sori converg, Dragonul Negru coboara pe Pamant si marele intuneric va invalui lumea timp de 18.000 de ani. Singurul ce detine secretul invingerii Dragonului Negru e Maestrul Senior al Tribului Invizibil, ai carui ochi sunt si singurii ce au vazut Dragonul Negru vreodata. Cum misiunea reuseste doar partial, Lei mai are o sansa: sa gaseasca Sabia Luminii, singura ce mai poate schimba soarta lumii. Drept urmare porneste intr-o aventura plina de neprevazut, in care se intovaraseste cu personaje care mai de care mai stranii, dand peste obstacole mai usor sau mai greu de trecut.

“League of Gods” e un film la care publicul occidental, ce nu este amator de mitologie chinezeasca, va cam stramba din nas, avand serioase probleme de acomodare cu atmosfera sa. Unii americani s-au grabit in mod eronat sa catalogheze filmul drept un “X-men” chinezesc, insa in afara de efectele speciale, “League of Gods” nu are nimic in comun cu celebra franciza. Mai degraba daca tot s-ar insista in realizarea unei asemanari cu vreun film Hollywoodian, filmul s-ar asemana poate mai bine cu superficialul “Gods of Egypt”. Un lucru este sigur: e plin de clisee, personaje bizare ce se transforma in fel si chip, si desi sub aspect vizual productia abunda de efecte pe calculator si e extrem de ofertanta, ca subiect in sine filmul sufera. Debutul este unul tipic productiilor chinezesti de aventura, un “hei-rup” cu intrarea direct in miezul problemei, dar mai apoi se pierde in detalii, odata cu intrarea in scena a unui numar mare de personaje si a folosirii a numeroase denumiri si porecle care mai de care mai haioase. Personajele obisnuite se intersecteaza cu cele cu puteri supranaturale, unele se transforma si iau alte infatisari (de aceea personajul lui Jet Li, Maestrul Jiang, apare doar in prima jumatate de ora, acesta transformandu-se si fiind inlocuit in distributie cu un alt actor), legenda se imbina cu realitatea si asa a unor timpuri mitice, astfel ca publicul occidental va fi total bulversat de toata aceasta avalansa de personaje si evenimente. Pentru publicul chinez, in schimb, filmul a parut ceva familiar, si asta pentru ca are la baza romanul de secol XVI “Investiture of the Gods”, una din cele mai importante scrieri ale genului “shenmo” din literatura chineza (romane despre zei si demoni). Avand 100 de capitole si combinand istoria cu folclorul, mitologia, legendele si fantezia, romanul spune povestea rasturnarii ultimului monarh al dinastiei Shang, regele Zhou, undeva in anul 1046 i.e.n si fondarea noii dinastii Zhou de catre Ji Fa. Desi se considera ca e lipsit de realismul lui “Water Margin” si de realismul imaginativ al lui “Journey to the West”, “Investiture of the Gods” ramane una din scrierile de baza ale literaturii chineze, avand un impact urias in cultura chineza si in cea populara japoneza. Multe filme de televiziune, seriale, manhua (manga chinezesti) au avut in centrul lor acest roman. Revenind la film, productia odata ce te acomodezi cu ea e una agreabila, mereu aduce elemente noi, poate chiar prea multe, ce uneori creeaza anumite dificultati in identificarea taberelor sau in atasarea de una sau alta dintre ele. Subiectul nu sta o clipa pe loc, mereu se intampla ceva, iar abundenta de flashback-uri scade din dramatismul povestii, regizorii optand din start pentru latura comerciala si nicidecum artistica. Decorurile sunt excelent construite grafic (de altfel cea mai mare parte a bugetului productiei s-a dus pe partea grafica), locatiile sunt ideale pentru acest gen de film, costumele sunt deosebite, iar spre final filmul se transforma intr-o productie tipic americana in genul celor Marvel cu supereroi ce-si unesc fortele pentru a invinge Raul. Imaginile sunt de cea mai inalta clasa, iar acest lucru nu trebuie sa ne mire daca ne gandim ca onul din spatele lor e nimeni altul decat legendarul Arthur Wong, ce practica aceasta meserie de aproape 40 de ani, avand la activ filme superb realizate precum The Warlords, Bodyguards and Assassins, A Chinese Fairy Tale sau Painted Skin.

“League of Gods” ramane o productie spectaculoasa sub toate aspectele, insa cu prea multe personaje si cu un fir epic pe alocuri naiv ce nu lasa loc personajelor sa se contureze suficient, de unde si senzatia de graba, accentuata de durata relativ scurta, de 100 de minute, a filmului. Probabil o obligatorie continuare a povestii va completa minusurile actualei realizari, insa ramane de vazut cand si cu cine va fi realizata aceasta. Recomandat amatorilor de gen, insa fara a avea mari asteptari la inceputul vizionarii.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 16 septembrie 2016

La 12 ani de la “A Moment to Remember”, in sfarsit cinematografia coreeana reuseste sa produca o melodrama originala ce se distanteaza de toate cliseele genului, ce de altfel s-a stins in ultimii ani pe marele ecran, mutandu-se pe micul ecran. Si, intamplator sau nu, puntea de legatura peste cei 12 ani scursi de atunci il reprezinta acelasi indragit actor, Jung Woo-sung, protagonistul noii productii “Remember You” (cunoscuta si ca “Don’t Forget Me”). Ajuns la 42 de ani (la data filmarilor), acesta pare potrivit pentru astfel de roluri melodramatice de persoane aflate in cautarea propriei identitati, daca ne gandim la suspinele pe care le-a smuls in productii precum “Sad Movie”, “Daisy” sau “Scarlet Innocence”. De aceasta data, partenera ii e cunoscuta Kim Ha-neul, ce revine pe marele ecran dupa 5 ani de absenta. Bucuria revenirii in prim plan cu aceasta productie a fost dublata la 2 luni distanta de la data premierei de un alt eveniment fericit in viata actritei, casatoria cu un om de afaceri. Bae Sung-woo (din nou excelent, interpretand un personaj secundar ce la prima vedere nu pare a fi ceea ce se pretinde) si Jang Young-nam completeaza o distributie stralucita, dand culoare interpretarii protagonistului Jung Woo-sung. “Remember You” e filmul de debut al regizoarei si scenaristei Lee Yoon-jung, care, asemeni regizorului lui “The Priests”, a ales sa transforme scurtmetrajul ei din 2010, “Remember O Goddess”, intr-un film de lungmetraj. Efortul de a strange fondurile necesare a fost dificil, insa initial pe cont propriu si apoi cu ajutorul prietenilor si a peste 200 de persoane ce au donat, a reusit sa stranga un buget cu care sa inceapa filmarile. Jung Woo-sung a contribuit si ca producator la acest film, ce a reusit sa stranga la box-office peste 2,8 milioane dolari. Cu toate ca e un film independent, iar cand spui “independent” automat te gandesti la o calitate a imaginii specifica unui film cu buget redus, “Remember You” are tot ce e necesar unei productii de calitate.

Yeon Suk-won (Jung Woo-sung) tocmai si-a revenit dupa 10 luni de spitalizare, in urma unui tragic accident de masina in care a fost implicat. Recuperarea a fost dificila, iar dorinta de a trai a fost mai puternica decat toate obstacolele. Cu toate ca incearca sa se reintegreze in societate, Suk-won intampina reale dificultati in a mai urca in masini sau autobuz, de care se fereste instinctiv. Dar mai grav decat orice este faptul ca nu isi mai poate aminti nimic din ultimii 10 ani de viata. Practic ultimii 10 ani i s-au sters cu buretele din memorie. Ultimul lucru pe care si-l mai aminteste e o tanara ce il tine de mana, alergand impreuna pe un culoar luminos. Sa fie un vis aievea, o dorinta, sau ceva din viata pierduta odata cu memoria ? Singurul loc pe care il cunoaste din lumea noua in care se trezeste e locuinta sa. Aici il viziteaza un anume Oh, avocat, despre care afla ca e asociatul lui intr-o firma de avocatura. Cum se poate ? Cu 10 ani in urma, planul era sa sara peste admiterea in barou si sa-si gaseasca o slujba, dar acum e avocat asociat intr-o firma de avocatura ? Buimacit de toate aceste schimbari pe care trebuie sa le accepte brusc, nu ezita sa viziteze o clinica de psihiatrie pentru consiliere si tratament psihiatric. In sala de asteptare vede o femeie, Kim Jin-young (Kim Ha-neul), de care se simte atras in mod inexplicabil. Incercand sa o incurajeze cand aceasta plange in fata lui, din vorba in vorba se ataseaza de ea, mai ales ca din greseala ia reteta ei in loc de propria reteta de la receptie. Si astfel intre cei doi se leaga ceva. Destinul le ofera celor doi sansa unei vieti noi. O vor fructifica ?

“Remember You”, desi e o melodrama romantica, se departeaza complet de tiparul genului asa cum il stim din alte filme coreene. Propunerea scenaristei este, de fapt, o reinventare a genului din temelii, rescrierea regulilor lui si evitarea cliseelor. Rezultatul e unul surprinzator: o productie revigoranta, ce aduce un aer proaspat peste un gen despre care nu s-a mai auzit nimic de ani buni. Dupa cum probabil ati dedus, filmul are in centrul sau o tema clasica in cinematografia coreeana de gen, pierderea memoriei. Doar ca de aceasta data, e exploatata diferit ca pana acum, fara a duce subiectul in derizoriu. Lipsesc exagerarile siropoase, replicile sablon, lacrimile smulse gratuit spectatorului. Totul este cizelat si creionat in asa fel incat sa nu se depaseasca anumite limite impuse de scenarista, care sa lase filmul sa alunece pe panta ridicolului. Elementele dramatice introduse in poveste spre final dau o nota puternica de realism, lucru care in melodrame e mereu inlocuit de exagerari ieftine doar in scopul victimizarii protagonistului. Jung Woo-sung are din nou un rol mare, ce aminteste oarecum de “A Moment to Remember” (acum el e victima, nu persoana pe care o iubeste, deci un paralelism intre cele doua filme ar putea fi catalogat cel mai simplu prin sintagma “Jung Woo-sung in oglinda”), cu deosebirea ca in acest rol nu mai e tinerelul de ieri aflat in plina ascensiune, ci un actor complet matur, pentru care trecerea de la lacrimi la zambet se poate face imperceptibil, surprinzandu-te in mod placut. Kim Ha-neul are o revenire in forta, personajul ei fiind interpretat cu o naturalete demna de viata reala. Cand o regasim pe sprintara din “My Girlfriend is an Agent” sau “Too Beautiful to Lie”, cand pe sobra din “Ice Rain” sau romantica din “Ditto”. In rolul “Kim Jin-young”, actrita trece prin toate aceste stari, ca si cum si-ar trece in revista intreaga cariera de pana acum. Atmosfera filmului e una destul de apasatoare, insa e vorba de o tensiune ce disjunge din starea de nesiguranta a personajului principal ce incearca sa-si recupereze memoria ultimului sau deceniu de viata. Atat de bine e redata aceasta nesiguranta incat ai senzatia ca gandesti exact ca Yeon Suk-won, ca vezi lucrurile din perspectiva lui, de aceea revelatia dinspre final, cand scenarista vine cu o alta perspectiva a lucrurilor, e una salutara pentru film. Spectatorul va avea tot timpul dubii in privinta unuia sau altuia dintre personaje (inclusiv a celor secundare, care exact acest rol il au, de a spori indoielile si de a crea in mintea spectatorului diferite scenarii despre cum arata viata lui Suk-won inainte de accident), astfel ca plasarea ca un fir secundar a unui caz de disparitie reclamat de o clienta la firma de avocatura ce duce in final spre o fundatura, fara relevanta pentru firul principal al povestii, poate fi trecuta cu vederea.

“Remember You” ramane o surpriza foarte placuta, ce putem spune ca redefineste melodrama coreeana ca gen, readucandu-i decenta si mandria. Jung Woo-sung si Kim Ha-neul formeaza un cuplu superb, matur si incantator, povestea este plina de originalitate si neprevazut, asfel ca in mod sigur cei ce vor avea curiozitatea sa vizioneze aceasta productie vor fi placut surprinsi de aceasta noua perspectiva de abordare a melodramei.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 15 septembrie 2016

Seok-woo (Gong Yoo) e un broker la o companie de brokeraj mult prea preocupat de meseria sa. Lumea il priveste ca pe un parazit ce suge sangele altora, traind pe spinarea clientilor sfatuiti sa investeasca sau nu la bursa, in functie de ponturile oferite discretionar de Seok-woo. Mult prea preocupat de slujba, acesta isi neglijeaza familia. Nu e de mirare ca e divortat, iar promisiunile facute fiicei sale a carei custodie o are sunt mereu incalcate. In conditiile in care se apropie ziua de nastere a fetei sale, Soo-an, aceasta il preseaza sa mearga la mama ei in Busan. De aceasta data nu mai poate sa scape de responsabilitate, mai ales ca popularul cadou ales de angajatul sau pentru ziua de nastere a lui Soo-an e o dezamagire completa pentru fata. Lasand tot lucrul deoparte, Seok-woo isi ia fiica si se urca pe trenul de mare viteza KTX spre Busan. La scurt timp de la plecarea din gara, evenimente neasteptate se produc, tara cazand in haos in urma unor revolte scapate de sub control. Pe tren, evenimente stranii duc la declansarea unei epidemii, persoanele infestate devenind zombi si vanand persoanele neinfectate. Lupta pentru supravietuire incepe….

“Train to Busan” continua traditia filmelor hollywoodiene cu zombi, copiind tot ce acestea au avut mai bun de oferit de-a lungul timpului. Altfel spus, avem in fata o productie comerciala pana in maduva oaselor, lipsita de orice urma de originalitate, in care regasim toate cliseele specifice genului. Trenul spre Busan e o metafora simplista a societatii umane in general, nu neaparat a celei coreene. Asa cum ii sade bine acestui gen, scenaristul aduna in acest tren personaje variate, exponenti din toate categoriile de varsta si sociale, cu temperamente diferite, ce reactioneaza diferit in situatii extreme. Practic avem o bucata din sociateta decupata din lumea reala si transplantata intr-un decor stabilit de scenarist, intr-un spatiu inchis in care supravietuirea e mai importanta decat umanitatea insasi. Compasiunea fata de Celalalt dispare in momentul in care teama pentru propria viata te face sa constati ca esti singur, pe cont propriu si ca nimeni nu te ajuta. Momentele de tensiune din film arata metamorfozarea brusca a fiintei umane pe baza instinctuala, apropierea acestuia de stramosul comun numit maimuta ca forma de manifestare a instinctului de supravietuire. In astfel de filme, in general interpretarea actorilor e un element secundar, atentia spectatorului mutandu-e pe povestea in sine, pe explorarea suspansului si pe latura spectaculoasa, in masura sa socheze. Gong Yoo e destul e sters, rolul lui dand de inteles ca orice alt actor putea interpreta o asemenea partitura. Poate singura prestatie remarcabila e cea a fetitei actor Kim Soo-ahn, ce interpreteaza mai mult decat convingator personajul Soo-an. Intreaga distributie e de calitate, iar scenariul scris de Yeon Sang-ho (un specialist mai degraba in animatii, in acest an lansand o animatie cu o tema asemanatoare lui Train to Busan, “Seoul Station”, de fapt un prequel la acest film) e satisfacator pentru un astfel de film cu buget ridicat. Mai trebuie spus ca “Train to Busan” a obtinut pste 124 de milioane de dolari incasari la box-office in intreaga lume, fiind de departe liderul din acest an la incasari in Coreea. Daca v-a placut “Snowpiercer”, in mod sigur veti fi si fanii lui “Train to Busan”, despre care unii critici au spus ca e un “Snowpiercer cu zombi”.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera pentru asiacinefil de gligac2002 (Asia Team). Subtitrarea este una de calitate, cu timing refacut manual linie cu linie, fidela limbii vorbite in film, neavand la baza traducerile de amatori existente in momentul de fata in mediul online, de foarte proasta calitate.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 11 septembrie 2016

“Double Agent” (2003) a fost unul din primele filme coreene de spionaj cu un scenariu modern si solid, ce aducea in discutie razboiul nevazut dintre Nord si Sud. Odata cu serialul IRIS, astfel de productii au explodat pe marele ecran, poate cel mai apropiat de tematica din “Double Agent” fiind “Secretly, Greatly” (2013). Filmul marcheaza debutul ca regizor a lui Kim Hyeon-jeong, insa ulterior acesta s-a dedicat doar scrierii de scenarii, imaginatia sa dand nastere unor povesti ca cele din “Joseon Scandal” sau “Hwang Jin Yi”. Distributia a atras publicul in salile de cinema, productia obtinand incasari totale de 8,3 milioane dolari. Peste 2 milioane din aceasta suma a venit din Japonia, unde pe atunci Valul Coreean tocmai explodase dupa succesul lui “Winter Sonata”. Amandoi protagonistii reveneau dupa o absenta importanta: Han Suk-kyu nu mai aparuse intr-un film din 1999, de la un alt film de spionaj, “Shiri”, in timp ce Ko So-young absentase 2 ani, fiind pe atunci o vedeta de top a filmului coreean. Daca Han Suk-kyu a avut ulterior o cariera stralucita, cu aparitii in filme de clasa precum “The Scarlet Letter”, “An Eye for An Eye”, “The Belin File”, “My Paparotti” sau “The Royal Tailor”, Ko So-young, trecuta deja de 30 de ani, a mai avut 2 aparitii pe marele ecran si una pe micul ecran din 2003 pana in prezent, in 2010 casatorindu-se cu starul Jang Dong-gun. Veteranul Cheon Ho-jin da culoare scenariului prin rolul sau cheie in apropierea celor doi protagonisti. Cu toate ca diversele site-uri clasifica “Double Agent” ca fiind un film “thriller/actiune”, mai degraba genul potrivit sa-l incadreze e “drama/spionaj”, actiunea si chiar suspansul avand un rol minor in derularea povestii.

