La începutul acestui an, întreg centrul Sibiului a devenit un imens platou de filmare pentru o casã de productie de la Bollywood, care a lucrat împreunã cu Family Film din Bucuresti pentru cea de-a patra parte a seriei ”Raaz”, una de foarte mare succes în Asia. Actiunea filmului are în centrul atentiei o poveste de dragoste cu accente supranaturale si vampiri, indienii alegand sã filmeze chiar în Transilvania lui Bram Stoker. Primele cadre au fost trase în Sinaia, iar in ianuarie totul s-a mutat în centrul Sibiului. Distributia filmului ”Raaz Reboot” sau ”Raaz 4”, cum este el numit, include câtiva dintre cei mai îndrãgiti si apreciati actori de la Bollywood, precum Kriti Kharbanda si Emraan Hashmi. Saga „Raaz” a debutat în 2002, filmul din Sibiu fiind cel de-al patrulea din serie. Toate productiile „Raaz” au fost un mare succes în India, stârnind o adevãratã isterie, fiecare dintre ele fiind urmãrite de milioane de oameni. Productia a avut lansarea pe marile ecrane in 16 septembrie 2016, insa in Romania din motive inexplicabile, s-a eliminat proiectia in cinematografe.
Efortul nostru de a bucura iubitorii de film indian prin aceasta productie este cu atat mai mare stiind ca vi-l putem oferi in premiera. Asadar, vizionare placuta !
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de echipa CREATIVE MEDIA. Operator subtitrare cinemaHD.
Prezentare realizata de cinefilHD – asiacinefil
Shril Cries of Summer (2008) – mister şi suspans la maxim într-o ecranizare ineditã dupã o celebrã manga
“Shrill Cries of Summer” e un film de mister japonez ecranizat in 2008 de regizorul Ataru Oikawa, un cineast specializat in filme de groaza, in filmografia sa inscriindu-se productii precum seria ”Tomie”, “Apartment 1303” sau “Tokyo Psycho”. Sursa de inspiratie a scenariului pe care tot el l-a scris a fost manga omonima a carei publicare a inceput in 2005, scrisa de Ryukishio07. Din 2005 pana in 2011 au aparut 38 de volume ale acestei manga, insa doar primul volum e cel ce a stat la baza scenariului. Regizorul a ramas fidel crezului autorului mangai, Ryukishio07, ce declara intr-un interviu ca “o poveste ar trebui sa fie ca un montagne-russe”: o scena cruda trebuie pregatita printr-una nostima, care sa ridice moralul cititorului si sa-l pregateasca pentru ce va urma, dupa cum si o scena de disperare trebuie precedata de una plina de speranta. Inspirat de Agatha Christie si de ai ei “10 Negri Mititei”, Ryukishio07 a reusit sa construiasca o poveste solida in manga, plina de neprevazut si umor, iar regizorul Ataru Oikawa a dat culoare si sunet acesteia, altfel spus… viata, aducandu-ne in fata ochilor o adevarata delectare ce ne aminteste de romanele lui Stephen King. “Shrill Cries of Summer” a avut parte de toata promovarea posibila, din 2005 pana in prezent, manga fiind transformata in anime, joc pe calculator, nuvela, foileton, film (live-action) si, in acest an, si in serial tv cu 2 sezoane deja ! Distributia filmului nu are nume sonore pe lista, actorilor adolescenti cvasi-necunoscuti la vremea premierei (Goki Maeda, Rin Asuka, Ari Matsuyama, Erena Ono) adaugandu-li-se cativa actori de roluri secundare, aproape anonimi in industria japoneza de film. Cu tot succesul de care s-a bucurat si continua sa se bucure manga in Japonia, n-ar fi exclus ca in viitor sa vedem si o ecranizare la Hollywood dupa ea, in cazul in care va exista interes.
Maebara Keiichi e un elev proaspat transferat din zgomotosul Tokyo la scoala din satul Hinamizawa, in Japonia rurala a anului 1983. Impreuna cu parintii lui se stabileste in satul asezat intr-o zona mirifica izolata, trebuind sa-si regaseasca linistea dupa evenimente neplacute petrecute in scoala din capitala, unde era tinta ironiilor colegilor sai. De cum soseste la noua sa scoala, e luat in primire de profesoara si prezentat clasei. Insa atmosfera e una destul de stranie, mai ales ca clasa din care face parte e una formata doar… din fete dragute, ce se comporta destul de bizar. Trecand peste perioada de acomodare, Keiichi se imprieteneste cu noile sale colege si ii sunt aratate impejurimile. Treptat, acesta afla de lacul Gura Demonului, unde se spune ca salasluieste un spirit malefic, de festivalul local anual tinut in cinstea lui Oyashiro-sama, protectorul satului, de unele obiceiuri locale si, fara voia lui, de un incident petrecut cu cativa ani in urma, cand autoritatile au vrut sa construiasca un baraj in zona, care ar fi dus la inundarea si disparitia satului. Dincolo de toate, insa, cel mai intrigant lucru pentru Keiichi e comportamentul bizar al celor doua fete care mai mereu sunt in preajma lui, Mion si Rena, dar care oricat de naturale incearca sa para, mereu ezita, parand a avea ceva de ascuns. O serie de evenimente ce se vor petrece il vor prinde pe Keiichi in mijlocul unei povesti misterioase, ale carei consecinte sunt total imprevizibile…