In 1980, Lim Byung-ho, un spion nord-coreean, sustrage niste documente secrete din ambasada Coreei de Nord din Berlin si, prin punctul de control Charlie, reuseste sa treaca in Berlinul de Vest. Impuscat in picior, acesta e recuperat de agenti sud-coreeni, felicitat pentru fapta sa eroica, insa o saptamana mai tarziu il regasim in beciurile Securitatii regimului Chun Doo-hwan, torturat sa recunoasca adevaratele sale intentii. Cum fisierele aduse din ambasada nord-coreeana se dovedesc a fi reale, Securitatea decide “sa-l puna in lesa” si sa se foloseasca de el. Drept urmare Lim Byung-ho e eliberat, e organizata o ceremonie publica de “bun-venit” pe Taramul Fagaduintei si e angajat in cadrul Securitatii, ocupandu-se de instruirea pe teren a noilor recruti din spionaj. Conform legislatiei, Byung-ho e supravegheat de aproape de un agent timp de 3 ani, pentru ca autoritatile sa se asigure de loialitatea sa deplina. Ulterior e promovat si ajunge mana dreapta a noului sef al Securitatii. Intr-una din zile o cunoaste pe Yoon Soo-mi, de a carei voce pare fascinat ascultand la radio emisiunea cu dedicatii muzicale pe care aceasta o modereaza in fiecare seara. O oarecare afectiune se naste intre cei doi, mai mult de context, si totul pare a merge spre bine pentru viata lui Byung-ho. Pana cand umbre ale trecutului reapar…

“Double Agent” are o trasatura aparte care il recomanda. E un film ce se departeaza de modelul filmelor de gen din ziua de azi. Desi vorbim de doar 13 ani distanta de la premiera lui, pentru cinematografia coreeana acest deceniu si aproape jumatate a insemnat o evolutie fantastica, o crestere calitativa ce o aliniaza la standardul Hollywoodian. In 2003, se faceau altfel de filme, cu un specific pe care azi cu greu il mai regasim in vreo productie coreeana. Toate genurile s-au metamorfozat, iar filmul coreean a devenit unul preponderent comercial, spectaculos, electrizant. Din acest motiv, cei obisnuiti cu acest stil vor gasi “Double Agent” neatractiv, scenariul sau fiind extrem de static pentru cele peste 2 ore ale productiei. Si totusi, filmul e unul solid, in care tensiunea e acumulata treptat. Lipsa de experienta a regizorului se vede, si insusi scenariul tinde a se grabi putin spre final in mod inexplicabil (din senin aflam despre niste informatii ce duc spre protagonistul nostru, ca si cum scenaristul s-a decis ca e timpul sa nu se mai joace cu personajele sale si sa puna punctul pe i), dupa ce cea mai mare parte din timp a lasat loc celor doi protagonisti sa se desfasoare. Criticii de film n-au fost incantati de prestatia actritei Ko So-young, ce nu a reusit sa emane chimia pe care regizorul si-ar fi dorit-o cu actorul Han Suk-kyu, insa trebuie privit si rolul sters al personajului ei, ce nu e pe deplin conturat de scenariu. Or, in atare situatie, e greu sa aduci pe ecran o poveste de iubire, cand nu exista elemente solide care sa o justifice. In schimb, Han Suk-kyu a fost laudat pentru prestatie, mai ales ca personajul interpretat, Lim Byung-ho, e unul cu potential. Nu e nici simpatic, nici nu-ti merge la inima, mereu da senzatia ca are ceva de ascuns, e ezitant in tot ce face. Nu-si gaseste locul in societatea in care incearca sa se integreze si care ii ofera o sansa la o noua viata. Nici o clipa spectatorul nu se ataseaza de personajul sau, ce nu rezoneaza cu niciuna din asteptarile sale. Cheia intregului film sta in intelegerea lui, a aspiratiilor sale, a motivelor si motivatiei sale. In definitiv vorbim de un fost spion dezertor al carui trecut nu il cunoastem, a carui familie a ramas in Coreea de Nord si care mereu e tacut si retinut. Odata ajuns in Sud si trecut prin filtrul Serviciului Secret sud-coreean, nu ezita sa-si manifeste entuziasmul intr-o primire festiva publica, insa scena e una memorabila deoarece entuziasmul lui de fatada contrasteaza cu lipsa de interes a salii si oficialilor pentru situatia sa. E doar un dezertor folosit de autoritati pentru a demonstra regimului din Nord fata umana a societatii sud-coreene, dar paradoxul e ca in anii ’80, insasi Coreea de Sud era sub controlul autoritar al lui… Chun Doo-hwan. Pe acest fundal cenusiu, Lim Byung-ho nu e decat o pata la fel de cenusie, se potriveste perfect in acest decor sumbru si parca lipsit de speranta specific perioadei Razboiului Rece (nu intamplator dezertarea lui se produce in Berlinul de Est, simbolul suprem al Razboiului Rece). Misterul acestui personaj va constitui punctul de atractie al filmului, spectatorul intrebandu-se pana spre ultimele cadre care sunt adevaratele intentii ale acestuia. Un film bun de spionaj, realizat dupa alte reguli decat cele ce stau la baza filmului coreean de azi, in care accentul se muta dinspre comercial si spectaculos spre latura dramatica si psihologica a personajelor, reflectand perfect consecintele colaterale ale razboiului nevazut dintre Nord si Sud care continua si in zilele noastre…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Daniela Capalna (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 9 septembrie 2016

Realizand ca filmele lor istorice sunt lente si greu de urmarit, fapt cc scade atractivitatea lor, producatorii coreeni de filme de epoca au inceput sa schimbe regulile jocului de cativa ani. Potentarea elementului comercial si de aventura din productii precum seria “Detective K”, “The Huntressess”, “The Pirates” sau “The Grand Heist” a dus la descoperirea apetitului publicului coreean pentru un gen decupat din lumea zilelor noastre si transplantat in trecut, sosit in Coreea, desigur, pe filiera Hollywood. E vorba de genul filmelor cu “smecheri” ce viseaza sa-si castige traiul usor, prin escrocherii,, devenind un fel de Hong Gil-dong moderni. Cele doua filme “Tazza”, “The Technicians” si mai ales megasuccesul “The Thieves” au fost productiile moderne ce au ghidat genul in Coreea, oferind tema pentru schimbarea cadrului temporal si aparitia acestor atractive productii de epoca. Si astfel, in doar cativa ani, filmul coreean de epoca cunoaste o reformare cruciala, ce a adus pentru producatori succes la box-office, iar pentru publicul larg satisfactia de a putea vedea productii autohtone ce elogiau inteligenta populara printr-un exponent de genul sarlatanului incurabil si cuceritor. “Seondal: The Man Who Sells the River” nu face exceptie de la aceasta regula. Filmul regizorului si scenaristului Park Dae-min, care in 2009 debuta cu “Private Eye”, o alta poveste de aventura de epoca, de aceasta data cu elemente politiste, readuce in atentie prin intermediul unui roman popular de satira si umor (“Bongyi Kim Sunda”) un personaj din popor cu o inteligenta sclipitoare, Kim Sundal. Acesta reuseste sa puna la cale escrocheria secolului, vanzand un… rau. Fiecare literatura are un personaj de acest gen, exponent al inteligentei native a poporului, Kim Seondal fiind un fel de Pacala din literatura romana ce deseori se intovaraseste cu Tandala, asa cum Kim Seondal are un aghiotant de incredere in persoana piticului si supraponderalului Bo Won. Distributia e una special croita pentru acest gen de personaje: Yoo Seung-ho revine dupa “The Magician” intr-un rol mai dinamic si mai amuzant, care ii surprinde mult mai bine calitatile actoricesti.Ko Chang-seok, Xumin (din formatia EXO-M) si Ra Mi-ran formeaza echipa care il ajuta in faradelegi pe personajul lui Seung-ho, in timp ce excelentul Cho Jae-hyun (din The Fatal Encounter, The Weight, Moebius, El Condor Pasa) incanta in rolul personajului negativ. “Seondal: The Man Who Sells the River” a obtinut 14, 5 milioane $ incasari la box-office.

In prima jumatate a secolului XVII, Joseonul se afla sub puternica presiune a Qing-ului, trebuind sa trimita anual tribut spre marele vecin din Nord. Deseori supusi de rand din Joseon ajungeau scuturi umane in confruntarile Qing-ului cu inamicii sai. Reusind sa scape cu viata dintr-o astfel de batalie, Kim In Hong (Yoo Seung-ho) se intovaraseste cu abilii Bo Won si Gyeon si decid sa fuga de pe front inapoi in Joseon. Asta nu inainte de a da ochii cu tradatorul Seong Dae Ryeon (Cho Jae-hyun), un nobil din Joseon aservit Printului Mostenitor al Qing-ului, ce nu ezita sa-si tradeze Regele doar pentru a dobandi intr-o buna zi el insusi tronul. Ajunsi inapoi in Joseon, cei trei crai se apuca de escrocherii, pacalind nobili naivi si golindu-i de bani. Reusesc, astfel, sa vanda fenix de o frumusete rapitoare, sa jumuleasca de bani cu ajutorul unei femei saman complice (Ra Mi-ran) persoane naive, sau chiar sa vanda pentru 10.000 de nyang… observatorul Cheomsongdae ! Totul pana intr-o zi, cand pentru a evada din monotonie, Kim In Hong incearca sa se autodepaseasca jefuind hambarul cu tutun al Guvernatorului provinciei Pyongan. Complicatiile ce decurg din acest jaf vor avea consecinte nebanuite pentru grupul de sarlatani, ce se trezesc prinsi in mijlocul unui joc periculos cu implicatii politice.

Cu mult umor si inteligenta, regizorul Park Dae-min ecranizeaza un roman popular despre un sarlatan fictiv din secolul XVII, Kim In Hong, cunoscut ulterior posteritatii cu porecla de Kim Seondal. O porecla ce spune multe despre el, “Kim” insemnand “aur”, iar “Seondal” ,“oficial nedesemnat”. Ironia sta in porecla “Aur”, ce face trimitere atat la valoarea lui deosebita (pentru cine, vom afla la finalul vizionarii) cat mai ales la preocuparea de a dobandi pretiosul metal cu ajutorul unei minti ascutite. Iar faptul ca inainte sa obtina aceasta porecla de la insusi regele Hyojong (interpretat destul de teatral de o mai veche cunostinta de-a noastra, actorul Yeon Woo-jin din serialul “When a Man Loves” si “Secret Love”), Kim Seondal era supranumit “Maestrul Minciunilor”, ne spune ca o caracterizare mai buna a acestuia nu poate exista. Kim In Hong e genul de personaj ce stie sa se bucure de fiecare clipa a vietii, profitand de slabiciunile celor din jurul sau. Mai intai il regasim sclav ce lupta pentru propria viata in Qing, reusind sa scape viu doar datorita ideii celui ce avea sa devina adjutantul sau, Bo Won, de a se preface morti. Si, cum uneori fuga e rusinoasa, dar sanatoasa, impreuna cu tanarul Gyeon pe care il salveaza chiar el de la moarte, Kim In Hong fuge cu noii lui prieteni inapoi in Joseon. Pentru a nu muri de foame, cum se justifica cei trei, acestia incep sa escrocheze lumea, iar in scurt timp faima lor ajunge la urechile autoritatilor. Si asta nu s-ar fi intamplat daca grozaviile lor nu ar fi fost unele de-a dreptul sfidatoare, deranjand potentati locali ce se vad deposedati de averi. Banii castigati sunt tinuti intr-o statuie a “generalului”, una din deghizarile aghiotantului Bo Won, dar o parte din ei sunt cheltuiti pentru o viata de huzur, din care mesele copioase si serile pierdute la casele de placeri nu lipsesc. Desi la o prima vedere Kim In Won pare lipsit de orice scrupule, are in toata aceasta viata dezordonata si o slabiciune: e un cavaler. Nu suporta sa vada cum o femeie e ocarata de un barbat. Chiar daca uneori nu ezita sa apeleze la minciuna pentru a le seduce, pentru In Hong femeia e ceva sacru, o fiinta fata de care se comporta cu delicatete, apeland la sarmul sau cuceritor. Impreuna cu amicii lui de nazbatii, Kim In Hong va trece printr-o multime de aventuri hazlii sau, din contra, dramatice, oferindu-ne buna dispozitie pe toata durata filmului. De remarcat rolul negativ excelent interpretat de un actor deosebit, Cho Jae-hyun, ce-l intruchipeaza pe tradatorul Seong Dae Ryeon, un personaj tacut ce inspira o teama ce reuseste sa te cuprinda doar privindu-l. In general un actor isi joaca la perfectie rolul atunci cand trairile interioare ale personajului sau ajungi sa le simti din postura de spectator fara ca protagonistul sa vorbeasca prea multe. Iar in acest caz, personajul Seong Dae Ryeon se afla in aceasta ipostaza. Desi exista o diferenta considerabila de ani intre cei doi actori ce se infrunta in acest film, confruntarea actoriceasca e de inalta clasa. In momentele comice, Yoo Seung-ho e radiant, insa in cele dramatice mai are de lucrat la mimica, nereusind sa para natural in expirmarea tristetii, in ciuda ochilor sai stralucitori (de altfel, chiar a spus-o intr-un interviu ca prefera astfel de roluri, in care personajele interpretate se bucura de viata, zambesc si emana buna dispozitie, considerand ca rolurile dramatice sunt pentru o etapa mai tarzie a vietii). Per ansamblu, “Seondal: The Man Who Sells the River” e o productie captivanta, ce te tine in priza din primele sale momente pana la final, reusind sa insufle buna dispozitie datorita interpretarii de calitate a actorilor principali si ingeniozitatii scenariului, care totusi spre final treneaza prea mult.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 4 septembrie 2016

E deja incontestabil faptul ca de cativa ani, investitiile in filmele chinezesti au adus nu doar succese la box-office dar si mai multa calitate in productiile considerate multa vreme lipsite de consistenta. Pe fondul exploziei Hallyu in China, producatorii au incercat sa profite din plin, preluand din serialele coreene acele elemente ce au atras publicul, sa le imbrace intr-un ambalaj atragator si sa-l ofere pe tava amatorilor de filme pentru marele ecran. Filmul debutantului Zhou Tuo Ru, “Never Gone”, ne arata nivelul la care ar trebui sa se ridice o productie romantica chinezeasca, un gen ce a suferit mult in ultimele decenii prin scenariile naive, si pe care parca nimeni nu a dorit sa-l reformeze. Care a fost calea succesului pentru regizorul Zhou Tuo Ro ? Un scenariu specific Extremului Orient cand vine vorba de o poveste romantica cu adolescnti si o distributie cu doi actori foarte populari in rolurile principale. Si ne referim aici la Liu Yifei, aflata la al doilea film din acest an dupa poeticul “Night Peacock” al lui Dai Sijie, actrita extrem de populara, ce revine intr-un rol romantic dupa cele din “For Love or Money” si “The Third Way of Love”, si la tanarul Kris Wu, un chinez cu cetatenie canadiana in varsta de 25 de ani, ce a debutat abia anul trecut in industria de film chineza dupa ce a devenit celebru ca membru al formatiei EXO (paradoxal, fusese selectat in urma unei preselectii organizate de SM Entertainment in Canada, si apoi trimis in Coreea, unde s-a pregatit pentru a debuta in cadrul trupei EXO). Pentru cei ce nu stiu, despartirea lui Kris Wu de EXO in 2014 nu a fost in cei mai amiabili termeni, acesta dand in judecata agentia coreeana de impresariere pentru ca a fost tratat “ca un obiect, nu ca un artist”, dupa cum a sustinut acesta. De acum, fostul model si rapper are cale deschisa spre succes in China, mai ales dupa acest superb film romantic ce a fost hitul verii in China. Lansat pe 8 iulie in cinematografele chinezesti, “Never Gone” a obtinut putin peste 49 de milioane de dolari incasari, cucerind in special publicul feminin prin romantismul sau aparte. Filmul are la baza un popular roman scris de Xin Yiwu intitulat “So Young”.

Su Yunjin (Liu Yifei) e eleva de liceu la o scoala de la periferie. Insa cum se apropie examenul de admitere la facultate, parintii ei fac eforturi financiare uriase, punandu-si in functiune toate relatiile pentru ca Yunjin sa ajunga la un liceu cu pretentii din oras. Nou transferata in ultimul an de liceu, aceasta isi cunoaste noii colegi, in mare parte copii de bani gata, cu fite si pretentii. Mo Yuhua devine cea mai buna prietena a ei fiindca provine din aceeasi lume ca ea, in timp ce Cheng Zheng (Kris Wu), playboy-ul clasei, fiul unor parinti bogati stabiliti in State devine cea mai mare pacoste pe capul ei. O tachineaza, mereu se baga in seama dar, in realitate, se indragosteste de noua colega de la prima vedere. Incet, incearca sa se apropie de aceasta oferindu-i gratuit meditatii la matematica, si astfel cei doi devin apropiati. Timpul insa nu are rabdare cu ei, situatia familiala a lui Yunjin se agraveaza, se apropie si examenul de admitere la facultate, iar perspectiva despartirii celor doi adolescenti indragostiti e tot mai aproape. O noua etapa incepe in viata fiecaruia, noi persoane patrund in vietile lor. Poate iubirea lor adolescentina supravietui peste ani ?