Fara a avea o distributie cu nume cunoscute, “Shrill Cries of Summer” surprinde in mod extrem de placut. Desigur, pentru fanii genului horror filmul poate parea nesatisfacator, existand foarte putine scene specifice filmelor de groaza, trailerul conturand in prmul rand o imagine a unui astfel de film. Dezamagirea unora e insa fericirea altora, amatorii de filme de mister avand in fata un veritabil festin. De fapt, poate cea mai potrivita caracterizare a genului acestui film e data de asemanarea lui flagranta cu ecranizarile dupa Stephen King, asadar un film in care avem parte de mult mister, aventura, actiune, suspans si groaza. In general, filmele de groaza japoneze sunt axate pe vesnicele clisee specifice unui horror, insa de aceasta data povestea seamana mult cu un scenariu marca Stephen King, intunecat si captivant, incluzand spectatorul in intriga si punandu-l sa traiasca la cote maxime si sa desluseasca individual misterul. Trebuie spus ca povestea se desfasoara in anul 1983, iar regizorul si-a dat toata silinta sa redea atmosfera acelor vremuri filmand filmul cu mijloace minimaliste, specifice anilor ’90. Satul in care se desfasoara actiunea, Hinamizawa, e unul fictiv, imaginat dupa modelul satului Shirakawa (foto), ce are o populatie de 2.000 de locuitori si ce face parte din patrimoniul UNESCO. Manga, ce a fost publicata in nu mai putin de 38 de volume, e, desigur, mult mai ampla decat filmul, regizorul incercand sa cuprinda cat mai multe personaje din ea si ideea de baza a ei, cam tot ce se putea surprinde mai bine in cele 106 minute ale productiei. In ciuda faptului ca distributia cuprinde nume necunoscute de actori tineri, practic copii la acea vreme (2008), interpretarea lor e fara cusur si fara stangacii care sa traga in jos filmul, o dovada in plus a profesionalismului clasic din industria japoneza de film. Goki Maeda e convingator in rolul lui Keiichi, un elev terorizat de colegii batausi la scoala din Tokyo ce pare timid si ezitant in noul mediu in care se integreaza, dar care stie sa redea perfect spaima pe care o traieste personajul sau odata ce incepe sa reconstituie piesele puzzle-ului misterului linistitului sat de langa lac. Si mai convingatoare sunt cele doua colege ale lui Keiichi, Rena si Mion, interpretate excelent de Ari Matsuyama, respectiv Rin Asuka, al caror comportament bizar si oscilant intretin din plin atmosfera acestui film. Asadar, per ansamblu un film bun, ce nu trece granita horror-ului decat foarte putin, fara aluzii de natura sexuala (cum regasim in filmele similare de la Hollywood) desi o tensiune erotica se simte in aer (vorbim, totusi, de o poveste in care protagonisti sunt elevi minori, in manga originala acestia au 13-14 ani !), cu decoruri superbe si o muzica rock dezinvolta pe fundal ce tradeaza parca zbuciumul interior al personajelor. Daca vreti sa vedeti altceva decat melodrame siropoase sau comedii romantice usoare, “Shrill Cries of Summer” poate fi o alegere interesanta, misterul e la el acasa !
Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
While The Women Are Sleeping (2016) – suprarealism şi mister într-o ecranizare marca Wayne Wang dupã Javier Marias
Wayne Wang, regizorul nascut in Hong Kong in urma cu 67 de ani, numit de tatal sau dupa starul de film preferat al acestuia, John Wayne, care plecat sa studieze medicina in Statele Unite s-a indragostit iremediabil de televiziune si film, ne ofera in acest an cel de-al 23-lea film al carierei regizorale, “While the Women Are Sleeping”. Daca pana acum a regizat filme in Hong Kong si in Statele Unite, cele mai cunoscute fiind apreciatul “The Joy Luck Club”, premiatul “A Thousand Years of Good Prayers” si cateva filme comerciale la Hollywood, ca “Maid in Manhattan”, “Because of Win-Dixie” sau “Last Holiday”, fara a trece cu vederea peste “Snow Flower and the Secret Fan”, de aceasta data iata-l la timona unei productii… japoneze. Prezentat la sectiunea Panorama a celei de-a 66-a editii a Festivalului de Film de la Berlin, “While the Women Are Sleeping” are la baza nuvela unuia din cei mai cunoscuti scriitori contemporani spanioli, Javier Marias, ce a tradus de-a lungul carierei si s-a inspirat in aceasta nuvela din controversatul Vladimir Nabokov. Scenariul e rodul unei colaborari intre 3 scenaristi de nationalitati diferite: japoneza Mami Sunada, americanul Michael Ray (cu care Wayne Wang a colaborat si la “Snow Flower…”) si coreeanul Lee Shin-ho, scenaristul lui “The Chaser”. Distributia e una de zile mari, cu apreciatul Takeshi Kitano cap de lista, care la 69 de ani reuseste sa impresioneze si in astfel de roluri mai linistite (daca ne gandim la aparitiile din cariera sa de actor in filme cu gangsteri pline de violenta), cu un Hidetoshi Nishijima (Genome Hazard, Ooku The Movie, Tony Takitani, Casshern) potrivit pentru postura de scriitor in pana de idei si cu o Shiori Kutsuna incantatoare, o tanara actrita premiata acum 2 ani cu premiul Academiei Japoneze de Film (“Bobocul Anului”), al carei personaj constituie “ispita” povestii.