“Never Gone” e o poveste tipic japoneza spusa intr-un stil coreean cu un evident specific chinezesc. Altfel spus, e un mixt de ingrediente est-asiatice indispensabil succesului genului in ziua de azi. Kris Wu poate in mod deliberat are, in prima parte a filmului, cand actiunea se desfasoara in perioada adolescentei, un look si un comportament ce seamana flagrant cu al lui Lee Min-ho in “The Heirs”. Personajul sau e unul sablon pentru ceea ce vrea sa intruchipeze: fiul unor parinti instariti, ce locuieste intr-un apartament de lux impreuna cu sora lui, pentru care banii nu sunt o necesitate ci doar un mijloc de a obtine orice. Poate singurul lucru ce-i lipseste lui Wu e stralucirea din ochii lui Lee Min-ho, pentru a putea fi confundat cu acesta. In ciuda imaginii de baiat rebel pe care scenariul incearca sa o inoculeze si care, paradoxal, e una tipic occidentala, capitalista (se tine de rautati, umbla cu geaca de piele pe o motocicleta americana, practica baseball – ce ramane totusi un sport exclusivist in China, nu unul popular), Cheng Zheng stie sa arate si o imagine usor romantica, stangace, atunci cand e cucerit de fumusetea noii colege aterizate in clasa lui. Cu tot alaiul dupa el (si ne referim aici la anturajul desprins parca dintr-un alt film coreean, “Fashion King”, format dintr-o colega care, desigur, il iubeste de mica si nu ezita sa-si arate arogantele la adresa noii venite, un “cel mai bun prieten” pus pe pozne nastrusnice, plus inca un grup de “neimportanti”), Cheng Zheng stie ca nu poate decat sa o intimideze pe Yunjin, asa ca ii propune intalniri pe acoperisul scolii, unde ajunge sa-i dea meditatii la matematica. Su Yunjin, interpretata de o Liu Yifei cum nu ati mai vazut-o (in uniforma de scolarita !), se incadreaza in modelul tipic al fetei modeste, cu o situatie familiala dificila, care doar prin efortul parintilor reuseste sa ajunga in ultimul an de liceu la o institutie de invatamant cu pretentii. Nu e fitoasa, asa cum ne-a obisnuit actrita in rolurile anterioare cand avea un usor aer de aroganta, inruchipand perfect o adolescenta ce cunoaste prima iubire chiar inaintea maturizarii. Genul ei de personaj se apropie mult de cel al lui Makino Tsukushi din “Hana Yori Dango”, e o luptatoare ce nu se lasa invinsa de greutatile vietii reale cu care abia acum ajunge in contact. Cu toate ca amandoua personajele ce formeaza acest cuplu sunt exponentele unei tipologii in cinematografia est-asiatica de gen, intre cei doi tineri actori exista o chimie ce se poate vedea cu ochiul liber. Din pacate filmul este mult prea scurt pentru ca relatia celor doi sa fi putut fi fost expusa asa cum toata lumea isi dorea, iar finalul i-a dezamagit pe multi pentru simplul fapt ca regizorul a dorit sa lase o doza de suspans in privinta deznodamantului. Din fericire, insa, producatorii au lansat odata cu filmul si un videoclip ce contine pe durata a 3 minute si jumatate mai multe scene ce nu au fost incluse in montajul final al productiei. Ele lamuresc modul in care ar fi putut arata deznodamantul povestii pentru mai multe din personajele implicate. Una peste alta, un film chinezesc plin de sensibilitate, ce merge imediat la sufletul tuturor romanticilor si nostalgicilor dupa frumosii ani ai tineretii, cu doi actori minunati si cu o poveste cum sa tot vezi la cineastii chinezi. Daca va continua in acest ritm, cu siguranta lumea filmului chinezesc se va putea ridica la nivelul celei coreene in mai putin de un deceniu. Pana una alta, sa ne delectam cu aceasta perla rara oferita de China iubitorilor de frumos.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 28 august 2016

Dezinvoltul Sion Sono surprinde ca de fiecare data si cu recentul sau film “The Virgin Psychics”(2015) , demonstrand, daca mai era nevoie, ca toate tabu-urile filmului japonez pot fi facute praf, locul lor fiind luat de o forma de exprimare robusta si dezinhibata ce te prinde in mrejele ei tocmai prin elementul surpriza: stilul inconfundabil al celui supranumit “copilul teribil al filmului japonez”. Cand spui Sion Sono spui subiecte din cele mai nastrusnice, abordate fie intr-o nota de umor rafinat (Tokyo Tribe), fie in culori mai reci (Cold Fish, Guilty of Romance). Si, mai ales cand spui Sion Sono, spui povesti despre slabiciunile umane, despre lucrurile interzise, despre limitele extreme ale lumii nebune in care traim. Violenta, sexul, suferinta sunt elemente indispensabile productiilor sale. De aceasta data, in “The Virgin Psychics” regizorul abordeaza tema sexului pe un ton relaxat si vesel, plasand-o in centrul unui scenariu mai degraba de filme de categorie B, care de un deceniu au inundat cinematografia japoneza, creand chiar o industrie a filmelor comerciale low-budget. Departe de a fi o parodiere a acestor productii – mai degraba un film ce sintetizeaza esenta low-budget-ului in industria japoneza contemporana, “The Virgin Psychics” pastreaza o oarecare “decenta” fata de multe filme ale sale. In ciuda faptului ca e un film ce nu e recomandat persoanelor minore, acesta nu contine scene indecente, interdictia reflectand mai mult subiectul in sine decat exprimarea acestuia in limbaj si imagini. In afara protagonistului, Shota Sometani, un star al tinerei generatii de actori japonezi (ce a aparaut si in anteriorul film al lui Sono, “Tokyo Tribe” in rolul naratorului), intreaga distributie contine nume din categoria a doua de actori japonezi (actori de televiziune sau de roluri secundare pe marele ecran)… si multe fete frumoase. Filmul are la baza manga lui Kiminori Wakasugi publicata in 2009, “Minna ! Esupa Dayo” si, trebuie spus, in 2013 TV Tokyo a difuzat chiar un serial de 12 episoade “All Esper Dayo !”, la regia caruia a contribuit si Sion Sono. De altfel, majoritatea actorilor din serial (inclusiv Sometani) au aparut si in filmul lui Sono.

Yoshiro (Shota Sometani) e un elev timid de liceu dintr-un mic orasel din Japonia. Lucrul care-l preocupa cel mai tare nu e studiul sau viitorul sau, ci fata care ii e sortita sa-i fie tovarasa de viata la bine si la greu. Si asta pentru ca inca dinainte de a se naste, a avut o experienta neobisnuita, cunoscandu-si viitoarea iubita. La fel de neobisnuit e insa si faptul ca razele cosmice lovesc micutul orasel natal al lui Yoshiro, Higashi Mikawa. Unele persoane se trezesc cu puteri extrasenzoriale. Mai exact acele persoane ce nu au avut niciodata relatii intime cu cineva. Deci virginii. Yoshiro, cum probabil ati ghicit, era exponentul lor cel mai de seama. Autoritatile incearca nu doar sa afle misterul acestei energii din spatiu, ce confera puteri supranaturale neprihanitilor, ci si exploatarea acesteia, astfel ca la fata locului soseste profesorul Asami. Acesta pune bazele unei echipe formate din tineri cu capacitati extrasnzoriale, supranumita “Paranormalii”, care curand isi gasesc inamicul, “parapsihicii rai” ce, desigur, vor sa controleze lumea. Si astfel, timidul Yoshiro, aflat in cautarea iubirii sortite, devine ultima speranta a omenirii…

“The Virgin Psyhics” e o comedie sexy fantezista realizata dupa tiparul unui film de categorie B tipic japonez. Altfel spus cu efecte vizuale primitive, multe fete japoneze in costume de baie ce lupta pentru binele lumii cu bustul incorsetat la vedere si cu o poveste tipica de manga, ce face deja parte din cultura populara japoneza. Si totusi, exista si cateva elemente pozitive. Unul din ele e prezenta lui Sion Sono la carma acestei productii. Stilul lui inconfundabil reuseste sa-ti starneasca curiozitatea, sa te faca sa te intrebi oare de data asta ce mai are de spus. Povestea e spusa pe un ton vesel, reconfortant, umorul e cu subinteles si uneori rafinat si, daca va vine sa credeti, exista si unele momente originale pline de sensibilitate, cum e scena primei intalniri a personajului principal, Yoshiro, cu “fata destinului sau”, in pantecele mamei. Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul ca filmul e structurat in stilul american al productiilor cu supereroi, la un moment dat strangandu-se un grup de 4-5 “salvatori” cu puteri supranaturale, caricaturizati la maxim de Sono, ce nu ezita in unele momente sa dea accente de parodie filmului sau (acesti “supereroi” amintesc flagrant de mult mai celebri confrati americani din seria X-Men, pe care ii parodiaza). Desi pe alocuri pare monoton, iar nici pana la sfarsit nu stii ce vor de fapt fortele negative, filmul reuseste sa te prinda in plasa cu povestea lui nepretentioasa, oferind aproape 2 ore de amuzament tipic japonez. Nu e unul din cele mai reusite filme ale lui Sono, dar modul in care a reusit sa aduca in fata spectatorilor o asemenea poveste fantezista merita apreciat. Nu de alta, dar nu exista la momentul actual un regizor japonez mai indraznet si mai extravagant decat Sono, iar astfel de scenarii doar in mana unui maestru ca acesta pot deveni din filme sortite esecului, succese.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 25 august 2016

Iata ca si coreenii se aliniaza traditiei filmelor americane cu exorcizari, “The Priests” fiind, pana in momentul de fata poate cea mai reusita realizare de acest gen. Coreea de Sud e tara care pana acum un deceniu avea mai mult de jumatate din populatie ce se declara atee. In prezent procentul a scazut la 46%, religia catolica fiind abia a treia in preferintele lor dupa Buddhism (22%) si Protestantism (18%). Doar 11% din coreeni se declara romano-catolici. Aceasta structura confesionala influenteaza in mod evident si reflectarea credintei in productiile coreene, unde dupa cum bine stim practicile samanice sunt principala forma de manifestare a legaturii cu lumea de dincolo, spirite etc. “The Priests” are o abordare tipic occidentala, in centrul povestii aflandu-se catolicismul si ritualul de exorcizare dupa canoanele occidentala. Desigur, practicile samaniste nu lipsesc, insa ele ocupa un rol secundar in povestea noastra, ce are tot ce e necesar pentru a se ridica la nivelul unei productii hollywoodiene de gen. Ar fi prea mult sa numim aceasta productie un “The Exorcist” in varianta coreeana, mai ales ca practica exorcizarii nu e descrisa la fel de amanuntit ca in clasicul hollywoodian, ocupand in sine doar o treime din film, insa pentru prima oara vedem abordata tematica din unghiul de vedere al credintei catolice, minoritare in Coreea. Filmul e scris si regizat de debutantul Jang Jae-hyun si a fost un real succes de box-office in Coreea, unde spre sfarsitul anului trecut a reusit sa stranga 36,3 milioane dolari, mai mult decat “Star Wars: The Force Awakens”. Practic, productia are la baza un scurt-metraj al regizorului, realizat in 2014, “12 th Assistant Deacon”. In rolurile principale, Kim Yun-seok (mai putin stralucitor decat in “Sea Fog”) si Gang Dong-won (din nou ca asistent al unui mare actor, dupa recentul rol din “A Violent Prosecutor”) interpreteaza doua fete bisericesti ce se aseamana, ce au de intruntat fortele Necuratului. Tanara actrita Park So-dam, o prezenta tot mai intalnita in filmele coreene (The Throne, The Silenced) a fost nominalizata, in acest an, la Asian Film Awards pentru premiul de Cea mai buna actrita intr-un rol secundar.

Parintele Kim (Kim Yun-seok) e un cunoscut, in lumea Bisericii Catolice coreene pentru practicile de exorcizare. Tocmai din acest motiv e privit mai mult ca un proscris in breasla sa, superiorii lui ferindu-se de anturajul sau din motive de imagine lesne de inteles. Firea incapatanata ii aduce o slujba undeva in mediul rural, insa evenimente neasteptate produse in Seul il readuc in capitala. Doi preoti catolici sunt implicati intr-un straniu accident de masina. Doar unul scapa cu viata, ajungand in coma la spital. Intamplator sau nu, acesta e preotul impreuna cu care Kim facea pe vremuri ritualuri de exorcizare in calitate de asistent al lui. Motivul venirii lui Kim in Seul e insa altul: o tanara eleva pe care o cunostea, Young-shin (Park So-dam) e victima unui accident cu fuga de la locul faptei. Ajunsa la spital, aceasta incepe sa aiba un comportament schimbat, asemanator unei persoane posedate. Kim decide sa o exorcizeze, motiv pentru care are nevoie de un asistent. Cu ajutorul preotului paroh din Seul, un seminarist la fel de nonconformist ca Kim, Choi Jun-ho (Gang Dong-won), ii e recomandat. Dar evenimente neprevazute intervin, Vaticanul se implica si el in acest caz, iar o legatura neasteptata intre cele doua accidente stranii e facuta, complicand cazul.

Filmul lui Jang Jae-hyun ne introduce in lumea Bisericii Catolice coreene, sau mai precis in culisele acesteia, atmosfera de mister fiind intretinuta de o serie de evenimente stranii, de decorurile si locatiile intunecate, de ideea de Ordin al Rosicrucianismului, de ritualul exorcizarii. Cu alte cuvinte avem in fata un film construit pe scheletul unui “The Exorcist”. Nu e un lucru negativ faptul ca pana si coreenii au reusit sa faca din aceasta tematica una captivanta pentru cinefili, mai ales ca vorbim de ceva reusit, de o calitate superioara altor productii similare (si ne referim aici la cel mai recent exemplu din industrie, “The Chosen: Forbidden Cave”, in care samanismul predomina asupra practicilor crestine de exorcizare, sau “The Wailing”). Kim Yun-seok interpreteaza un parinte catolic ce in trecut a facut parte din Ordinul Rosicrucian (o societate secreta fondata in Germania medievala, ce a influentat mult francmasoneria). Si in trecut, si in prezent era preocupat de practicile de exorcizare, motiv care i-a adus o reputatie proasta in sanul Bisericii Catolice coreene. In momentul in care al 11-lea diacon il abandoneaza, se gaseste in ipostaza de a-si cauta un nou asistent care sa-l ajute in ritualuri. Ordinul se leapada si el de el, astfel ca sprijinul il gaseste la oamenii Bisericii Catolice, ce in trecut au ajutat Ordinul. Acestia ii recomanda un asistent novice, in persoana lui Choi, interpretat de Gang Dong-won. Acesta e un seminarist mai noncomformist, ce mai fuge din seminariul teologic pentru a se delecta cu soju pe inserate, ce nu ezita sa copieze la teste sau sa chiuleasca de la cursurile de cor, ce nu sunt tocmai preferatele lui. Totusi, are o mare calitate: s-a nascut in anul Tigrului, iar acesta e un criteriu esential pentru selectarea noului asistent. Asa ca mai mult din intamplare, fara vreun merit sau tragere de inima, acesta se trezeste in bratele exorcistului Kim, o alternativa mult mai ofertanta decat cea a pregatirii in vacanta de vara cu corul pentru vizita Papei in Coreea. Desi jumatate de film cei doi nu ajung fata in fata si sa se cunoasca direct, relatia lor se va baza pe principiul apropierii sub aspectul caracterului, dat de nasterea lor in Anul Tigrului. Cu toate ca provin din generatii diferite, reusesc sa gaseasca o cale de a comunica si a se apropia, telul comun fiind alungarea diavolului din trupul unei eleve de liceu posedate. Desigur ca nu este o misiune lipsita de pericole si greutati, mai ales data fiind lipsa de experienta a novicelui, insa cine a spus ca exorcizarea e floare la ureche ? Cu un umor discret dar si cu multe elemente de mister, “The Priests” se ridica la nivelul asteptarilor de la un film de acest gen, oferind o experienta captivanta tuturor celor care il vor viziona.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 21 august 2016

La un an distanta dupa memorabilul “The Throne”, ce reconstituia implacabilul destin al Printului Sado, Lee Joon-ik, regizorul lui “The King and the Clown”, ne propune o noua reconstituire biografica, de aceasta data viata unui poet coreean mai putin cunoscut publicului, Yun Dong-ju. Cu actiunea desfasurandu-se in timpul celui de-al doilea razboi mondial, intr-o vreme in care limba coreeana a ajuns sa fie interzisa de japonezi, iar coreenii au fost fortati sa adopte nume japoneze, “Dongju: The Portrait of a Poet” urmareste viata lui Yun Dong-ju si a varului sau, Song Mong-gyu, un activist politic fervent, pe fundalul perioadei zbuciumate a anilor ’30 si a sfarsitului razboiului. Filmat in intregime in alb-negru, filmul reda perfect nu doar atmosfera cenusie a acelei perioade, ci si a poemelor si versurilor scrise de Yun Dong-ju, ce nu a avut sansa sa si le vada publicate in timpul scurtei sale vieti. Pentru rolul poetului Yun Dong-ju, actorul Kang Ha-neul (pe care recent l-am vazut in “Like for Likes” sau “Twenty”) a trebuit sa slabeasca mai multe kilograme pentru a se apropia de infatisarea reala a poetului, insa efortul a meritat, mai ales ca prestatia lui plina de forta artistica creioneaza la perfectie nu doar personajul istoric Yun Dong-ju, ci si constrangerile mediului si epocii in care a activat asupra firii sale poetice. Insa surpriza placuta a filmului e actorul Park Jung-min (din “Bleak Night” si “Office”), ce-l interpreteaza ireprosabil pe prietenul si varul lui Yun Dong-ju, Song Mong-gyu. Acesta a si castigat premiul pentrul Cel mai bun actor novice la Baeksang Arts Awards, gala ce l-a recompensat pe Lee Joon-ik cu Marele Premiu pentru realizarea sa, altfel spus filmul sau a fost considerat cel mai bun film coreean al anului 2016. La box-office productia s-a deescurcat extrem de bine, obtinand incasari de peste 7,5 milioane de dolari, demonstrand o data in plus interesul publicului coreean pentru propria istorie (Spirits’ Homecoming, un alt film istoric acoperind o perioada similara de timp si realizat cu un buget infim, a umplut salile de cinema, in prima parte a acestui an, in Coreea).

Anii ’30. Yun Dong-ju (Kang Ha-neul) si Song Mong-gyu (Park Jung-min) sunt din copilarie cei mai buni prieteni. Amandoi s-au nascut in satul Myungdong din provincia Jilin, locatie aflata azi pe teritoriul Chinei, in imediata vecinatate a Coreei de Nord, fiind si veri pe linie materna. Amandoi impartasesc o pasiune comuna, dragostea pentru literatura, iar in momentul in care adolescentul Mong-gyu castiga un concurs de poezie organizat de un cotidian cunoscut coreean, intreaga familie il ridica in slavi. Acest lucru starneste o mica umbra de regret in sufletul lui Dong-ju, al carui talent e recunoscut de toata lumea dar care nu reuseste sa debuteze ca poet din cauza ca nu are posibilitatea sa-si publice poemele. Lucrurile devin si mai complicate in momentul in care autoritatile japoneze intentioneaza interzicerea folosirii limbii si scrierilor coreene, impunand inclusiv schimbarea numelor coreene in nume japoneze. Studiind si absolvind Colegiul Yonhi din Gyeongseong (Seulul de azi), cei doi decid sa plece la studii in Japonia, la Kyoto, la celebra Universitate Imperiala. In Japonia, drumurile celor doi se despart pentru un timp, Dong-ju ajungand sa-si cunoasca mentorul, poetul Jeong Ji-yong, o fata, Kumi, fiica unui profesor de literatura engleza, care il va ajuta in visul sau de a deveni scriitor si pe profesorul universitar Takamatsu, un anti-militarist convins, de o vasta cultura literar-lingvistica, care il va influenta si incuraja. Dar vremurile nu au timp pentru poezie, URSS declara razboi Japoniei, Japonia pierde teren pe front, iar asuprirea coreenilor ajunge insuportabila. In momentul in care prietenul sau Mong-gyu se implica in miscarea pentru independenta Coreei, consecintele pentru visul sincer al lui Dong-ju sunt ireversibile.

Desi pare simplu, filmul are o structura complexa. Prezentul ni-l infatiseaza pe Dong-ju in fata detectivului japonez care il interogreaza in 1944 in inchisoarea Fukuoka. Pe masura ce acesta formuleaza acuzatii la adresa lui, flashback-urile intervin si ne poarta inapoi in timp, pentru a oferi contextul acuzatiilor aduse in prezent. Aceasta tranzitie nu are neaparat ca scop crearea unei tensiuni dramatice, ci mai ales reconstituirea din imagini realiste si cenusii a vietii poetului coreean. E destul de neobisnuit sa vezi in ziua de azi ca se mai realizeaa filme alb-negru, iar la inceput acest lucru poate parea deranjant, insa pe masura ce povestea avanseaza si isi fac loc pe fundal versurile si poemele scriitorului, narate cu glasul lui Kang Ha-neul, ajungi sa intelegi rostul acestei gaselnite a regizorului. Scenariul lui Shin Youn-Shick (Rough Play, How to Steal a Dog ?), ce si produce filmul) e unul la inaltime, daca tinem cont de faptul ca acesta reuseste sa nu se departeze prea mult de figura istorica a scriitorului, dramatizarea potentand latura umana a acestuia in contextul anturajului de care se inconjoara atat in Coreea cat si in Japonia. Personajele cu care intra in contact, ca e vorba de tanara Lee Yeo-jin, fascinata de versurile lui, de japoneza Kumi ce-l indrageste, de profesorul Takamatsu, de diversii colegi sau prieteni de-ai lui sau de-ai varului sau, cu totii sunt niste trecatori ce asteapta parca pe peron sa vada cum trece trenul vietii lui Dong-ju. Cu totii sunt martori la talentul sau urias, il admira si il inteleg, dar se dovedesc neputinciosi in fata vartejului numit razboi si militarism. Dong-ju insusi e o persoana retrasa, introvertita (din acest punct de vedere personajul lui Kang Ha-neul seamana cu cel din “Like for Likes” al aceluiasi actor), ce refuza sa se implice in discutii cu tenta ideologica, politica sau sociala. E preocupat doar de lumea cuvintelor, de literatura, de transcrierea cartilor aduse pe furis de varul sau datorita relatiilor sale, altfel spus traieste intr-o alta lume, ignora constrangerile regimului de ocupatie japonez. Asta pana cand aceste constrangeri ajung sa-l afecteze direct: cand japonezii interzic folosirea limbii coreene si circulatia cartilor scrise in coreana, Dong-ju se vede nevoit sa scrie in japoneza. Automat din acel moment, visul de a publica primul sau volum de versuri si a deveni oficial un poet (desi toti ii spun “poet”, el nu se considera astfel tocmai pentru ca versurile sale nu au vazut lumina tiparului, deci nu a realizat nimic) devine unul tot mai indepartat. Trebuie sa traduca din coreeana in japoneza si, mai grav, sa gandeasca sis a transmita trairile lui interioare, ale sufletului si ale mintii, prin intermediul unei limbi care ii este straina. Mai apoi autoritatile ii impugn sa-si schimbe numele intr-unul japonez, si cu sau fara voia lui, devine din Yun Dong-ju “Hiranuma Doju”. Si ca si cum toate aceste injosiri nu ar fi fost suficiente, regimul de ocupatie da ordin ca din anul 1944, toti coreenii apti sa fie imediat inrolati in armata japoneza, urmand a fi trimisi in primele linii pe front pentru a lupta impotriva puterilor apusene ce inspaimanta Imperiul. Cum poate visul fragil si onest al unui simplu poet sa supravietuiasca in aceste conditii ? In aceasta situatie, radicalizarea varului sau, Mong-gyu, e perfect logica si justificabila: “Ce rost are literatura, daca nu poate schimba lumea ?” Ce cale va alege Dong-ju pentru a supravietui acestor provocari ? Yun Dong-ju a murit pe 16 februarie 1945, la doar 27 de ani, in inchisoarea Fukuoka, unde a fost inchis timp de 2 ani sub acuzatia de a fi fost implicat in miscarea pentru independenta Coreei. La doar 6 luni distanta, Japonia capitula si Coreea devenea independenta. Visul de o viata al lui Dong-ju s-a implinit in 1948, cand 3 colectii de manuscrise apartinand poetului au fost publicate postum sub numele… “Cerul, si Vantul, si Stelele si Poezia”, exact asa cum sugera poetul in film… O productie deosebita, sensibila si delicata ca un vers al unui poem genial, pe care iubitorii de literatura si istorie, intr-un cuvant de cultura, nu trebuie sa-l rateze.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 18 august 2016

Like for Likes (2016) spune povestea mai multor cupluri din domenii diferite, ce ajung fata in fata mai mult sau mai putin datorita destinului. Noh Jin-woo (Yoo Ah-in) e un tanar actor ce tocmai si-a terminat stagiul militar obligatoriu si incearca sa revina in prim plan. Perioada de absenta pare a nu-i fi afectat popularitatea, contractele de publicitate curgand unul dupa altul. In acelasi timp, scenarista Jo Kyung-ah (Lee Mi-yeon) e in cautarea unui protagonist pentru proaspat finalizatul ei scenariu de serial. Scenarista Jo a fost cea care l-a facut mare pe anonimul Noh, remarcandu-l la un casting, astfel ca acum se simte indreptatita ca Noh sa-i intoarca favoarea si sa ii relanseze cariera. Doar ca acesta ii refuza oferta… In acelasi timp, producatoarea cu care colaboreaza scenarista Jo, Na-yun (Esom), e parasita de prieten si isi ineaca amarul in bautura in localul lui Sung-chan (Kim Ju-hyeok). Intamplator sau nu, de fata e si tanarul Su-ho (Kang Ha-neul), un baiat aratos, timid si lipsit de experienta in relatiile cu femeile. Marea lui pasiune e muzica, visandu-se textier si compozitor, insa un incident din liceu l-a facut sa-si piarda auzul, un complex care ii marcheaza viata si in prezent, ferindu-l de oameni. Si totusi, se indragosteste de Na-yun… In sfarsit, Ham Ju-ran (Choi Ji-woo) e o stewardesa ce se apropie vertiginos de 40 de ani, apriga si singura, ce viseaza sa renunte la slujba de la compania aeriana pentru a-si deschide un magazin de posete. Isi cumpara un apartament in baza unui imprumut si decide sa-l inchirieze lui Sung-chan, proprietarul restaurantului de mancare japoneza, ce e presat de viitoarea lui sotie sa gaseaca un apartament unde sa stea amandoi. Dar soarta ii aduce aproape pe cei doi din motive diferite: el e parasit de logodnica, iar ea se trezeste trasa pe sfoara de creditor si fara locuinta ce tocmai a inchiriat-o. Mai mult sau mai putin din mila, Sung-chan ii propune stewardesei sa stea in chirie la el… Toate cele 3 cupluri (chiar daca uneori acest termen este impropriu) ajung la un moment dat in fata unor decizii de neevitat…

Regizoarea si scenarista lui “Like for Likes” (cunoscut si ca “Please Like Me”), Park Hyun-jin, reuseste alaturi de o alta scenarista cu experienta, Yoo Yong-A (The Royal Taylor, Steal My Heart, Always, My Paparotti, Miracle in Cell No 7) sa aduca in fata publicului o productie inedita, diferita de povestile romantice clasice coreene. Reteta productiei e un omnibus in stilul lui “All For Love” (2005), cu mai multe povesti aparent obisnuite ale unor persoane din diverse domenii de activitate, povesti care rar se intrepatrund. Sa realizezi o astfel de productie e un lucru destul de dificil, datorita numarului mare de personaje si dificultatilor de unificare sub aceeasi umbrela a unor linii epice diferite, ce nu se intrepatrund decat ocazional. Chiar daca regizoarea a incercat sa alterneze povestile paralele de cuplu, faptul ca acestea nu se contopesc si sunt duse independent unele de altele pana la final a scazut putin din spectaculozitatea si coeziunea filmului in ansamblul sau. Distributia de top, in care se imbina experienta unor actori arhi-cunoscuti cu cea a unor staruri tinere in plina ascensiune a constituit fara indoiala unul din atuurile productiei. 5,6 milioane de dolari a adus aceasta insiruire de vedete producatorilor, la box-office, o suma adecvata pentru ceea ce are de oferit filmul. Yoo Ah-in, un star in plina ascensiune in ultimii ani al tinerei generatii de actori coreeni, propulsat la rangul de vedeta de roluri precum cele din “Veteran” sau “The Throne”, o are ca partenera pentru segmentul lui din film pe experimentata si mereu fermacatoarea Lee Mi-yeon (Pisces, Indian Summer, Addicted, A Company Man). El e un tanar actor reintors din armata, in cautarea unui rol care sa-l relanseze in show-biz, iar ea e o scenarista ce vrea sa revina in prim plan dupa mai mlti ani de absenta. Ceva din trecut ii leaga pe cei doi, si e vorba chiar de prima lor intalnire, de la o auditie, cand ea i-a deschis drumul spre o cariera de succes. Doar ca in prezent, el refuza sa ii intoarca serviciul si sa joace rolul principal in noul ei scenariu. Motivul il veti descoperi pe parcurs, cert este ca intre cei doi relatia e una ca dintre o pisica si un soarece, in principal datorita arogantei lui si incapatanarii ei. Ramane de vazut daca pana la final vor gasi o cale de mijloc sau drumurile lor se vor desparti pentru totdeauna, lasand sau nu regrete in urma. Al doilea cuplu ce ne delecteaza in aceasta productie e cel format din alti doi actori experimentati, Choi Ji-woo (ajunsa la 41 de ani, vedeta din Winter Sonata, Beautiful Days si Stairway to Heaven impresionand din nou cu jocul ei actoricesc minunat) si Kim Ju-hyeok (care dupa ce a renuntat la show-ul “2 Days and 1 Night” are in sfarsit timp sa revina la pasiunea lui, filmul, si sa ne arate un talent prea putin explorat in ultimii ani). Choi Ji-woo interpreteaza o stewardesa cu principii, ce refuza sa-si complimenteze sefa si sa o rasfete cu cadouri doar pentru a fi promovata. Viseaza sa-si deschida un magazin de posete, sa renunte la slujba de stewardesa si sa locuiasca in noua ei casa cumparata cu 200.000 de dolari. Doar ca in calea viselor ei sta o inselatorie careia ii cade victima, devenind din proprietareasa… chiriasa la chiriasul pe care l-a avut inainte, interpretat de Kim Ju-hyeok. Personajul acestuia detine un restaurant cu mancare japoneza si e priceput la multe: stie sa gateasca la perfectie, stie sa faca masaj, si e expert in a-si atrage prieteni pe Facebook. Singurul lui defect e ca e trecut de 40 de ani si… e singur. Din acest punct de vedere, viata personajului din film si cea a actorului au foarte multe similitudini, iar cei ce au urmarit show-ul “2 Days and 1 Night” cunosc foarte bine glumele colegilor de platou facute pe seama burlacului Ju-hyeok, ale carui principii seamana flagrant cu ale personajului din film (probabil si din acest motiv a acceptat acest rol). Prestatia celor doi actori e poate cea mai apetisanta dintre a tuturor actorilor din film, fiind cel mai natural si hazliu cuplu din cele trei. In sfarsit, ultimul cuplu e format din Esom (Scarlet Innocence, Man on High Heels) si Kang Ha-neul (Empire of Lust, Twenty, Dongju: The Portrait of a Poet”), un cuplu tanar cu probleme in viata personala. El este surd si are o viata plina de greutati, dar ramane cu speranta ca intr-o zi, visul de a deveni un compozitor i se va implini, in timp ce ea il descopera dupa ce e parasita de prietenul ei, afland cu stupoare ca tanarul aratos din fata ei nu a mai fost vreodata cu o femeie. El descopera prima iubire, in timiditatea lui, in timp ce ea gaseste in el tot ce nu i-a oferit fostul prieten. Relatia lor e una revigoranta, ce emana caldura si optimism.

O poveste despre cei ce au conturi reale de Facebook (si nu numai !), ce ne arata ca mediul online poate fi de un real ajutor atunci cand vine vorba de a relationa si de a socializa, ca un like dat din toata inima poate schimba o stare sufleteasca sau reda optimismul si increderea. Dar dincolo de influenta mediului virtual asupra vietii noastre de zi cu zi, “Like for Likes” ne prezinta 3 cupluri ce simbolizeaza 3 etape din viata noastra. Cuplul tanar format din Esom si Kang Ha-neul simbolizeaza tineretea, ezitarile si naivitatea varstei, dar si primii pasi intr-o relatie; cuplul format din Yoo Ah-in si Lee Mi-yeon e o punte de legatura intre generatii. Desi pe cei doi ii despart 15 de ani si relatia lor e mai mult una cu intepaturi si apropouri, ferita de barfa lumii, maturitatea e cuvantul de ordine al acestui cuplu. In sfarsit, cuplul format de Kim Ju-hyeok si Choi Ji-woo simbolizeaza iubirea dintre doi oameni pe deplin maturi, care din diverse motive nu au reusit sa cunoasca fericirea pana la 40 de ani, traind in singuratate si dupa niste principii stricte. Indiferent de unghiul de vedere din care e abordata iubirea in “Like for Likes”, romantismul si umorul fac din cele 3 povesti (plus inca una surpriza, aditionala) o propunere agreabila de petrecere a timpului liber. Un film placut, simpatic si plin de caldura, ce merita vazut de toti iubitorii genului.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asacinefil

Publicat: duminică 14 august 2016

La un an dupa “Suspect X” (2008), regizorul Hiroshi Nishitani dadea din nou lovitura cu o alta reteta, la fel de buna sub aspect financiar, de aceasta data un thriller cu accente aparent romantice (datorita locatiei in care se desfasoara actiunea) intitulat “Amalfi: Rewards of the Goddess”. Productia a obtinut incasari de 37,8 milioane dolari la box-office, intrand in topul 10 al productiilor autohtone care au reusit sa se impuna in Japonia in anul 2009. Produs pentru a celebra 50 de ani de la infiintarea celebrului canal tv japonez Fuji TV (care alaturi de alte companii, ca Toho, Pony Canyon, a contribuit la finantarea proiectului), filmul a fost filmat in totalitate in Italia (o premiera pentru un film japonez), in iarna lui 2008 spre 2009. Locatiile alese sunt dintre cele mai reprezentative pentru peninsula, cum e Roma cu ale sale locatii turistice de vis, sau Amalfi, celebrul orasel de coasta din Salerno, ce ofera niste peisaje de basm. Distributia e una de top, cu actori japonezi in voga atat la data premierei cat si in prezent. Yuji Oda revine intr-un film cu un scenariu asemanator seriei de filme “Bayside Shakedown” (unde interpreta un politist din zona Golfului Tokyo ce are de infruntat birocratia din politie, primele 2 filme din serie stabilind adevarate recorduri de box-office in Japonia sfarsitului anilor ’90 si inceputului de mileniu). Yuki Amami e o actrita de 3 ori premiata pentru cea mai buna interpretare la Blue Ribbon Awards (premiile asociatiei jurnalistilor de film din Tokyo, acordate de 55 de ani), in timp ce Koichi Sato e unul din cei mai populari actori japonezi ai momentului, cu peste 100 de filme la activ (Time Trip App, Kamui Gaiden, Pandemic, The Floating Castle). Erika Toda are un rol secundar, dar e la fel de populara ca si Sato (Kakekomi, DOG X Police, Goemon, Death Note). Doua prezente insolite in film sunt actorul italian Rocco Papaleo, in rolul unui inspector italian de politie incomod, si soprana Sarah Brightman ce are chiar rolul de soprana ce interpreteaza, cum se putea altfel, melodia “Con te partiro” (“Time to Say Goodbye”) ce a facut-o celebra, ce e, de altfel, si tema muzicala a filmului (se potriveste perfect cu decorurile de vis de pe insorita coasta italiana). “Amalfi: Rewards of Goddess” a fost premiat de Academia Japoneza de Film cu pemiul pentru Cel mai popular film al anului 2009.

Diplomatul Kuroda (Yuji Oda) e numit secretar pe langa ambasada Japoniei la Roma, fiind insarcinat cu supravegherea masurilor de securitate pentru un eveniment important. Curand urmeaza sa se desfasoare summitul G8 in Cetatea Eterna, prilej cu care o intalnire bilaterala intre ministrul de externe japonez Kawagoe si Primul Ministru italian urmeaza sa stabileasca un pachet de ajutor comun acordat de cele doua state Republicii Valkanya. Totul intre Craciun si Anul Nou. In timp ce la ambasada e forfota mare, la Roma soseste Saeko Yagami, o mama singura, impreuna cu fiica ei Madoka. La scurt timp, doamna Yagami raporteaza ambasadei disparitia fiicei sale in timp ce vizita un obiectiv turistic. Cum toata lumea e preocupata de pregatirile pentru sosirea ministrului japonez de externe, Kuroda ia in primire cazul. Doar ca se afla in locul nepotrivit in momentul nepotrivit in momentul in care telefonul doamnei Yagami suna si ajunge in mana lui. Interlocutorii se dovedesc a fi rapitorii fetei, ce cer o rascumparare de 100.000 de euro, iar pentru a se justifica in fata lor, Kuroda pretine a fi… tatal fetei. Astfel, fara voia lui, ajunge sa fie implicat intr-un caz de rapire, ce se va dovedi mai tarziu cu implicatii majore, imposibil de banuit de cineva.