Kenji e un scriitor ajuns in evidenta lipsa de inspiratie. Al treilea sau roman asteapta sa ia nastere in imaginatia sa, dar lipseste ceva. Muza care sa aduca inspiratia. Sotia lui, Aya, editoare, lucreaza in domeniu si intelege momentul dificil prin care trece sotul ei, motiv pentru care si accepta imbinarea utilului cu placutul, o vacanta intr-o statiune exotica, care sotului trebuie sa-i aduca inspiratia, iar ei, definitivarea unor proiecte in plan profesional. Inca din prima zi de relaxare, stand la plaja langa piscina hotelului in care sunt cazati, Aya ii arata sotului ei un cuplu bizar, un batran trecut de 70 de ani, d-l Sahara (Takeshi Kitano), ce se poarta neobisnuit de dragastos cu o tanara ce-l insoteste, ce oricand ii putea fi nepoata. Comportamentul lor care sfideaza pe alocuri normele bunului simt da nastere la suspiciuni, reusind sa starneasca in mod neasteptat curiozitatea scriitorului Kenji. Marcat de imaginea celor doi si intrigat de intrebarea “care e relatia dintre ei”, profitand de absenta sotiei timp de mai multe ore, acesta ii urmareste pe cei doi, patrunzand asemeni unui intrus in intimitatea lor. In explorarea sa, va da peste tot felul de ciudatenii…
“While the Women Are Sleeping” se doreste o productie de mister, pe care daca o urmaresti ai impresia unei lecturi de vacanta destul de captivante. Wayne Wang insusi isi caracteriza filmul, spunand: “Nu sunt de acord cu eticheta de thriller. E, de fapt, mai mult o poveste de dragoste si mister. Nu are elementele traditionale de thriller”. In plus, toata lumea se astepta ca vazandu-l pe Takeshi Kitano in distributie, sa avem parte de un recital de violenta si sex, insa, spre surprinderea criticilor si a fanilor marelui actor japonez, nimic din toate acestea nu se intampla in acest film. E o productie linistita, dar cu toate acestea enigmatica, si in ciuda finalului ambiguu, ce lasa spectatorul cu intrebari si o stare de confuzie, avem in fata un film realizat cu stil, pe care cu siguranta a doua oara il revezi cu alti ochi. Dincolo de aura sa misterioasa, “While the Women Are Sleeping” e un film ce are ceva din farmecul lui “Lolita”, dar care in principal reflecta curiozitatea dusa dincolo de limitele normalului a omului zilelor noastre, mereu in cautare de senzational si de noncomformism. Intotdeauna ce se intampla in viata celuilalt, a vecinului, a strainului, constituie o sursa de stimulare a propriei curiozitati, a propriei imaginatii, de raportare si de gasire a unui reper pentru propria ta viata personala. Voyeurismul, observarea atenta, pe ascuns, a unor secvente din viata celuilalt, are rolul de element aducator de mister, in acest film. D-l Sahara (Takeshi Kitano), ciudatul septuagenar tacut ce o insoteste pe tanara Miki, are obiceiul deplasat de a o filma pe aceasta in timp ce doarme. De mai bine de 10 ani face acest lucru, reinregistrand casetele ca intr-un ritual ce mai degraba e vazut ca un mijloc de control asupra tinerei, decat ca o perversiune inocenta, stiind ca intr-o zi aceasta il va trada. Si nu este el singurul voyeur din film. Kenji, scriitorul, devine obsedat de straniul cuplu ce i s-a aratat in fata ochilor in cel mai prost moment al carierei sale de scriitor si, instinctual, patrunde in intimitatea celor doi in cautarea unui subiect fascinant pentru noul sau roman. De aici pana la crearea unui scenariu suprarealist in mintea sa nu mai e decat un pas, devenind victima propriei sale imaginatii. Nu in ultimul rand, publicul, odata prins in aceasta atmosfera, devine la randu-i un voyeur, patrunzand in mintea si imaginatia atat a scriitorului, cat si a victimelor acestuia, cuplul disproportionat. Decorurile sunt superbe, aproape de vis, lucru absolut necesar pentru crearea atmosferei de mister indusa de personajele stranii si de imaginatia lor bogata. Dincolo de toate intrebarile fara raspuns pe care le lasa acest film, una, poate cea mai intriganta, e cea legata de misteriosul domn Sahara. Sa fie acesta rodul imaginatiei aprinse a scriitorului aflat in lipsa de idei, un personaj din viitorul sau roman, sau unul cu adevarat real ? Dupa cum si cuplul disproportionat format din septuagenar si tanara Miki sa fie unul real sau doar proiectia propriilor probleme conjugale ale scriitorului pe care le are cu sotia sa ? Un film bun, in ciuda aparentei linisti ce o emana (iti da senzatia ca pe tot parcursul lui nu se intampla nimic), pe care insa daca doresti sa-l intelegi si sa-i surprinzi subtilitatile discrete, nuantele trairilor interioare ale protagonistilor, obligatoriu trebuie sa-l vezi inca o data.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de lasedan(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Call of Heroes (2016) – Benny Chan şi eastern-ul spaghetti, o combinaţie explozivã !
Benny Chan, expertul filmelor de actiune spectaculoase din Hong Kong, revine, la 3 ani dupa “The White Storm”, cu o poveste la care este si regizor, si co-scenarist, plasata in China perioadei tulburi a lorzilor razboinici din prima jumatate a secolului XX. “Call of Heroes”, cunoscut initial ca “Deadly Reclaim”, a fost fimat in decursul verii lui 2015 in decoruri naturale superbe din China continentala, Benny Chan fiind si producatorul acestui film ce a beneficiat de un buget urias pentru un film chinezesc, nu mai putin de 32 de milioane de dolari. Din nefericire pentru el, filmul, cu toate ca a avut premiera in perioada de concedii a sfarsitului de vara 2016, a obtinut incasari de doar 25 milioane dolari, si asta in ciuda unui scenariu interesant si coerent, cu multe rasturnari de situatii si cu o distributie de exceptie. Decorurile au fost construite in decursul a 4 luni (practic a fost reconstituit la scara larga un sat din perioada inceputului de secol XX), iar directorul e imagine e unul din preferatii colaboratori ai lui Benny Chan, ale carui filme se stie ca sunt mereu spectaculoase sub aspectul imaginilor. Sean Lau, cu care Benny Chan a mai lucrat la “The White Storm” (vazut recent in drama de razboi “Tale of Three Cities”) revine ca protagonist intr-un rol pozitiv destul de solicitant daca tinem cont si de varsta actorului (52 de ani) (in plus, de mai bine de 20 de ani acesta nu a mai aparut intr-un film de arte martiale !), in timp ce Eddie Peng, pe care abia l-am vazut in rolul geniului Raului din “Cold War 2” e, de aceasta data, fermecator pentru publicul feminine prin look-ul sau “feroce”. Wu Jing, ce nu mai are nevoie de prezentare, nu putea lipsi dintr-un film cu multe scene de arte martiale, in timp ce Louis Koo e, poate, adevarata vedeta a productiei, fiind o veritabila incantare sa-l vezi in rolul negativ dus pana la extrem al unui fiu de lord razboinic aflat in pragul nebuniei. Pe langa aceasta veritabila colectie de nume mari, filmul il are ca regizor al scenelor de actiune pe nimeni altul decat Sammo Hung, care face impeuna cu Benny Chan ca totul sa fie la propriu… exploziv.
In China anului 1914, profitand de haosul ce a divizat tara dupa caderea dinastiei Qing, lorzii razboinici fac legea, razboindu-se pentru putere si controlarea unor teritorii cat mai intinse. In momentul in care Orasul de Piatra este cucerit fara prea mare efort de armata celui mai sangeros lord razboinic al vremii, generalul Cao, teroarea se dezlantuie, populatia orasului fiind in mare parte masacrata. Putinii refugiati ce reusesc sa scape furiei oarbe a generalului se indreapta spre linistitul orasel Pucheng ce le iese in cale. Parasit de armata, plecata pe front sa lupte impotriva lorzilor razboinici, oraselul e pazit de un serif local, Yang Kenan (Sean Lau), si de o mana de oameni ce-l ajuta. Sosirea refugiatilor aduce cu ea furtuna asupra oraselului, dar si reticenta localnicilor, tematori ca odata cu refugiatii va sosi pe urmele lor si armata maleficului general. Criza e gestionata intelept de serif, ce primeste refugiatii. La scurt timp, in oras soseste si un misterios ratacitor, Ma Feng (Eddie Peng), pe care copiii il compara cu Regele Maimuta din celebra scriere populara a Calatoriei spre Apus, vazand in el un erou al dreptatii. Lucrurile iau o turnura neasteptata cand in oras mai soseste un calator straniu (Louis Koo), care la scurt timp comite o serie de crime odioase, fiind arestat si condamnat la moarte de serif. Consecintele sunt total neasteptate.
Benny Chan ne-a obisnuit cu productii spectaculoase de-a lungul anilor, indiferent ca vorbim de filme de actiune moderne din anii ’90-2000. ca Gen-X Cops, Gen-Y Cops, Divergence, Invisible Target, New Police Story, Connected sau Rob-B-Hood, sau de filme de epoca (City Under Siege, Shaolin). Toate au un numitor comun: entertainment dus la limita. Pe masura trecerii anilor, stilul sau a devenit mult mai complex, pe langa atentia sporita acordata detaliilor aparand si preocuparea pentru o imagine de ansamblu. Din fericire, bugetul acestei productii a permis desfasurarea unei povesti la scara larga, pe durata a aproape 2 ore regizorul imbinand toata experienta acumulata in cei peste 25 de ani de cariera, oferindu-ne o realizare memorabila. Desigur, nu vorbim de un film coreean, insa pentru o productie chinezeasca, “Call of Heroes” e un film laudabil. Decorul lui ne aminteste oarecum de o recenta productie coreeana, “Kundo: Age of the Rampant”, insa in esenta “Call of Heroes” se doreste un “eastern spaghetti”, ce are toate ingredientele pentru asta: muzica de western, clisee ale western-urilor spaghetti, aventura si… eroi. Eroi pozitivi si eroi negativi. Sean Lau si Eddie Peng fac echipa in tabara celor Buni, in timp ce Louis Koo si Wu Jing formeaza tabara celor Rai. Veteranul Sammo Hung s-a autodepasit cand vine vorba de scenele de lupta, extrem de bine retusate cu ajutorul efectelor speciale (mai bine de 3 luni filmul a stat in faza de postprocesare), actiunea fiind mereu acolo, simtita, nelasand spctatorul sa se plictiseasca o clipa. Umorul spontan e impletit cu scene tragice, mult prea violente pe alocuri si necenzurate, insa per ansamblu filmul nu dezamageste, amatorii de actiune si de lupte spectaculoase avand un motiv de satisfactie la finalul vizionarii lui. Una peste alta, o productie excelenta marca Benny Chan (oare de ce nu a prins la publicul chinezesc ?), ce ofera multa adrenalina si suspans, ducand filmul chinezesc spre culmile unui gen prea putin abordat in China.