La o prima vedere, “Amalfi: Rewards of the Goddess” pare un film de actiune ce aminteste de serialele coreene IRIS si Athena: Goddess of War. Cel putin asa reiese din trailer si din locatiile superbe ce pe drept cuvant te trimit cu gandul spre locatia primelor episoade din “Athena”, serial filmat partial pe aceleasi meleaguri italiene. Singura diferenta e ca nu avem parte de spionaj si spioni, de super-eroi care trebuie sa salveze lumea de raufacatori, ci de o poveste cat se poate de realista, cu oameni obisnuiti, in care poate singurul element “supranatural” sunt minunatele locatii in care se deruleaza actiunea. Filmul nu are la baza vreo manga “best-seller”, vreun show-tv sau alte surse de inspiratie comune in cinematografia japoneza a zilelor noastre, ci un scenariu bine construit, in cadrul caruia responsabilii de imagine au avut un rol crucial in crearea atmosferei. Italia, locatia aleasa, e una extrem de populara in randul tinerilor japonezi, astfel ca o mare parte a publicului acestui film a fost securizata inca dinaintea premierei. Prezentarea principalelor atractii turistice ale Romei – Colosseumul, Forumul, Piata Spania si, desigur, zona de coasta Amalfi intr-o lumina romantica, stralucitoare, pe un fundal sonor superb, au sporit atractivitatea productiei. Povestea nu e complicata la prima vedere, o va complica scenaristul pe parcurs, devenind pe masura ce ne apropiem de deznodamant una captivanta. E ciudat sa vezi japonezi vorbind italiana (procentul de replici in italiana si engleza e aproximativ egal cu cel al replicilor in japoneza), dar si actori de mana a doua italieni incercand sa faca pe “hotii si vardistii” intr-un scenariu ce are in centrul sau o familie japoneza. Din acest punct de vedere, filmul sufera la coeziune (se vede clar o ruptura intre echipa de actori profesionisti japonezi si copiile palide de asa-zisi actori italieni – pana si veteranul Rocco Papaleo nu poate starni decat zambete in rolul unui politist ce face pe durul), departandu-se de specificul japonez al filmelor de gen. Si, din fericire, Japonia are o lunga istorie de filme cu detectivi, rapiri si situatii similare (peste 10.000, conform statisticilor), astfel ca experienta regizorului in abordarea acestui subiect a fost cruciala pentru evitarea stereotipurilor si cliseelor inerente. Personajul Kuroda desi pare unul simpatic, nu stie sa se faca deloc placut de cei din jurul sau. Nu zambeste, e genul de persoana taciturna, vorbeste fluent italiana, are o cultura vasta si o experienta pe masura in intuirea anumitor lucruri. Insa raceala lui il transforma intr-un fel de James Bond golit de orice urma de super-erou, insa un James Bond diplomat, nu spion (intrebarea e ce are de-a face diplomatia cu spionajul si actiunea; am vazut in filmele asiatice cum ziaristi sau specialisti in orice alt domeniu fac pe detectivii si rezolva cazuri complicate inaintea politiei, acum a venit randul unui diplomat sa joace acest rol de Sherlock Holmes). Doamna Yagami e o mama hotarata, dispusa sa faca orice sacrificiu pentru a-si salva fiica, insa personajul emana mister, intretinut tocmai de disperarea imprevizibila a acesteia. Chiar daca la un moment dat firul povestii ii apropie pe cei doi, pe diplomat si pe femeie, ce ajung sa locuiasca sub acelasi accoperis doar pentru a da de inteles rapitorilor ca sunt intr-adevar un cuplu, cei doi sunt distanti, iar imaginea lui Kuroda e cea a unui trecator singuratic ce nu e dispus sa se aseze la casa lui si sa sacrifice cariera pentru o familie. E ceva destul de tipic japonez in aceasta atitudine rece si distanta, poate cam singurul lucru care ne aduce aminte ca avem in fata un film japonez, nu o productie europeana. Concluzionand, un film agreabil, mai putin romantic decat putea fi sub aspectul relatiei dintre protagonisti si suficient de romantic cand vine vorba de decoruri si atmosfera, un film de vacanta filmat in niste locuri superbe, ce are toate ingredientele sa te tina lipit de el pana la final, fara a regreta cele 2 ore petrecute in compania lui.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas si Daniela Capalna (Asia Team) pentru asiacinefil. Multe linii vorbite in italiana au fost adaugate manual, ele neregasindu-se in subtitrarea originala.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 11 august 2016

Regizorul filosof Park Chan-wook (filosofia a fost specializarea pe care a absolvit-o la terminarea facultatii) revine in cinematografia coreeana cu un lungmetraj dupa o absenta de 7 ani. Ultimul sau film pentru marele ecran, “Thirst” (2009) a fost urmat 2 ani mai tarziu de un scurtmetraj, “Night Fishing” si de debutul la Hollywood cu Stoker (2014), produs de fratii Tony si Ridley Scott. Acum 2 ani a produs “Snowpiercer”, insa lumea era nerabdatoare sa-l vada din nou ca in zilele bune ale trilogiei razbunarii, la timona unei productii autohtone. Iata ca revenirea e una in forta, “The Handmaiden” fiind si cea mai provocatoare productie a lui de pana acum. Filmul nu se adreseaza persoanelor minore, in mai multe tari avand un rating +18. Dar sexul dintotdeauna a fost unul din ingredientele care, plasat gratuit sau nu in anumite productii, intr-o forma mai discreta sau, din contra mai directa, a asigurat succesul acestora. In cazul lui “The Handmaiden” e doar un ingredient dintr-o gama larga ce asigura succesul filmului. Scenariul e unul solid, fiind croit dupa nucleul romanului scriitoarei galeze Sarah Waters “Fingersmith”. E prima ecranizare pentru marele ecran a romanului publicat in 2002, a carui actiune e mutata din epoca victoriana in Coreea (pe atunci inca Joseon) aflata sub japonezi din anii ‘30. Productia a fost prezenta in acest an la Cannes, in competitia oficiala, si desi s-a lansat in cinematografe cu abia 2 luni in urma, a reusit sa stranga 31,7 milioane dolari la box-office, castigand un premiu (pentru imagine) si avand 3 nominalizari (la Cannes si la Festivalul de la Ierusalim). Distributia contine numai nume unul si unul, ce ne ofera un adevarat regal: Ha Jung-woo, Kim Min-hee, Cho Jin-woong, Moon So-ri sau Kim Hye-sook. Debutanta Kim Tae-ri a fost selectata din 1.500 de aspirante pentru rolul de servitoare pe care-l interpreteaza, si cu siguranta acest debut si succesul sau ii vor deschide calea spre o cariera fructuoasa.

In Joseonul aflat sub ocupatie japoneza al anilor ’30, “contele” Fujiwara (Ha Jung-woo) e un escroc ce pune la cale un plan diabolic pentru a scapa de saracie si a-si asigura un viitor luminos. Titlul de conte e, desigur, fals. Japoneza pe care o vorbeste la perfectie e rodul anilor de munca si pregatire in domeniul lingvistic. A invatat, ca un sarlatan adevarat, sa poarte costume scumpe si imita modul de viata al unu conte in cele mai mici amanunte cu o naturalete debordanta. In momentul in care afla de faptul ca o tanara aristocrata, Hideko (Kim Min-hee), nepoata unui unchi falsificator al carui principal tel e sa fie recunoscut ca japonez autentic in ciuda originii coreene ascunse umile, detine o mostenire uriasa, decide sa puna mana pe aceasta. Planul e simplu: urmeaza sa o seduca pe Hideko, sa fuga cu ea in Japonia, dupa care sa o interneze la un azil de nebuni si sa-si insuseasca averea ei. Principalul obstacol in calea acestui plan e unchiul fetei, ce planuieste sa se insoare cu aceasta pentru a-i lua averea, nefiind mostenitorul direct. Pentru a fi sigur ca Hideko va cadea in capcana farmcelor lui, Fujiwara apeleaza la o tanara orfana crescuta de mica si instruita in tainele furatului si escrocheriilor, Sook-hee (Kim Tae-ri), pe care o plaseaza ca servitoare in casa lui Hideko. Planul merge ce merge, pana la un anumit punct…

Despre “The Handmaiden” se poate spune ca e, de departe, cel mai indraznet film al lui Park Chan-wook. Nu doar datorita tematicii abordate, una tabu in cinematografia de clasa asiatica (desigur, au fost realizate sute de productii cu buget redus pe tematici tabu in Extremul Orient, insa filme de clasa in care unele lucruri sa fie spuse fara perdea si sa fie considerate opere de arta nu prea s-au facut), cat si datorita stilului artistic aparte in care e spusa povestea. La acest din urma capitol filmul e o adevarata delectare, imaginile si unghiurile din care e filmat totul, dar si perspectivele din care se relateaza evenimentele reprezentand elemente novatoare pe care doar marii regizori le pot controla cu atata precizie, ridicandu-si productiile la nivelul de opera de arta. In prima sa parte, “The Handmaiden” pare o poveste desprinsa din romanul lui Kazuo Ishiguro (ecranizat de James Ivory), “The Remains of the Day”, dar aceasta e doar introducerea. Ceea ce urmeaza va intrece orice imaginatie, povestea schimbandu-si parca autorul si devenind una tipica lui Ranpo Edogawa: halucinanta, provocatoare pana la limita extrema si fara tabu-uri. Fara indoiala aceasta latura a filmului nu-l recomanda publicului minor. Desi actiunea productiei se desfasoara in anii ’30, mai intai in Joseonul ocupat (tema predilecta a multor filme coreene recente) si mai apoi in Japonia, modul in care e privit sexul in acest film se incadreaza mai degraba in modul de gandire al omului secolului XXI. O detaliere a acestui aspect ar divulga unele lucruri care ar merita descoperite de spectator pe parcursul vizionarii, astfel ca e inutil a se insista asupra lor, insa e greu de crezut ca in anii ’30 lucrurile descrise in film ar fi avut parte de toleranta cu care astazi sunt privite sau cel putin se face apel sa fie privite, in societatile avansate. Park Chan-wook a extras din prezent un element de mentalitate si l-a suprapus peste reperele morale ale altor timpuri. Prin aceasta a reusit sa dea o nota de mister si erotism extrem, elemente pe placul audientei zilelor noastre, ce cauta povesti cat mai incitante si mai provocatoare. Astfel, “The Handmaiden” este atat un film de epoca cat si modern prin viziunea sa, depasind unle bariere de care cu greu regizorii coreeni reusesc sa treaca (poate doar indraznetul Min Kyu-dong cu “The Treacherous” a reusit oarecum s-o faca). Atmosfera anilor ’30 dintr-o resedinta izolata e redata la perfectiune pana in cele mai mici detalii cu talentul unui pictor impresionist de Park Chan-wook: decoruri rustice si interioare intunecate, costume dupa moda englezeasca a vremii (desi vorbim de Extremul Orient abia zaresti un kimono, ce in randul aristocratiei e privit ca o haina de relaxare, nicidecum de mers prin vizita), eticheta, reguli si organizare draconica. Coloana sonora e in consonanta perfecta cu tensiunea apasatoare ce se simte in atmosfera, dar stie si sa puncteze, ritmat, momentele putine de umor si destindere. Jocul actorilor e desavarsit. Ha Jung-woo e ca e obicei perfect in rolurile negative, de aceasta data contele escroc interpretat fiind atat sarmant cat si sarcastic, hotarat sa-si duca planul la indeplinire cu orice pret. In mod paradoxal, desi e personajul ce se considera cel mai inteligent dintre toti (altfel cum ar indrazni sa se dea dreptr conte sis a fure mostenirea unei adevarate aristocrate de sub nasul unchiului ei lacom ?), acesta joaca totul “la vedere”. Nu are un plan B, si pana si fuga, ce poate fi o improvizatie, e ceva nespecific lui. Hideko, victima pe care trebuie sa o seduca, interpretata de Kim Min-hee, e un personaj interesant si plin de surprize. De mica a trait sub constrangerile unchiului ei, fiind zilnic instruita in ale lecturii. Experienta ei in privinta relatiilor cu oamenii e redusa, iar despre experienta in relatia cu un iubit nici nu poate fi vorba, fiind ferita de ochii lumii de unchiul ei. Viata ei pare anosta, lipsita de orice orizont, pana apare siretul conte ce incearca sa o seduca. Asa cunoaste primele tentatii trupesti si intra in contact cu viata adevarata. Drama care o ascunde in suflet si suferinta la care a fost supusa ani de zile e doar o mica pare din surprizele pe care acest personaj le va oferi in aceasta poveste, deci merita urmarita cu interes. Debutanta Kim Tae-ri imprresioneaza in rolul servitoarei, da, cea din titlu. Ea e elementul cheie al povestii, ce depinde atat de calau (contele ce o trimite sa-I faca jocurile) cat si de victima (cu care trebuie sa relationeze convigator pentru a-si atinge obiectivul). Prinsa intre cei doi, la un moment dat constata ca nu mai are scapare. Insa nu va da bir cu fugitii si, in mod curajos, se va folosi de amandoi pentru a-si atinge obiectivul. Iar acesta va deveni din a se imbogati, unul modest: supravietuirea. Cho Jin-woong, intr-o forma de zile mari, interpreteaza fenomenal rolul unui unchi sadic si pervers, ce a trecut de mult de pragul nebuniei, ce e stapanul absolut al resedintei pline de femei, dar care ocazional noaptea se umple de barbati potenti financiar si cu influenta. Falsifica carti, organizeaza “serate” literare in care nepoata Hideko lectureaza in fata unei audiente formate din batrani cu ganduri necurate iar mai apoi vinde la licitatie aceleiasi audiente cartile in cauza. Si inca ceva: e un personaj mai malefic decat arata; ai spune ca e un batranel inofensiv, insa spre final se va dezlantui si, pe masura ce adevarul iese la suprafata, ii aflam adevarata fata. Cu o galerie atat de consistenta de personaje, ai zice ca te afli in fata unui roman balzacian pe care abia astepti sa-l descoperi. Cu toate ca “The Handmaiden” se intinde pe durata a aproape 2 ore si jumatate, daca excludem anumite scene mult prea directe, cu limbaj explicit, putem spune ca avem in fata o productie de exceptie. Totul, de la costume, poveste (si inca cu ce rasturnari de situatie !), decoruri, muzica, imagine, interpretare, e la superlativ. Unii probabil vor fi deranjati de anumite parti ale filmului, pe care le vor gasi depasind cu mult limitele decentei, insa privit in ansamblul sau, cu siguranta se poate spune ca “The Handmaiden” e cea mai provocatoare realizare de pana acum a lui Park Chan-wook, o adevarata opera de arta in imagini.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 7 august 2016

Park Hoon-joong, regizorul lui “The Tiger: An Old Hunter’s Tale”, e unul din cei mai talentati cineasti ai tinerei generatii din Coreea. Anterioarele sale doua filme, “The Showdown” (un low-budget de epoca bine realizat sub aspect vizual) si “New World” (un film cu gangsteri cu actori de top si mare succes la box-office) nu fac decat sa completeze succesul scenariilor pe care acesta le-a scris la “The Unjust” (premiat la Blue Dragon ca Cel mai bun scenariu) si “I Saw the Devil”. Cu o asemenea carte de vizita, era de asteptat ca noul sau film, “The Tiger”, sa fie un succes fara nici o discutie. Iar acest lucru a fost confirmat de cele 11,1 milioane dolari incasari. In rolul principal revine unul din actorii preferati ai regizorului, inegalabilul Choi Min-sik, cu care a colaborat si la “New Wold” si “I Saw the Devil”. De aceasta data Min-sik va interpreta un batran vanator in Joseonul anului 1925, ce are o confruntare pe viata si pe moarte cu un tigru urias. In rolurile secundare, ca de obicei in filmele de top regasim actori de calitate, precum Jeong Man-sik, Ra Mi-ran, Kim Sang-ho sau Jung Suk-won (pe care il stim chiar din IRIS 2 sau din recentul Mr. Baek, 2 seriale coreene de succes). Veteranul japonez Ren Osugi (cu peste 70 de filme la activ) a fost distribuit si el mai mult pentru atmosfera, interpretand rolul unui guvernator japonez al Joseonului aflat sub ocupatie pasionat de vanatoarea de tigri.

Muntele Jirisan, Joseon, 1925, in plina Ocupatie Japoneza. Chun Man-duk (Choi Min-sik) e un batran vanator ce-si duce viata departe de zbuciumul lumii pe muntele Jirisan, crescandu-si singur fiul de 16 ani. Cu un deceniu in urma era cel mai mare vanator al Joseonului, dar acum vrea sa uite tot trecutul, inecandu-si amarul in bautura si singuratate. Cum o spun si ceilalti vanatori, daca nu ar fi fost Seok, fiul sau, de mult Man-duk n-ar mai fi fost pe aceasta lume. Si asta pentru ca in urma cu 10 ani, un incident a dus la disparitia sotiei sale, el considerandu-se principalul vinovat pentru tragicul eveniment. Dar acum, un excentric guvernator, japonezul Maejono (Ren Osugi), pasionat de vanatoarea de tigri, ordona maiorului Ryu sa se ocupe de capturarea unui tigru urias, de peste 300 de kg, ce traieste in varful muntelui Jirisan. Cu ajutorul unui grup de vanatori coreeni primiti in armata japoneza, acesta porneste misiunea de capturare prin orice mijloace a tigrului. Misiunea este insa una complicata, deoarece tigrul e unul cu o inteligenta iesita din comun, dejucand toate cursele intinse de vanatori. In fata propriei neputinte, maiorul realizeaza ca singurul ce poate da de urma tigrului e Man-duk…

Filmul in sine spune, pe durata a 2 ore si aproape 20 de minute, povestea reala a ultimului tigru al Joseonului. Desigur, doar disparitia acestuia e un lucru real, restul e dramatizare. In mod paradoxal, disparitia lui in timpul ocupatiei japoneze echivaleaza cu sfarsitul unitatii coreene, stiut fiind ca a urmat razboiul fratricid ce a divizat natiunea. In ziua de azi, tigrul ce traia pe vremuri in Peninsula e cunoscut sub un alt nume: tigrul Siberian sau tigrul Amur. Astazi, aceasta subspecie de tigru a reusit sa supravietuiasca in Rusia, pe o suprafata ce se intinde pana la granita cu China si Coreea de Nord, fiind estimat un numar de 529 de exemplare. Coreea este singura tara din lume in care tigrul se afla in centrul culturii sale. Oamenii s-au simtit foarte apropiati de tigru si l-au personificat, de-a lungul istoriei. Mitul national al creatiei, in Coreea, are in centrul sau un urs si un tigru. Legenda spune ca acestia ar fi cerut fiului conducatorului Cerului sa-i faca oameni. Acesta ar fi fost de acord, cu conditia sa indure 100 de zile intr-o pestera fara a manca decat usturoi si pelin negru. Ursul a indurat si a devenit o femeie frumoasa ce a dat nastere lui Tangun, legendarul tata al Coreei, in 2333 i.e.n. Tigrul, in schimb, a devenit nerabdator si flamand, a parasit pestera incapabil sa faca foamea si sa astepte, si se spune ca de atunci… rataceste in muntii coreeni. Asadar, pentru coreeni tigrul e un simbol important al identitatii nationale. In cultura populara, povestile despre tigri si oameni prezinta in general tigru ca pe un animal feroce, ce provoaca spaima oamenilor. Totusi, la un moment dat a aparut o poveste in care se spune ca in momentul in care un padurar ingrozit e prins in cursa de un tigru feroce, padurarul in mod inteligent se inclina adanc in fata animalului si il considera ca pe un frate de mult pierdut. Aceasta poveste din folclorul coreean a fost de altfel reflectata si de regizorul Park Hoon-joong in filmul sau, existand o scena memorabila ce vorbeste despre acest respect al omului fata de tigru.