Traducerea, adaptarea si retusarea manuala a timingului au fost efectuate in pemiera in Romania de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
S Storm (2016) – Louis Koo, justiţiarul ICAC, şi pariurile sportive ilegale
In 2014, David Lam revenea in industria de film din Hong Kong ca regizor dupa o absenta de 15 ani, acesta realizand in anii ‘80-’90 o multime de filme de actiune. Succesul filmului sau “Z Storm” (produs cu 7 milioane de dolari, ce a incasat peste 17 milioane la box-office) i-a determinat pe producatori sa se gandeasca la un sequel. Iar acesta s-a lansat la inceputul acestei toamne, sub numele “S Storm” (sau “Z Storm 2”), avand un succes mult mai mare decat Z Storm, incasarile sale depasind 30 de milioane de dolari. Acest lucru e oarecum paradoxal, daca tinem cont de faptul ca nu a putut fi pastrata intreaga distributie a primei parti (e adevarat, piesa de rezistenta, Louis Koo, e si cel care tine afisul), iar povestea nu are legatura cu povestea si personajele primei parti, doar scenariul tratand o tema de coruptie la scara larga ce afecteaza societatea din Hong Kong-ul zilelor noastre, exact cum o face si prima parte, acesta fiind singurul element comun, oarecum la scara generala. Pe langa Louis Koo, ce nu mai are nevoie de vreo prezentare, distributia e completata de nume mai putin sonore, dar care pentru amatorii de filme si seriale din Hong Kong spun multe: Julian Cheung (celebru din “Legend of the Condor Heroes”), Vic Chou (cunoscut din seriale ca Meteor Garden 1 si 2, Black and White), Ada Choi din “Rebellion” sau Dada Chan. Pata de culoare a distributiei o reprezinta echipa de actori de mana a 2-a distribuita in rolurile secundare ale raufacatorilor occidentali, ce amintesc prin teatralismul lor de filmele de actiune din Hong Kong-ul aflat inca sub ocupatie britanica, in care actori necunoscuti occidentali erau o prezenta obisnuita in distributie.
Jockey Club e una dintre cele mai importante companii din Hong Kong, profilul ei fiind pariurile sportive. Dupa ce o greseala umana a unui angajat, Tang, face ca veniturile companiei sa aiba de suferit, e deranj mare la nivelul conducerii. In acelasi timp, ICAC, Comisia Independenta Impotriva Coruptiei din Hong Kong, primeste un e-mail anonim in care i se semnaleaza cateva meciuri de fotbal trucate ce au imbogatit niste persoane, indiciile ducand spre angajati din Jockey Club. In urma scandalului mediatic, autoritatile decid o ancheta de proportii in lumea pariurilor sportive, inspectorul Luk (Louis Koo) de la ICAC fiind insarcinat cu conducerea acesteia. In momentul in care Tang, pus sub supraveghere de ICAC, e ucis de un asasin platit chiar sub nasul celor ce-l filau, politia intra pe fir. Nonconformistul inspector Lau (Julian Cheung) isi construieste propria ancheta, intrand, inevitabil, in conflict cu ICAC. Dupa o perioada de tatonari si feste reciproce, Luk de la ICAC si Lau de la Criminalistica decid sa colaboreze in vederea rezolvarii complicatului caz, ce are legaturi cu mafia pariurilor sportive din Europa. Dar fiecare pas facut inainte inspre aflarea adevarului inseamna noi pericole la care cei doi se expun…
E evident ca orice tematica ar aborda filmele produse in Hong Kong, daca lipseste genul actiune din ele e ca si cum ai consuma o mancare necondimentata. Iar in ultimii ani, cinematografia din Hong Kong trece printr-o perioada de transformari, marcata de diversificarea genurilor abordate. Consecinta a fost scaderea numarului de productii de actiune realizate in ultimii ani si concentrarea acestora, in sensul investirii unei sume mari de bani in productii de calitate, in detrimentul cantitatii. Filmele care au prins au fost cele ce au beneficiat de un scenariu elaborat, in care aportul unor nume mari din distributie a constituit motorul intregului proiect. Cele 2 filme “Cold War”, SPL2, Z Storm, Wild City, Helios sunt cateva succese recente, ce demonstreaza importanta metamorfozare a acestui gen. “Z Storm 2” (sau “S Storm”) poate fi adaugat pe aceasta lista, chiar daca nu scenariul este punctul sau forte. Scenariul este liniar, dupa principiul pieselor de domino, odata deconspirat un lucru acesta conducand spre descoperirea unui altuia, si tot asa, pana cand ultima piesa a dominoului cade. Actualitatea temei abordate – pariurile sportive ilegale – e evidenta, nu de putine ori auzindu-se in presa sportiva europeana vorbindu-se de pariuri ilegale facute in tari asiatice pe anumite partide de fotbal, tenis etc, asupora unora plutind chiar suspiciuni de trucare. Iar daca mai adaugam si recentele scandaluri despre dedesubturile dezvaluite de Wikileaks sau de ziaristi despre politicieni, oameni din lumea sportului etc si fondurile lor secrete, putem intelege seriozitatea, gravitatea si realismul subiectului abordat de acest film. Concentrarea povestii in 94 de minute inseamna un ritm alert, in care primeaza actiunea si ancheta in sine, nu neaparat conturarea portretului protagonistilor (capitol la care niciodata scenaristii din Hong-Kong nu au excelat). Numarul foarte mare de personaje aparute pe parcurs nu incomodeaza intelegerea cursului povestii, insa prezenta unora in film e nejustificata, mai ales ca actiunile lor nu au nici o finalitate (cum e cazul fostului prieten al lui Lily Li, ea in sine un personaj secundar in poveste, amandoi fiind amintiti doar pentru a intelege piesa puzzle-ului anchetei care altfel nu ar putea merge mai departe). Firele secundare nu sunt explorate suficient, odata scopul fiind atins ele fiind abandonate, odata cu personajele ce au creat aceste situatii. Dar cata vreme exista cursivitate, ce mai conteaza ? Povestea merge mai departe. Louis Koo intruchipeaza lungul brat al legii in forma lui clasica, ce o vedem de peste 30 de ani in astfel de filme: imbracat la costum, ridicandu-se la inaltimea functiei pe care o are de investigator principal al ICAC, isi alege cu grija echipa cu care colaboreaza, are mereu un as in maneca – ca doar de aceea este sef – , e mereu stapan pe situatie si intotdeauna cu un pas inaintea raufacatorilor. Personajul sau este ireprosabil din punct de vedere profesional, un reper moral pentru asteptarile societatii de la institutia in slujba careia lucreaza. Personajul Luk e prea alb si curat pentru a capta atentia publicului, care in mod sigur se va orienta spre alte personaje, mai complexe, precum politistul Lau sau chiar asasinul platit interpretat de atragatorul Vic Chou. Lau (Julian Cheung) e un politist ratat, care desi e inspector si conduce o echipa de investigatie, e macinat de patima pariurilor sportive (paradoxal, amintita doar la inceput, prin cateva gesturi mecanice in timp ce asista la un antrenament al unei echipe de fotbal). Datoriile i-au distrus familia si viata, iar lipsa de respect a subordonatilor sai isi are originea in lipsa de respect fata de sine. Toate acestea il impiedica sa rezolve si el vreun caz si sa aiba sansa unei promovari, lipsa de motivatie atragandu-i criticile deschise ale subodonatilor. La fel de interesant e personajul interpretat de Vic Chou, un necrutator asasin platit profesionist, care desi are doar cateva aparitii si rosteste doar cateva replici pe toata durata filmului, reuseste sa aduca nu doar teroare (prin violenta executiilor sale cu sange rece) ci si o interesanta nota de mister (Vic e asasinul romantic, dar si cel in spatele duritatii caruia se ascunde o drama profunda ce l-a marcat din copilarie). Aceste doua personaje sunt, fara indoiala, cele mai interesante, furandu-ne ochii de la un Louis Koo impecabil. Impresia generala este ca regizorul a vrut sa spuna mult prea multe lucruri, dar constrans probabil de incadrarea in limita de timp stabilita de producatori a trebuit sa se multumeasca cu ceea ce a iesit in cele din urma, un film alert (nu neaparat plin de actiune), in care se imbina mai multe genuri, care cu siguranta va captiva. O durata mai lunga si o exploatare mai profunda a firelor epice secundare (eventual unificarea lor si interconectarea personajelor secundare) ar fi desavarsit productia, care, in aceste conditii, ramane una de nivel mediu, agreabila.
Traducerea si adaptarea (inclusiv retusarea manuala a timingului) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Sound of a Flower (2015) – povestea primei interprete de pansori a Joseonului
Regizorul si scenaristul Lee Jong-pil debuta in 2013 cu “Born to Sing”, un film ce avea in centrul sau muzica. Aceeasi tema e reluata in 2015 in “The Sound of a Flower”, schimband insa decorul intr-unul de epoca. De aceasta data, insa, filmul are la baza o poveste reala, cea a vietii unei anume Jin Chae-sun, prima interpreta profesionista de pansori a Joseonului. Viata ei se intersecteaza cu cea a lui Shin Jae-hyo, un maestru instructor in pansori, cel care in a doua jumatate a secolului XIX a deschis si prima Academie de pansori din Joseon, Acadeemia Dongli. Cu toate ca despre partea a doua a vietii lui Jin Chae-sun se stiu foarte putine lucruri (nu se stie nici macar anul in care a murit), regizorul si scenaristul Lee Jong-pil reuseste o reconstituire remarcabila a primei parti a vietii acesteia, ajutandu-ne in acelasi timp sa cunoastem si mentalitatea acelor vremuri, in care femeile nu aveau voie sa interpreteze in public. In rolul eroinei Jin Chae-sun o revedem pe Bae Suzy, la al doilea rol pe marele ecran dupa debutul in “Architecture 101”. Implicata mai mult in lumea muzicala (e membra a unei formatii k-pop de fete, Miss A) si a serialelor de televiziune (unde a castigat cu precadere premii de popularitate, dar si cateva pentru interpretare in seriale precum “Dream High” sau “Gu Family Book”), Bae Suzy reuseste o interpretare acceptabila, stimulata si de numele mari ale partenerilor colegi de platou: Ryoo Seung-ryong (Miracle in Cell No 7, All About My Wife, Masquerade) si Kim Nam-gil din recentul “The Shameless”, care insa are un rol secundar, lucru care pare a nu-l deranja pe indragitul actor. Filmul a obtinut 1,9 milioane dolari incasari la box-office anul trecut (o suma mincinoasa daca ne referim la calitatea filmului), iar actrita Bae Suzy a castigat un premiu pentru popularitate cu acest rol (cu toate ca prestatia ei a lasat pe alocuri de dorit, poate de aceea i se si spune “premiu de popularitate”, acesta nerasplatind talentul).