Revenind la filmul in sine, acesta este grandios. In prima jumatate actiunea e mai lenta si acomodarea cu atmosfera unui Joseon aflat sub ocupatie japoneza e putin greoaie. Din fericire, insa, filmul nu se axeaza pe lupta pentru libertate a coreenilor, iar nationalismul nu e instrumentat ca arma ascutita indreptata inspre ocupantul japonez. Desigur, acest lucru nu il impidica pe realizator sa delecteze publicul cu un veritabil macel in randul maretei Armate Imperiale japoneze, astfel ca mesajul mandriei nationale e unul transmis foarte subtil. De ce ? Pentru ca oponentul japonezilor nu sunt coreenii – din contra, acestia sunt folositi ca masa de manevra pentru capturarea tigrului – ci inusi… tigrul. Tigrul urias din film personifica Joseonul insusi, o natiune puternica care se va prabusi tocmai datorita disensiunilor interne. Ultima imagine a filmului, in care zapada acopera totul si face sa dispara fara urme simbolul unei natiuni e o geniala metafora inventata de regizor. La fel ca acest tigru si oamenii care l-au vanat, in marea lor majoritate coreeni, a disparut o natiune. Si nu e doar atat. Personajul lui Choi Min-sik este unul aparent neputincios, batran, cazut in patima alcoolului, ce traieste pe munte ca o fantoma doar pentru a-si creste fiul de 16 ani. Alt tel in viata nu mai are. A renuntat pana si la razbunare pe tigrul ce i-a distrus familia, incercand sa se ierte pe sine. Cand insa ocupantul japonez face presiuni ca cel ce a fost odata cel mai bun vanator al Joseonului sa ii ajute in capturarea tigrului, intregul sau trecut dureros e rascolit si dezgropat. Personajul ajunge sa fie prins intre trecut si prezent doar dintr-un capriciu al guvernatorului japonez (imaginea perfecta a mandriei si militarismului celei mai puternice armate din Asia Orientala din acele timpuri), iar evenimentele care iau o turnura dramatica pentru vanator ii scot la suprafata cele mai nebanuite trasaturi. Modul in care va actiona e de-a dreptul surprinzator, inaltator pentru ceea ce vrea sa simbolizeze sub aspect moral, intrinsesc, personajul. Un film rafinat, inteligent si superb realizat, emotionant pana la lacrimi in unele momente ale sale, ce descriu perfect maretia interioara a unei natiuni ce stie sa-si pretuiasca valorile trecutului. Chiar si atunci cand acestea se regasesc in lucrurile si oamenii simpli, in perioadele cele mai grele ale istoriei. Un film de top, una din cele mai reusite productii coreene ale anului 2015, ce nu trebuie ratat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 5 august 2016

“The Shameless” marcheaza revenirea in scaunul regizoral, dupa 15 ani de la debut, a regizorului si scenaristului Oh Seung-uk, cunoscut pentru scenariile lui “Christmas in August: si “H”. Asadar, avem in fata un regizor specializat in filme cu intriga politista si drama romantica. Toate aceste genuri, la care adaugam putin elemente specifice filmelor cu gangsteri, descriu perfect stilul noir al noii sale productii, “The Shameless”. Cu un buget de 2,5 milioane $, productia abia a reusit sa iasa pe plus la box-office, obtinand doar 2,8 milioane $ incasari. Lucrul e explicabil si prin faptul ca “The Shameless” nu este o productie comerciala, acesta avand premiera mondiala tocmai la Festivalul de la Cannes de anul trecut, unde a participat la sectiunea “Un Certain Regard”. In rolurile principale, dar si in cele secundare, filmul abunda de actori de top, insa in ciuda acestui fapt, castigurile de la box-ofice demonstreaza ca oricat de populari ar fi actorii unui film, ceea ce atrage lumea in salile de cinema e spectacolul si mai ales un scenariu bun. Kim Nam-gil revine pe marele ecran la un an distanta de “The Pirates”, insa de aceasta data are de interpretat un rol de o cu totul alta factura, cum nu a mai avut in cariera, al unui politist “lipsit de rusine” – titlul ii este intru totul dedicat de catre regizor. Adevarata vedeta a filmului este insa Jeon Do-yeon (Secret Sunshine, The Housemaid, My Dear Enemy, A Man and a Woman), ce are o interpretare ce a fost rasplatita cu premiul pentru Cea mai buna interpretare la Baeksang Arts Awards in acest an. Park Sung-woong (recent vazut in “A Violent Prosecutor” si “Office”), Kwak Do-won din “The Wailing” si Kim Min-jae (Veteran, No Tears for the Dead) completeaza distributia solida a acestui arthouse intunecat si destul de incoerent.

Jung Jae-gon (Kim Nam-gil) e detectiv la Omucideri de la o sectie de politie din Seul. In momentul in care un anume Hwang e ucis, superiorul sau, Moon (Kwak Do-won), ii incredinteaza acest caz. Lucrurile par a fi simple. Victima a fost ucisa de Park Jun-gil (Park Sung-woong), odata mana dreapta a vicepresedintelui “Jay Investment”, o companie de creditare dubioasa. Insa patima pentru jocuri de noroc l-a adus pe Park pe marginea prapastiei, in care a cazut odata cu relatia secreta pe care a avut-o cu iubita vicepresedintelui, atragatoarea Kim Hye-kyung (Jeon Do-yeon). In momentul in care vicepresedintele afla de tradarea apropiatului sau, ce delapideaza din fondurile companiei, si a femeii sale, ce se dedica complet lui Park, decide sa se razbune. Prin intermediul aghiotantului Min, il contacteaza pe detectivul Jae-gon. In schimbul a 5.000 de dolari, acesta trebuie sa-l captureze pe fugarul Park cautat pentru crima si, in timpul arestarii, sa fie impuscat in picior, pentru a-i fi platita indirect polita tradarii. Ezitant la ideea de a primi banii murdari ai Mafiei, Jae-gon alege sa actioneze dupa propriile metode pentru a-l captura pe Park. Drept urnare se da drept Lee YJ, un fost coleg de celula al lui Park, si se angajeaza la Barul “Macao” pe care il detine Hye-kyung, devenind mana dreapta a acesteia. Numai ca misiunea e intrerupta de ceva neprevazut…

“The Shameless” e genul de film in care scenariul este cu mult sub valoarea distributiei. Cu alte cuvinte actorii meritau un scenariu mai bun, dat fiind potentialul lor artistic. Povestea e simpla, si in simplitatea ei regizorul scenarist nu face decat sa o complice inutil, aducand spectatorului o stare de confuzie prin doua elemente: in primul rand spectatorul poate face o confuzie intre numele a doua personaje cheie: Park Jun-gil, interpretat de Park Sung-woong, si vicepresedintele Park, un personaj ce nu apare in film efectiv, dar al carui nume e pe buzele tuturor. In unele momente nu stii exact la cine anume se face referire, si de aici unele confuzii. In al doilea rand, finalul pare decupat dintr-un alt film si lipit in aceasta productie doar pentru a oferi un pretext pentru deznodamantul dorit de scenarist. Daca adaugam si abuzul de scene cu luminozitate redusa, spre final, specific genului “noir”, putem intelege de ce un scenariu simplu isi pierde pana la final coerenta si ne lasa cu anumite semne de intrebare si un gust destul de amar. Iar daca ne gandim ca rolul principal masculin a fost initial oferit lui Lee Jung-jae, ce a fost inlocuit de Kim Nam-gil doar datorita unei accidentari la umar ce nu s-a vindecat, dobandita pe platourile de filmare ale lui “Big Match”, ajungem sa ne intrebam de ce anume ar mai fi avut nevoie regizorul acestui film sa-l transforme intr-un real succes. A avut in mana toate atuurile, iar “The Shameless” s-a dovedit, in cele din urma, o productie modesta, luminata doar de interpretarea actorilor din distributie. Nu exista un erou, un personaj pozitiv de care eventual sa te atasezi. Detectivul Jae-gon e un anti-erou prin excelenta. E dedicat meseriei sale, are niste principii la care tine, insa in viata personala – despre care ni se spune foarte putin – e un ratat (la un moment dat pretinde ca e divortat). De altfel, toata panza pe care o tese in momentul in care isi ia o alta identitate si se apropie de femeia celui pe care cauta sa-l captureze e una bazata pe miciuna, motiv pentru care nu stii nici un moment cat de credibil e acest personaj. Si atunci cand se doreste sincer, e perceput ca un mincinos, ca un las ce nu e in stare nici macar sa-si dezvaluie adevaratul nume. Poate, atunci, un asemenea om, sa spere la sentimentele unei femei ce nu stie nimic despre el ? Kim Hye-kyung e un personaj de compatimit. Datoriile facute la camatari o transforma intr-un obiect de exploatare al acestora. Nu ezita sa-si ofere serviciile, inclusiv sexuale, pentru a amana plata datoriei sau a obtine bani pentru plata ei. La randul ei colecteaza datorii si taxe, are un bar de mana a treia si face orice pentru a atrage clienti care sa-i aduca bani, inclusiv sa ii cheme personal de la restaurantul de vis-a-vis. Iar mai presus de toate, iubeste un gangster ce comite o crima. Un personaj complet confuz, in deriva. Si, in ciuda tuturor acestor tare, Hye-kyung infrunta cu curaj toate aceste obstacole si marsavia lumii in care cu buna stiinta a intrat, stie ce inseamna umilinta si teama, dar incearca sa le domine printr-un comportament similar celui al celor ce o exploateaza.

Un film intunecat, greoi, cinic, pe alocuri cu un limbaj indecent, specific lumii interlope in care balanseaza, luminat doar de interpretarea actorilor. Departe de asteptari, “The Shameless” e mai degraba un tablou sumbru al amoralitatii intr-o societate coreeana in care rolul barbatului continua sa fie primordial. De aici si titlul in coreeana al filmului (“Un ticalos”).

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 3 august 2016

Regizorul si scenaristul debutant Lee Il-hyeong s-a lansat cu brio in industria coreeana de film cu “A Violent Prosecutor” (dupa ce a fost asistent de regie la “Kundo Age of the Rampant” si “Beastie Boys”), oferind publicului exact ceea ce acesta cere. De fapt, odata cu “The Thieves”, atat publicul coreean cat si producatorii coreeni au gustat din cupa dulce a succesului, confirmand ca in Coreea se pot face productii pe subiecte tipic hollywoodiene care sa prinda ca un magnet. In ultimii ani e o adevarata moda in industria coreeana de film sa faci productii in care “eroi” sa fie niste sarlatani, ce obtin castiguri fabuloase punand la cale planuri laborioase de extocare sau de jefuire, iar acest tipar il vedem aplicat nu doar la productii inspirate din viata contemporana, ci si pe perioade mai vechi. Desigur, umorul ocupa un loc important in structura unor astfel de productii, si pentru asta e nevoie de actori de top care sa interpreteze fara cusur astfel de partituri complexe. Lee Il-hyeong a avut noroc la debut cu un cuplu de actori de zile mari, care au facut tot filmul si au umplut pana la refuz salile de cinema, e vorba de Hwang Jung-min (recent vazut in “Himalayas” si “The Wailing”) si Gang Dong-won (da, intr-un rol comic, il vom vedea in sfarsit oferind buna dispozitie, nu doar pesimism, teroare si durere, ca in anterioarele roluri din “My Brilliant Life”, “Kundo”, “Haunters” sau “Voice of a Murderer”). Iar cand ai in rolurile secundare actori ca Park Sung-woong, Kim Eung-soo, Joo Jin-mo sau Lee Sung-min, nu poti sa te astepti decat la lucruri pozitive. Filmul a fost lider de box-office doua saptamani la rand, obtinand incasari de 66,6 milioane de dolari, fiind, si la data prezentului articol, liderul de box-office al anului 2016 in Coreea (curand va fi detronat de “Train to Busan”, care dupa doar 2 saptamani a ajuns la borna 61 de milioane dolari incasari) .

Byun Jae-wook (Hwang Jung-min) este un procuror cu o reputatie extrem de proasta. Nu pentru ca nu ar fi eficient sau c-ar fi incompetent, ci datorita metodelor violente prin care rezolva cazurile. Nu de putine ori isi intimideaza “clientii”, majoritatea infractori notorii sau gangsteri cu tupeu, iar metodele sale noncomformiste atrag o multime de sesizari la adresa Procuraturii. Toti ii stiu metehnele, insa il tolereaza tocmai pentru ca e eficient. Dar in momentul in care un caz nou ii este repartizat, nici el nu stie ce consecinte grave va ava temperamentul sau pentru viitorul carierei sale. Construirea unui complex intr-o zona cunoscuta ca Sanctuarul Pasarilor din golful Asan starneste o reactie puternica a organizatiilor nonguvernamentale ecologiste, ce se opun distrugerii habitatului pasarilor migratoare. 100 de activisti ecologisti protesteaza de zile bune la fata locului, impiedicand demararea proiectului de dezvoltare a zonei. La un moment dat, niste indivizi deghizati in activisti ecologisti ataca cu arme albe jandarmii, unul dintre ei fiind lovit cu o bata in cap si ajungand in stare grava. Autorul, in persoana unui anume Lee Jin-seok, astmatic, e imediat retinut si dat pe mana procurorului Byun. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple cum par la prima vedere. Si asta pentru ca interese uriase sunt in joc. Fara sa realizeze, Byun se trezeste prins in mijlocul unei conspiratii si, din procuror, ajunge condamnat. De dupa gratii, cu ajutorul unui escroc sarmant aflat la a 10-a condamnare, Han Chi-won (Gang Dong-won), Byun trebuie sa-si demonstreze nevinovatia, facand apel pentru rejudecarea procesului sau.

“A Violent Prosecutor” e structurat pe modelul filmelor coreene ce au prins la public in ultimii ani, incepand cu “Thieves” (2011), fiind un amestec de comedie, actiune si putina drama ce reflecta din nou o tema de success in filmul corean al ultimilor ani: nedreptatea sociala. Aceasta, dupa cum se stie, il impinge pe individ, dezarmat si neputincios, spre solutionarea prin mijloace proprii a problemelor pentru care societatea ofera verdicte gresite cu complicitatea politicienilor sau a celor din high life. Cum la moda e si tematica ecologista, de actualitate, aceasta a fost inclusa in subiectul filmului, mai mult pentru a sensibiliza si a atrage atentia cu privire la unde se poate ajunge din cauza lacomiei unor oameni puternici si cu influenta. Cu toate ca regizorul scenarist foloseste aceasta tema ecologista, ea e doar un pretext pentru a se naste un caz care mai apoi e legat de firul principal al povestii, catre final neexistand nici macar o specificare daca ecologistii au triumfat sau puterea banului a invins. Filmul incearca sa se tina cat poate de departe de cliseele specifice unei astfel de tematici, oferind cateva ipostaze interesante, dar per ansamblu modul in care evolueaza povestea este previzibil. Adica e genul de film care stii ca dupa toata nebunia in care te implica, in final nu are cum sa se sfarseasca decat cu un “happy end”. Dupa cum au declarat in mai multe randuri surse din industrie, scenariile acestui gen de filme sunt scrise in conformitate cu asteptarile fanilor legate de deznodamant, astfel ca un sfarsit melodramatic, in care raul sa invinga e greu de crezut sa isi faca loc in scenarii. Regasim, astfel, ideea tipic americana a unui cuplu de doua personaje nedreptatite si periferizate de societate, ce trec prin tot felul de intamplari, mai mult sau mai putin hazlii, pentru a-si face dreptate si a fi reprimiti in societate. Cei doi protagonisti sunt carismatici si au o chimie excelenta. Hwang Jung-min interpreteaza un procuror violent, Byun, care insa odata inchis pe nedrept ajunge mielusel in cusca cu lei, fiind inchis in celula cu victime condamnate la ani grei de inchisoare datorita rechizitoriilor sale. Corectiile pe care le primeste de la gangsteri fara a riposta fac si ele parte din procesul de cainta pe care il presupune detentia. Dar odata ce te-ai adaptat la noua atmosfera si intelegi mersul lucrurilor in spatele gratiilor, exista o sansa sa supravietuiesti. Asta, desigur, daca ai studiile si mintea agera a unui procuror… Si astfel Byun devine dovada cea mai evidenta a faptului ca atunci cand iti pui mintea la contributie, poti pacali forta bruta a unor animale, si exista si ziua de maine. “Partenerul” sau, Han Chi-won, interpretat degajat de Gang Dong-won, e genul de individ ce traieste la maxim fiecare clipa. Infatisarea il face sa fie constient ca nu exista femeie care sa-i reziste, si nu intamplator cand e sa primeasca o bataie, are o singura rugaminte: “ocoliti-mi va rog fata”. Da, fata e atu-ul sau. Cum sa mai fie un Don Juan daca ii lipseste principalul atu ? Si se mai pricepe la ceva: sa insele. In principal fete naive, seduse de chipul lui dulce si bland, de povestea studiilor facute in Pennsylvania (cu toate ca in viata lui nu a urcat intr-un avion) si de accentul crede el convingator al celor cateva cuvinte stalcite in engleza pe care le stie. Are mult tupeu, e increzator in talentele sale, stie sa falsifice semnaturi si, la nvoie, sa se dea orice, inclusiv… procuror. Realizati cat de tare joaca si prin ce cercuri inalte are curajul sa se invarta ? Si asta cu tot cazierul sau stufos de 10 condamnari (bine, fie 9, cum spune el, a zecea a fost cu suspendare) la doar 32 de ani. Gang Dong-won asigura buna dispozitie a filmului, luandu-si tot felul de identitati, deghizandu-se si facand treburile murdare, in timp ce Hwang Jung-min oscileaza intre un procuror violent si un mielusel, apoi intre un mare “boss” respectat de toti dupa gratii si din nou un procuror ce si-a inteles greselile, batand la posrile Curtii Supreme pentru a fi reprimit in societatea din care a fost indepartat pe nedrept.