In a doua jumatate a secolului XIX, maestrul Dongli Shin Jae-hyo (Ryoo Seung-ryong) umbla cu trupa lui prin Joseon, tinand reprezentatii de pansori. La o astfel de reprezentatie asista si micuta Chae-sun (Bae Suzy), ce e fascinata de povestea trista a lui Sim Cheong, ce trebuie sa aiba grija de tatal ei orb. Maestrul este atat de convingator in interpretare incat fetita izbucneste in plans, si, conform spuselor acestuia, inainte sa-si dea seama, un zambet isi face loc pe chipul ei. Momentul i se pare magic si i se intipareste adanc in memorie. Peste ani, o regasim pe Chae-sun in grija curtezanelor de la o casa de placeri, insa dand toata ziua tarcoale academei din vecini, unde sunete asemanatoare celor de la reprezentatia la care a asistat in copilarie se aud continuu. In secret, trage cu ochiul si mai ales cu urechea la instruirea baietilor dornici sa devina interpreti de pansori, si isi doreste si ea sa cante. Doar ca legile Joseonului acelor timpuri interziceau ca femeile sa interpreteze pansori in public. Drept urmare, decide sa se deghizeze in baiat si bate la usile academiei pentru a-si implini visul…
“The Sound of a Flower” (al carui titlu in coreeana, “Dorihwaga” face trimitere la o melodie compusa de maestrul Shin Jae-hyo dedicata elevei sale) nu este un film comercial, de aici si esecul sau la box-office. In stilul filmelor marelui Im Kwon-taek, “The Sound of a Flower” reflecta unul din elementele definitorii ale culturii coreene, pansori-ul. Pansori este un gen muzical popular tipic coreean, bazat pe naratiune, in care aceasta se imbina cu muzica pe ritmul unei tobe, datand inca din secolul XVII. Doar 5 povesti pansori au rezistat timpului, ajungand pana in zilele noastre: Simcheongga (Povestea lui Sim Cheong), Chunhyangga (Povestea lui Chun Hyang), Heungbuga, Jeokbyeokga si Sugungga. Primele doua vor aparea amintite in acest film si partial reconstituite, facandu-ne o impresie despre cum se desfasurau aceste reprezentatii, considerate precursoare ale operei moderne coreene.Bae Suzy a declarat ca s-a pregatit un an de zile pentru acest rol, luand lectii de pansori, adevarul fiind ca nu oricine poate interpreta pansori, ce presupune nu doar talent muzical, ci si calitati scenice, o infatisare placuta, care sa poata transmite prin gesturi si mimica povestea si sa faca publicul sa vibreze, sa planga si sa rada in acelasi timp. Asadar, asistam la un adevarat film artistic, ce-i drept lipsit de profunzimea unui “Painted Fire”, ce reconstituie nu neaparat o epoca, cat mai ales o peceptie – cea a omului simplu, despre o arta pe care nobilimea nu a reusit, inca, sa o confiste. Daca gisaeng, curtezanele din Joseon, dadeau reprezentatii private nobililor, oferindu-si odata cu talentul interpretativ si cunostintele dobandite in ani de pregatire nu de putine ori si trupul pentru delectarea acestora, Jin Chae-sun se dezice de drumul de gisaeng si paseste pe propriul ei drum, incercand sa-si implineasca cea mai arzatoare dorinta, cea de a canta. Doar ca in acele vremuri, femeile nu puteau interpreta in public, ci doar in cadrul privat al caselor de placeri. Desi filmul nu subliniaza in special acest lucru, Jin Chae-sun s-a dovedit a fi nu doar o femeie curajoasa, ci si o veritabila deschizatoare de drumuri. Cu toate ca a fost cunoscuta ca o “gisaeng desemnata” a printului Daewon, tatal Regelui copil al Joseonului acelor vremuri, ea a intrat in istorie ca prima femeie interpreta de pansori din istoria Joseonului, spargand prin aceasta zidul ridicat de normele confucianiste ce defineau clar rolul femeii in societate. Nascuta femeie prin jocul orb al sortii, nevoita sa traiasca in niste vremuri tulburi in care drumul in viata iti era creionat de la nastere via case de placeri, Jin Chae-sun si-a lua in mana propria soarta si a scris istorie. Ryoo Seung-ryong face din nou un rol remarcabil, in timp ce Bae Suzy incearca sa se ridice la nivelul asteptarilor, insa ii lipseste in mod bizar tocmai… carisma pe care un personaj ca al ei ar trebui sa o emane. Nu poate fi trecuta cu vederea prezenta intr-un rol secundar al lui Kim Nam-gil, povestea in sine amintindu-ne in mod evident de cea dintr-un alt film in care aparea acesta, “Portrait of a Beauty”. Exista niste similitudini flagrante intre cele doua filme, doar ca de aceasta data Kim Nam-gil schimba tabara, avand un rol cenusiu (negativ ar fi prea mult spus) si destul de sters in comparatie cu asteptarile fanilor.