Un film dinamic, captivant, situat undeva intre un “Inside Men” (la limita superioara) si un “The Con Artists” ca reper inferior, din tematica carora preia cate putin. Regasim din nou un mesaj critic la adresa politicienilor corupti si intelegem cum functioneaza sistemul de putere din Coreea zilelor noastre, un model de actualitate valabil oriunde pe mapamond. “A Violent Prosecutor” nu dezamageste, confirmand castigurile ce-l transforma intr-unul din marile succese de casa ale anului 2015 in Coreea.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 31 iulie 2016

O crima cu autor cunoscut, dar fara cadavru. O foarte tanara victima, un asasin autodenuntat si un ofiter de politie insarcinat cu cazul. Care caz? Totul pare rezolvat, chiar daca trupul defunctei e de negasit. Asasinul a marturisit, sefa in ierarhie ii cere detectivului Chong raportul asupra cazului si ii ordona sa opreasca cercetarile. Acesta insa continua. Vrea sa afle totul referitor la crima si la motivatia ei. Si asa beneficiem noi de acest film, care nu e un policier obisnuit plin de actiune. De fapt e o replica la productiile hollywoodiene spectaculoase, dar superficiale. „Port of Call” e povestea unei tinere, Jiamei (Jessie Li), ale carei ambitii sunt prea mari fata de posibilitati, ceea ce duce la dezamagire si decadere, a unui tanar introvertit, Ting Tsz-chung (Michael Ning), un transportator de carne la clienti, dealer de droguri si membru al Triadelor, un mix de duritate si tandrete, si a detectivului Chong (Aaron Kwok), un barbat parasit de sotie, ce are o fiica, poate cel mai afectat sufleteste de cele intamplate, pentru ca se poate pune in situatia traita de ceilalti doi.

Domeniul in care decenii la rand a excelat industria cinematografica din Hong Kong a fost cel al filmelor de actiune, si, subsidiar, cea a filmelor de arte martiale de epoca sau moderne. Hong Kong nu a avut niciodata scenaristi buni pentru povesti complexe, cum e cazul coreenilor, sau profund umane cum e cazul japonezilor. Filmele de actiune sau de arte martiale nu presupuneau existenta unei intrigi prea pretentioase, accentul fiind pus pe latura spectaculoasa, pe ludic, pe cea comerciala. Datorita acestei traditii impamantenite inca de la nasterea filmului in aceasta regiune, dramele au fost un gen ocolit de cineasti, spiritul studiourilor Shaw fiind unul pur comercial. In ultimii ani, insa, filmul din Hong Kong sufera o evidenta transformare, cineastii realizand ca aceleasi scenarii plictisitoare cu gangsteri, violenta si actiune spectaculoasa nu mai pot, in secolul XXI, sa asigure succesul de casa. Aceste realizari au devenit doar reluari la nesfarsit ale unor clisee, astfel ca o reinventare era imperios necesara. Orientarea, insa, spre drame umane si includerea acestora ca gen dominant sau subsidiar al unor productii cu o distributie solida nu e una salutara, datorita lipsei de experienta a scenaristilor din Hong Kong in abordarea genului. Se stie ca japonezii sunt expertii dramelor in Asia de Rasarit, astfel ca preluarea acestui stil si cizelarea lui peste noapte e imposibila pana si pentru magicienii din China. Philip Young, regizorul si scenaristul lui „Port of Call”, a incercat imposibilul, ajutat de cunoscutul Christopher Doyle ce a filmat intregul film. Doyle e un veteran al imaginii, laureat la Cannes si Venetia pentru realizarile sale, ce a semnat, intre altele, imaginea unor productii asiatice renumite la nivel mondial, precum cele ale lui Wong Kar-wai „Days of Being Wild”, „Ashes of Time”, „Happy Together”, „20146” si „In the Mood for Love”, „Last Life in the Universe” si „Invisible Waves” ale thailandezului Pen-Ek Ratanaruang, „Hero” a lui Zhang Yimou, si lista poate continua cu regizori ocientali cu productii celebre: Gus van Sant, M Night Shyamalan, James Ivory etc. Imaginea de altfel e unul din capitolele unde exceleaza „Port of Call”, cu multe cadre cenusii, intre stralucire si intuneric, descriind perfect viata personajului principal Jiamei, cu multe umbre si putine raze de lumina. Filmul a si castigat premiul penrtru Cea mai buna imagine la a 52-a editie a premiilor Golden Horse de acum un an. Distributia e una solida, chiar daca doar numele lui Aaron Kwok spune ceva cunoscatorilor industriei chineze de film. Dupa rolurilke din „The Monkey King”, „Cold War” si „City Under Siege”, iata ca Aaron Kwok schimba registrul, optand pentru un rol dramatic, cel al unui politist veteran ce trebuie sa ancheteze o crima infioratoare. Desi nu are o mare relevanta, actorul si-a lasat mustata si barba pentru acest rol, care au fost vopsite ulterior pentru a imbatrani personajul, ce e o persoana carunta, cu experienta in politie. O surpriza placuta a fost debutanta Jessie Li, care in afara unor scene nerecomandate minorilor demonstreaza ca e o actrita de mare perspectiva, ce a si castigat 4 premii pentru acest rol, intrand perfect in pielea personajului Wang Jiamei, o tanara in deriva pe care nu o veti citi din prima, cu o viziune complexa despre viata, dificil e inteles. In rolul criminalului, Ting, il vedem pe Michael Ning, un alt debutant de 36 de ani, castigator a 5 pemii cu acest rol. Patrick Tam, Maggie Siu si veterana Elaine Jin (in rolul mamei lui Jiamei) completeaza distributia, dand culoare povestii. Avand doar 667.000 $ incasari la box-office, „Port of Call” a castigat o multime de premii, nu mai putin de 16, si a avut, in plus, si 21 de nominalizari, fiind anul trecut nominalizarea Hong Kong-ului la Oscaruri. Filmarile au durat doar 25 de zile, avand un buget de 5 milioane de dolari. Cu toate ca a fost un succes deplin sub aspectul premiilor castigate, in plan financiar filmul a iesit pe minus.

„Port of Call” nu e o productie la a carei vizionare trebuie sa pornesti cu mari asteptari. Doar in acest fel, descoperind cadru cu cadru ideea pe care vrea sa o transmita, nu vei fi dezamagit in mod garantat. Productia e inspirata, din nefericire, din fapte reale, mai exact dintr-un caz de crima petrecut in 2008, victima fiind o tanara prostituata de doar 16 ani, intruchipata in film de Wang Jiamei. Filmul in sine e o explorare meditativa a profunzimii Hong Kong-ului zilelor noastre, aruncand o privire spre problemele tinerei generatii, ce nu stie sa se faca inteleasa in fata greutatilor cotidiene ale adultilor. Jiamei e o tanara adolescenta venita de un an din China continentala, ce intampina mari dificultati in a se adapta la realitatile societatii din Hong Kong. Pe langa bariera lingvistica, trebuind sa invete cantoneza pentru a se deescurca, aceasta nu se regaseste in lumea in care trebuie sa se integreze. Nu are prieteni, singurul ei sprijin e sora ei Jiali, in timp ce mama ei lucreaza cantareata intr-un bar pentru persoane de varsta a doua si a treia, straduindu-se in saracia lucie in care se zbate sa le ofere celor doua fete o educatie si cele necesare unei vieti decente. Jiamei e puternic afectata de constrangerile vietii de zi cu zi, de lipsurile de acasa, iar viata ei ajunge sa i se para lipsita de orice perspectiva. Pe toata durata filmului ea pare hotarata, insa nu poti sa-ti dai seama, pana in final, ce anume o motiveaza sa ia viata in propriile maini. Pe neasteptate, incearca sa iasa de sub grija mamei sale si sa se rupa de familie, oferind contra cost servicii sexuale si de companie celor interesati. Asa ajunge sa-si cumpere niste cercei autentici, dupa ce cerceii primiti cadou de la mama ei ii sunt luati inapoi de vecina ce i-a daruit mamei ei. Asa reuseste sa-si cumpere haine scumpe, la care poate doar visa inainte, si sa aiba toate lucrurile pe care inainte lipsa banilor constituiau principala piedica. Dar in scurt timp vede cupluri de tineri sarutandu-se, tinandu-se de mana, si realizeaza ca pasind pe acest drum, e o persoana insingurata, ce de fapt odata cu trupul isi vinde si sentimentele, pentru durate scurte de cateva ore sau nopti diversilor barbati. Aceasta insingurare e cheia intelegerii acestui personaj ce e mult mai complex decat pare la prima vedere. Filmul e structurat in trei parti, „Cautand-o pe Jiamei”, “O persoana singuratica” si “Pasi durerosi”, reconstituind rational povestea anului sederii tinerei in Hong Kong si a sfarsitului tragic al acesteia. Prima parte e destul de confuza, a doua e o analiza psihologica a personajului Jiamei, pentru ca finalul sa se constituie in dezvaluirea, pe cale criminalistica, a motivatiei criminalului de a o ucide pe tanara. De altfel, momentele de maxim impact sunt cele in care ucigasul povesteste cu lux de amanunte felul cum a scapat de cadavru si, mai ales, cele in care descrie scena omorului. „Port of Call” e un film diferit de alte productii realizate in Hong Kong. Scenariul, chiar daca poate parea incurcat, e unul solid si complex, insistand si pe latura psihologica si pe cea umana, in afara descrierii actului brutal al uciderii adolescentei. E adevarat ca pentru noi, europenii, ce punem mare accent pe respectarea drepturilor omului si pe tot ce tine de demnitatea umana, dupa al doilea razboi mondial, tinta filmului poate sa ni se para banala, insa nu trebuie sa uitam ca acest film vine din Extremul Orient, tocmai din China, unde astfel de lucruri sunt vazute altfel (cate astfel de cazuri, poate chiar mai sadice, nu s-au petrecut in acest colt al lumii, fara ca cineva sa le aduca in atentia lumii ?) Poate tocmai din aceasta cauza realizarea lui Philip Young merita toata atentia iubitorilor de film asiatic. Sumbru, genial sub aspectul regiei si imaginii (cu toate ca experienta lui Young in regizarea de drame umane e aproape nesemnificativa), lent ca desfasurare si avand o multime de mesaje ascunse in piesele de puzzle ce ni se dezvaluie aproape mecanic, „Port of Call” ne provoaca sa reconstituim o imagine a unei vieti sfarsite prea devreme in spatele careia se ascund lucruri mult mai profunde. Un film artistic intens, dramatic si provocator, un deschizator de drumuri in procesul transformarii cinematografiei din Hong Kong intr-una mai diversa si mai ofertanta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate de lasedan (Asia Team), in premiera in Romania, pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de lasedan si cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 29 iulie 2016

Cunoscut si ca “Hunting Enemies”, “Pay Back”, filmul debutantului Fu Xi, e unul realizat de o echipa de productie din China continentala in care apar cu precadere actori din Hong Kong. E o cat se poate de clara dovada a acapararii tot mai puternice a industriei de filme de actiune din Hong Kong de la centru, de Beijing, iar la un deceniu de la revenirea Hong Kong-ului sub administratie chinezeasca deja au inceput sa apara primele semne ale acestei acaparari. Tot mai multe filme de actiune facute pe continent, cu scenarii mai putin occidentalizate, ne aratau ca traficul cu droguri, violenta si uzul ilegal de arme sunt de fapt fenomene cu care societatea comunista e familiarizata, pana nu de mult ele fiind calificate drept o consecinta fireasca a oranduirii capitaliste. Realizatorii chinezi de film au inteles ca daca vor sa aiba un oarecare succes pe piata internationala, trebuie sa schimbe viziunea comitetului de cenzura ce controleaza toate productiile realizate pe teritoriul tarii si sa se orienteze si spre subiecte tabu pana acum 10-15 ani. “Pay Back” e un film cu un buget redus ce aduce in prima linie cativa actori obisnuiti ai filmelor de actiune din Hong Kong, care insa pana in pezent mereu s-au aflat in linia a doua, cea a actorilor de roluri secundare. Louis Fan, cunoscut cu precadere pemtru rolul negativ din “Ip Man” (2008), dar si pentru aparitiile din “Ip Man 2”, ‘Wu Dang”, “The Monkey King” sau “Kung Fu Jungle”, a avut sansa de a juca alaturi de mari vdete ale filmelor de actiune si arte martiale, el insusi fiind apreciat pentru artele sale martiale. Insa in “Pay Back” nu ne arata mai nimic, personajul sau fiind unul de o cu totul alta factura decat profilul actorului. Francis Ng e adevaratul star al filmului. Avand zeci de roluri la activ intr-o cariera de 3 decenii, majoritatea in roluri secundare ce-i drept, Francis Ng (The Last Tycoon, The Warring States, Wind Blast, Shamo) e considerat alaturi de Anthony Wong si Lau Ching-wan una din cele mai proeminente figuri din industria de film din Hong Kong. Cynthia Khan, celebra din filmele de actiune de la sfarsitul anilor ’80 si din anii ’90 (In the Line of Duty 3, 4, 5, 6 si 7, Blade of Fury, Angel on Fire) revine intr-un rol secundar total diferit, in timp ce Suet Lam, poate cea mai cunoscuta figura de roluri secundare masculine din Hong Kong, reapare intr-un rol cu care e obisnuit, cel formal de “bad guy” din lumea interlopa.

Zhang Jin (Louis Fan) a fost, in zilele bune, un gangster de temut. Impreuna cu Xie, era mana dreapta a sefului lor, Chen (Suet Lam), executand cele mai murdare sarcini. Insa ceea ce l-a transformat pe Zhang intr-un fugar a fost relatia secreta pe care acesta o are cu femeia sefului sau. Printr-un context de evenimente, e salvat de Xie din mana sefului, dar trebuie sa plateasca pentru acest favor, ajungand 3 ani la inchisoare in locul lui Xie pentru o fapta pe care nu a comis-o. In ziua in care iese din inchisoare, Zhang Jin e atacat in toaleta unei cafenele si abia scapa cu viata in urma unui atentat la viata lui. Yang Yan (Francis Ng), sofer de taxi, il duce pe dezorientatul Zhang de la locul unde cineva il atacase, si, cum avea nevoie de o masina si un sofer, il angajeaza pe Yang sa-l ajute cu deplasarile. Banuind ca cel ce-l vrea mort e fostul sau sef Chen, Zhang Jin se decide sa incheie pentru totdeauna socotelile cu acesta. Doar ca pe o alta cale decat cea violenta, cei 3 ani de inchisoare transformandu-l complet intr-o alta persoana. Cu ajutorul lui Yang, ce pare a avea un secret adanc ingropat in trecut, incearca sa isi spele pacatele si sa inceapa o viata noua departe de violenta si faradelegi. Dar lucrurile iau o alta turnura…

La o prima vedere, “Pay Back” pare un film de actiune ademenitor, echipa de promovare facandu-si de minune treaba, realizand un trailer si postere captivante. Un ambalaj cat mai atragator vinde produsul, nu ? De acest lucru s-au convins pana si comunistii chinezi de pe continent, ce au invatat sa faca afaceri odata cu blockbusterele ultimilor ani. Insa “Pay Back” are atat de multe constrangeri incat ceea ce au reusit chinezii pe partea de promovare e cu adevarat laudabil. Bugetului redus i se adauga durata la fel de redusa a productiei (85 de minute), scenariul simplist si realizarea ce lasa de dorit. Imaginile aminstesc de stilul in care erau filmate filmele de actiune din Hong Kong din anii ‘90, cu camere mobile ce se invart, pe cadre statice, la 45 de grade, ce dau senzatia de dinamism, de “patrundere” in scenele respective in stilul unui Tarantino (ce s-a inspirat, de altfel, din cinematografia asiatica). Coloana sonora si editarea audio sunt un alt aspect pozitiv, desi uneori se exagereaza cu sublinierea momentelor tensionate, in stil bollywoodian (e imposibil sa nu tineti minte momentele din filmele indiene cand un personaj are o revelatie, si o muzica zbuciumata apare din senin pentru a ne transmite starea lui interioara). In schimb, filmul sufera serios la partea de editare video si montaj. Se vede ca unele scene sunt artificiale, aproape teatrale, jocul unor actori din distributie pe alocuri exagerat (cum e cazul personajului negativ interpretat de Xie – jucat de actorul Chang Cheng, aproape de nerecunoscut cu parul vopsit si ochii din film) sau pur si simplu improvizat. La partea de montaj exista multe carente, ordinea anumitor scene fiind prost gandita. Filmul are multe flashback-uri, iar evolutia in sine a scenelor iti da tot timpul senzatia ca ceva a fost taiat sau nu a fost spus la momentul potrivit, sau ca ai scapat vreun cadru cu vreo explicatie, desi nu este asa. Din acest punct de vedere, “Pay Back” poate parea o poveste incurcata, desi aceasta, de fapt, e extrem de simpla, lipsita insa de explicatii coerente, regizorul debutant sperand ca spectatorul va deduce anumite lucruri. Si de aici chiar unele momente de confuzie, ce insa in final nu vor afecta intelegerea cursului evenimentelor, insa care trag in jos serios aceasta productie. Scenariul, asadar, nu este liniar, ne poarta des inapoi in timp pentru a intelege prezentul, indiciile vizuale nefiind suficiente pentru a avea o parere clara despre evenimente, ce se vor lamuri spre final. Toate aceste lipsuri tradeaza, de fapt, scapari ale scenariului, nedezvoltarea suficienta a unor personaje in asa masura incat sa le intelegem motivatia si problemele, eventual chiar sa ne atasam de unul sau de altul. Jocul actorilor e bun, in mod surprinzator, e chiar peste ce ofera scenariul si, in general, peste potentialul intregului film. Francis Ng in rolul unui sofer de taxi (ce aminteste, fie si palid, de “taxi driverul” de Niro) e extrem de convingator, intruchipand un personaj in deriva ce trebuie sa-si infrunte propriile deceptii si, mai ales, sa vindece o rana grea din trecut. In dorinta de razbunare, personajul lui oscileaza intre trasaturile unui om obisnuit, rational, cu suflet bun, si cele ale unui om avid si innebunit de gandul de a plati inapoi autorului raul ce i s-a facut. Cynthia Khan a renuntat de mult la rolul de eroina ce-si face dreptate cu pumnul si picioarele (in anii tineretii a fost o cunoscuta luptatoare de arte martiale, motiv pentru care, de altfel, a si fost distribuita in filme de actiune in anii ’90), interpretand acum un rol secundar sters de femeie ce are nevoie de protectia unui barbat in fata gangsterilor ce-i solicita taxa de protectie pentru floraria ce tocmai si-a deschis-o. Desi interpreteaza bine rolul lui Zhang Jin, de la cu totul altceva se asteptau fanii de la Louis Fan, cunoscut pentru rolurile dinamice, de actiune, in care isi demonstra cunostintele de arte martiale. De aceasta data vedem un gangster spasit, decis sa nu mai calce vreodata stramb, ce nu are scene de actiune (cu o singura exceptie). De altfel, filmul in sine e doar in aparenta un film de actiune, “Pay Back” fiind mai degraba o drama modest realizata. Cei doi protagonisti cu siguranta ar fi facut un cuplu bun… intr-un alt film, mult mai dinamic si cu un scenariu mai ofertant.

Traducerea, adaptarea si timingul (refacut intergral) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 24 iulie 2016

Yukiko Mishima, scenarista si regizoarea lui “Bread of Happiness”, si-a propus in 2012 sa realizeze o trilogie dedicata insulei Hokkaido si mediului inconjurator de o frumusete ravasitoare cu care isi intampina insula vizitatorii. Situata in nordul Japoniei, cu capitala la Sapporo, Hokkaido e a doua cea mai mare insula a Japoniei, avand o dimensiune asemanatoare cu a Irlandei sau Siciliei. Muntii sai vulcanici sunt de o frumusete rara, existand multi vulcani activi in zona (Hokkaido e una din cele mai active din punct de vedere seismic regiuni ale Japoniei). In regiune se gasesc o multime de parcuri naturale si nationale, lacuri, o fauna bogata in ursi bruni, cu o clima caracterizata de veri racoroase si ierni aprige. “Bread of Happiness” in acest decor mirific isi spune povestea, una simpla despre oameni simpli aflati in cautarea fericirii. Yo Oizumi (deja un star de prima mana al filmului japonez, pe care l-am putut vedea si in “Kakekomi”) si Tomoyo Harada formeaza un cuplu ce fuge din nebunia Tokyoului pentru a gasi un colt de Paradis unde sa traiasca fericiti. Distributia e una cu multe personaje secundare, fiecare cu farmecul si rolul sau, aducandu-si o contributie esentiala la povestea superba de ansamblu, una despre viata de zi cu zi traita in cautarea fericirii.

Din copilarie, Rie (Tomoyo Harada) a fost indragostita de Mani, personajul unei povesti desenate care o fascina prin intelepciunea sa. Drept urmare, la maturitate, isi deschide impreuna cu sotul ei, Nao Mizushima (Yo Oizumi) o cafenea, pe care, bineinteles, o numeste “Mani”. Viata agitata din Tokyo, tristetea pierderii tatalui, singura ei familie, monotonia si stresul cotidian ii duc pe cei doi soti tocmai la 1.000 de km distanta de capitala, in satul Tsukiura din Hokkaido. Aici isi deschid cafeneaua, el ocupandu-se cu coptul unei paini delicioase la cuptor, ea pregatind cafeaua si alte mancaruri deosebite pentru clientii ce se opresc in vacantele lor la “Mani”. Viata lor e simpla si aparent implinita, impartind clipele fericite cu clientii si cu mielutul Zoba ce-i intampina curios pe toti. Zi de zi obisnuitii cafenelei poposesc la o vorba cu cei doi: un postas tinerel fascinat de doamna Rie si ale ei delicatese culinare, blandul domn Abe, innebunit dupa painea lui Nao, Yoko cea cu auzul fin, ce creeaza obiecte de sticla pe care le ofera gratuit celor doi soti pentru a decora localul, sau Tokio, un tanar in cautarea unei prietene si a unui viitor. Cafeneaua “Mani” devine un loc miraculos, unde toti cei care vin cu o durere pleaca vindecati si optimisti.

Avand in centrul sau familia, “Bread of Happiness” e o poveste romantica despre cautarea fericirii in momentele de deriva si despre gasirea ei in cele mai neasteptate locuri. Tocmai in indepartatul Hokkaido. In ciuda faptului ca aparent la cafeneaua Mani nu se intampla nimic, zi de zi aceleasi personaje repetand aproape mecanic aceleasi lucruri, in realitate filmul abordeaza o serie de chestiuni serioase, ce tin de viata de familie. Una din ele e lipsa fericirii in cadrul unui mariaj, si vorbim aici chiar de cuplul protagonistilor, Rie si Nao. Problemele de acomodare la viata agitata din Tokyo face ca stralucirea sa dispara din relatia lor. Pana in momentul in care Nao vine cu ideea de a pleca cu sotia lui definitiv din capitala, intr-o asezare rurala linistita, cat mai indepartata. Deschiderea cafenelei in linistitul Tsukiura readuce treptat armonia in relatia lor deoarece aceasta preocupare le ofera fiecaruia independenta de care aveau nevoie pentru a se regasi. Fiecare gateste cu pasiune delicatesele la care fiecare se pricepe mai bine, oferindu-le cu drag clientilor, ce se indragostesc de atmosfera calda de la Mani. Mai mult, simplitatea si daruirea lor transforma cafeneaua si oamenii ce o viziteaza intr-o adevarata familie care lor le lipsea. Povestile celor ce ratacesc in acel loc sau vin cu buna stiinta aici sunt triste, fie ca e vorba de un suflet frant al unei tinere ce e parasita de iubitul ei chiar de ziua ei de nastere, fie ca e vorba de o copila ravasita de absenta unei fiinte dragi, sau de un cuplu de batrani reveniti la Mani pentru ultima data. Toti vin apasati de griji, tristi, in speranta regasirii linistii interioare intr-un loc superb, si pleaca cu zambetul pe buze si in suflete, usurati de poveri. “Mani” e locul vindecarilor miraculoase ale sufletului, prin oameni si prin painea facuta cu pasiune de cei doi ingeri pazitori ai vizitatorilor. Cu atingerea si sensibilitatea delicata a unui pictor, regizoarea Yukiko Mishima realizeaza un tablou mirific al Japoniei rurale, acordand o atentie deosebita detaliilor. Avand o estetica aparte, cu imagini incantatoare si culori vii, productia e o pledoarie pentru intoarcerea omului la simplitate, la viata departe de tehnologie si stressul ce aduce boli, instrainare, singuratate. Mancarea simpla gatita cu grija, vorbele calde de care un semen trist are nevoie, toate ne transmit un lucru poate perimat dar mereu de actualitate. Anume ca fericirea sta in lucrurile marunte facute cu pasiune. Nu in ultimul rand, exista un mic mister in acest film, unul placut, ce va putea fi descifrat abia la ultima replica din film. E vorba de vocea persoanei care nareaza povestea, o voce de copil care pare a sti toate lucrurile petrecute de la venirea celor doi tineri in Tsukiura. Sa fie cumva insusi Mani, personajul din povestea copilariei lui Rie ? Imaginatia fiecaruia isi va pune intrebari pana la final, iar surpriza va fi mare. Un film deosebit, relaxant, pentru intreaga familie, cu o atmosfera aparte, cu o muzica aproape copilareasca, cu personaje interesante si cu niste costume superbe ce-ti iau ochii. Un film despre un loc pe care fiecare am dori sa-l vizitam ori de cate ori problemele ne napadesc sau, de ce nu, pentru a ramane pentru totdeauna acolo, intr-un basm real fara sfarsit. Odata ce ai vazut “Bread of Happiness”, cu siguranta iti vei dori sa-l revezi. Farmecul lui e prea puternic sa-i rezisti.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 20 iulie 2016

Dupa ce pana acum ne-a delectat cu scenariile unor filme si seriale de succes precum “My Girlfriend is an Agent” (2009) si serialul inspirat din el, “7 th Grade Civil Servant”, “A Millionaire on the Run”, “The Pirates”, dar si cu povestile serialelor “The Fugitive: Plan B” si mai ales “The Slave Hunters”, Chun Sung-il s-a decis sa debuteze si ca regizor. Iar oportunitatea i-a fost oferita anul trecut, odata cu scrierea scenariului lui “The Long Way Home”, compania de productia Harimao oferindu-i sansa de a debuta in regie. Filmul abordeaza o tematica cu care nu s-a mai intalnit in scenariile sale anterioare, Razboiul Coreean, insa poate si pentru ca a trebuit sa surprinda doar un episod din acest razboi, nu razboiul in ansamblu, misiunea a fost una reusita. Daca e sa privim spre filmele ce au abordat aceasta tematica a Razboiului Coreean, cinematografia coreeana are cateva productii recente, dintre care cea mai de succes a fost, desigur, “Brotherhood of War”, ce la vremea premierei a stabilit unele recorduri la box-ofice. Si mult mai proaspatul “Ode to My Father” are un capitol dedicat Razboiului Coreean, dar e doar un frantura din viata personajului principal, nu un film dedicat in totalitate acelei epoci. Poate, insa, ca “The Long Way Home” se apropie cel mai mult de “Welcome to Dongmakgol”, avand la baza cam aceeasi idee a unei prietenii ce se leaga, in ultimul an al Razboiului Coreean, intre un soldat din Nord si unul din Sud. Filmat pe durata a 4 luni, filmul lui Chun Sung-il are in rolurile principale doi actori din doua generatii diferite: starul Sol Kyung-gu (My Dictator, Cold Eyes, Troubleshooter, No Mercy) si tanarul star in ascensiune de doar 19 ani, Yeo Jin-goo (Shoot Me in the Heart, Mr. Perfect, Hwayi), chimia celor doi fiind una de zile mari, in special ca in cea mai mare parte a sa, filmul pastreaza un ton vesel. Filmul a obtinut 4,1 milioane dolari la box-office, cu toate ca bugetul initial a fost de 6,7 milioane dolari. In ciuda esecului financiar (probabil lumea se astepta la un film de razboi autentic, grav), “The Long Way Home” e o productie memorabila, ce ofera aproape 2 ore pline de amuzament si dramatism asa cum coreenii se pricep cel mai bine.

In ultima luna a Razboiului Coreean (iulie 1953), soldatul Jang Nam-bok (Sol Kyung-gu) primeste misiunea, impreuna cu un grup de soldati curajosi, sa duca un document strict secret la o tabara militara, traversand linia frontului. Documentul ar fi urmat, odata pus in aplicare, sa puna capat Razboiului Coreean insa, desigur, curierii nu cunosc continutul mesageriei lor, ci doar importanta indeplinirii acestei misiuni vitale. In acelasi timp, Young-gwang (Yeo Jin-goo) e un tanar elev inrolat in unitatea 365 de tanchisti nord-coreeana, ce nu iese din vorba superiorilor lui. Refuza sa fumeze, motivand ca e doar un elev, si face toate treburile marunte din tancul unde a fost repartizat. In momentul in care temperamentul greu de stavilit al soferului tancului duce la defectarea acestuia, Young-gwang e trimis sa aduca de mancare echipajului, ce ramane in urma sa repare tancul. In momentul in care revine, are loc un atac al americanilor, si-i gaseste pe toti camarazii sai morti. Speriat de moarte, incearca sa ajunga din urma ce a mai ramas din unitatea sa, dar se rataceste. La randul lor, soldatii sud-coreeni aflati in misiune sunt atacati de nordisti, iar singurul care supravietuieste este Nam-bok. Doar ca acesta pierde documentul secret… In timp ce il cauta, da peste un soldat fugar nord-coreean speriat… ce pare a avea ceea ce el cauta E nimeni altul decat Young-gwang… Avand fiecare dorinta de a ajunge teferi acasa, cei doi trebuie sa ajunga la un compromis…

Filmul nu este o productie de razboi in stilul clasic, cu super-efecte speciale, cu scene numeroase de lupta, cu mult sange si cadavre zburand prin aer. Toate aceste lucruri sunt doar pe fundal si sunt folosite numai ca justificare pentru plasarea actiunii in perioada ultimului an (chiar a ultimei luni) al Razboiului Coreean. In realitate, “The Long Way Home” e o drama spusa pe un ton hilar in contextul unui razboi tragic ce a separat o natiune pana in zilele noastre. Am mai vazut o astfel de abordare in “Welcome to Dongmakgol”, unde un dezertor nord-coreean si un soldat sud-coreean se intalnesc accidental intr-un sat de munte uitat de toata lumea, intre ei legandu-se o prietenie memorabila, in acest film localnicii din Dongmakgol fiind elementul liant al factorului comic. Acum, umorul e adus in scena de doi actori de mare talent, unul ce se indreapta vertiginos spre 50 de ani, Sol Kyung-gu, ce ne-a obisnuit cu rolul de politist acid si cu simtul umorului in diverse filme de actiune (seria Public Enemy), si altul, un tanar de mare perspectiva, Yeo Jin-goo, ce ne-a obisnuit cu aparitii in roluri de copii in seriale de televiziune, dar care de vreo 2 ani a inceput sa interpreteze partituri indraznete si tot mai complexe pe marele ecran, cum a fost cea din “Shoot Me in the Heart”. Desi relatia dintre cei doi, dupa cum o sugereaza scenariul, mai degraba se doreste a fi perceputa ca cea dintre un tata oarecare (din Sud) si un fiu oarecare, putin indoctrinat (din Nord), nu vei simti deloc acest lucru, dovada ca tanarul Jin-goo a intrat atat de bine in rol incat da personajului sau o forta aparte. Nu il privesti pe Young-gwang ca pe un elev fara experienta, naiv, ci ca pe un adult responsabil, ce se lupta sa supravietuiasca razboiului pentru a-si reintalni iubita si pentru a avea grija de mama sa singura, ce si-a pierdut toti fiii. Tocmai pentru ca priveste viata cu responsabilitate, Young-gwang e perceput ca un adult de catre spectator, fapt ce sterge orice asociere a lui cu un fiu. Nam-bok, la randul sau, e capul unei familii din sanul careia a fost smuls chiar inainte ca sotia lui sa nasca. Nu stie nici macar daca are un fiu sau o fiica, sau cum il/o cheama. Dorinta de a-si revedea familia e singura ce-l motiveaza sa razbeasca in acest razboi, sa scape cu viata. El vede in Young-gwang un inamic, nu e sensibilizat de varsta frageda a lui. Ajunsi fata in fata, captivi fara voia lor intr-un tanc aproape distrus, cei doi reusesc sa se cunoasca mai bine, sa dialogheze, dar relatia lor e mai tot timpul una de-a soarecele si pisica, pentru ca fiecare isi urmareste telul. Umorul e pigmentat de un limbaj nu chiar ortodox, ce il potenteaza oarecum si din nou desfiinteaza ideea de tata-fiu pe care regizorul scenarist o tot arunca in cateva randuri (“ti-as putea fi tata”). Lipseste respectul unei astfel de relatii, cei doi fiind mai degraba inamici ce mai apoi, imperceptibil, devin prieteni, pe masura ce trec printr-o multime de intamplari la limita dintre viata si moarte. Daca stam sa privim in ansamblu, insa, filmul e o imagine perfecta a divizarii Peninsulei Coreene, in special ca mentalitate, ce continua si azi. Subtil, neintelegerile si acomodarea celor doi inamici unul cu celalalt sugereaza ce s-ar putea intampla in cazul unei ipotetice si mult asteptate unificari, mesajul fiind unul pozitiv, reflectat de cateva scene cheie, cum e cea de pe pod, din final, in care niste sateni si cei doi inamici incearca sa traga de pe marginea prapastiei un tanc, toti uniti. Dincolo de toate elementele ce ii despart, (de viziune si aspiratiile proprii), Nordul si Sudul se pot unifica si depasi neincrederea reciproca doar lasand la o parte trecutul (nu uitandu-l !) si privind inspre viitor cu o dorinta identica pentru prosperitate si pace. Acest mesaj pacifist e cheia acestui film superb ce vorbeste, pana la urma, de rana inca sangeranda a unei natiuni profund divizate si la peste 60 de ani distanta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Page 12 of 51

sus

Never Said Goodbye (2016) – Lee Jun-ki şi Zhou Dongyu între provocãri romantice şi realitãţi dramatice

League of Gods (2016) – vremuri mitice şi supereroi într-un blockbuster chinezesc spectaculos

Remember You (2016) – Jung Woo-sung şi Kim Ha-neul într-o melodramã romanticã novatoare

Train to Busan (2016) – Gong Yoo în apocalipsa zombi ce zguduie box-ofice-ul coreean

Double Agent (2003) – Han Suk-kyu şi Ko So-young, între Nord şi Sud…

Seondal: The Man Who Sells the River (2016) – Yoo Seung-ho şi escrocheria secolului !

Never Gone (2016) – Liu Yifei şi Kris Wu într-o poveste romanticã superbã despre adolescenţã şi responsabilitãţi

The Virgin Psychics (2015) – Sion Sono “reloaded” cu o nouã producţie caracteristicã

The Priests (2015) – Kim Yun-seok şi Gang Dong-won în lupta cu forţele Rãului

Dongju: The Portrait of a Poet (2016) – Lee Joon-ik şi povestea tragicã neştiutã a tânãrului poet coreean Yun Dong-ju

Like for Likes (2016) – o poveste romanticã cât 3 despre iubire şi mediul virtual, cu o distribuţie de zile mari

Amalfi: Rewards of the Goddess (2009) – aventurã, romantism şi tensiune în Peninsula Italicã

The Handmaiden (2016) – Park Chan-wook şi cea mai provocatoare realizare a carierei

The Tiger: An Old Hunter’s Tale (2015) – Choi Min-sik şi metafora dispariţiei unei naţiuni mãreţe

The Shameless (2015) – Kim Nam-gil şi Jeon Do-yeon într-un tablou sumbru al amoralitãţii

A Violent Prosecutor (2016) – Hwang Jung-min şi Gang Dong-won, singuri împotriva sistemului

Port of Call (2015) – un puzzle intens şi provocator cu 16 premii

Pay Back (2013) – rãzbunarea şi iertarea, cele douã arme ale înfãptuirii dreptãţii

Bread of Happiness (2012) – un basm real despre (re)gãsirea fericirii în lucrurile simple

The Long Way Home (2015) – Sol Kyung-gu şi Yeo Jin-goo inamici înfrãţiţi în mijlocul rãzboiului ce-a divizat o naţiune