Un film document superb, chiar daca uneori minutele in sir de pansori remarcabil interpretate pot plictisi audienta. Scenariul este mult prea simplist, durata filmului (o ora si 50 de minute) e prea scurta pentru acest gen de film, iar nedeschiderea unor fire epice mai consistente, in paralel cu firul epic principal, da senzatia ca regizorul nu s-a documentat suficient despre acele vremuri, incat sa integreze povestea lui Jin Chae-sun intr-un cadru mai larg. Cu toate aceste lipsuri, daca iubiti Coreea si arta coreeana, “The Sound of a Flower” e un film ce nu trebuie ratat.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Final Master (The Master) (2015) – povestea ultimului maestru al Wing Chun-ului
“The Master” (2015) (cunoscut cu titlul international “The Final Master”) e cel de-al treilea film al carierei regizorale a lui Xu Haofeng. Regizorul nascut in Beijing in 1973 a practicat artele martiale de la varsta de 14 ani, un stil centrat pe lupta din maini, pe care il vedem aplicat din plin in aceasta noua productie. Intrand la Acedamia de Film din Bejing, studiind regia, a dat si o aplicare cunostintelor de arte martiale, devenind si regizor de coregrafie, ocupandu-se si de scenele de lupta din filmele sale. A absolvit in 1997 si a devenit ucenicul a doi maestri de arte martiale, unul din ei inspirandu-l sa scrie romanul biografic “The Bygone Kung Fu Wolrd”. In 2007 a publicat romanul “Monks Come Down the Mountain”, devenit best-seller, care anul trecut a fost ecranizat cu succes de Chen Kaige. In 2011, Xu a debutat ca regizor cu “The Sword Identity” inspirat din romanul sau omonim, castigand 2 premii si obtinand critici pozitive la Venetia. In 2012 colabora cu Wong Kar-wai la scenariul lui “The Grandmaster”, un film cu 53 de premii si 50 de nominalizari, regizand si “Judge Archer”, un film cu un buget redus. In 2014 publica romanul “The Master”, ce a si stat la baza productiei sale omonime din 2015, ce a avut in general critici favorabile. Filmul a castigat 3 premii si a avut 9 nominalizari, intre care cele mai prestigioase au fost premiul pentru Cea mai buna coregrafie si nominalizari la Cel mai bun scenariu si Cea mai buna actrita intr-un rol secundar la Golden Horse Awards. Cele mai importante figuri ale productiei sunt actorul Liao Fan, cunoscut pentru rolul premiat la Berlin cu Ursul de Aur din “Black Coal, Thin Ice”, Song Jia (din recentul “My Beloved Bodyguard”) si Jiang Wenli, o cunoscuta actrita de televiziune din China, in rolul principal negativ.
In 1912 lua nastere primul dojo din Tianjin, un oras din nordul Chinei, astazi al patrulea ca marime dupa Shanghai, Beijing si Guangzhou. 20 de ani mai tarziu, Tianjin a devenit orasul artelor martiale, discipoli si maestri de arte martiale din intreaga China venind aici in cautarea faimei si gloriei. Un maestru din Sud, Chen (Liao Fan), incearca sa patrunda cu stilul sau necunoscut in Nord, Wing Chun, in elitista si inchisa lume plina de tabu-uri a luptatorilor de arte martiale din Tianjin. Orasul isi are propriile reguli, iar lumea artelor martiale interzice transmiterea catre o persoana straina de Tianjin a invataturilor martiale. Existau 90 de dojo-uri in oras, si o regula de baza: daca invingeai 8 dojo-uri, puteai sa-ti deschizi un dojo si sa iti predai propriul stil de lupta acolo. Pana atunci, nimeni n-a invins mai mult de 5. Acesta era si telul veneticului maestru Chen, odata mostenitor al unei mari averi pe care a pierdut-o in urma unei rebeliuni, acum in cautarea deschiderii unui dojo in Tianjin pentru a nu lasa ca Wing Chun-ul sa moara. Doar ca se ciocneste de regulile stricte si tabu-urile din Tianjin, el fiind un strain. Pentru a reusi in planul sau, se casatoreste formal cu o localnica (Song Jia) si, pentru ca in curand nu va mai putea lupta din cauza varstei, pune la cale un plan impreuna cu Marele Maestru al lumii artelor martiale din Tianjin: antrenarea unui discipol caruia sa-i transmita toate secretele stilului sau, care sa infrunte, dupa 2-3 ani de antrenament, cele 8 dojo-uri pe care trebuie sa le invinga. Doar ca in planul maestrului Chen interfereaza mai marii locali, ce complica lucrurile cu interesele lor meschine.
Xu Haofeng e unul din regizorii de mare perspectiva ai Chinei zilelor noastre. Faptul ca a practicat artele martiale, faptul ca isi scrie propriile scenarii si romane si talentul evident pe care il are in regizare sunt tot atatia factori decisivi pentru un viitor stralucit in lumea filmului. In filme precum “The Sword Identity” sau in “The Grandmaster” (la care a colaborat ca scenarist) punctul vulnerabil a fost in mod paradoxal tocmai scenariul, in ciuda realizarii lor de exceptie. Xu a preluat stilul lui Wong Kar-wai din “The Grandmaster”, dand o infatisare noua, moderna, filmelor de arte martiale. “The Master” se departeaza evident de tiparul clasic al filmelor de arte martiale chinezesti, mutand accentul dinspre o poveste plina de clisee si previzibila inspre una spusa intr-un mod aparte, prin imagini dinamice si unghiuri de filmare neconventionale. “The Master” e o experienta noua pentru iubitorii genului, in care nu primeaza actiunea, luptele spectaculoase sau cascadoriile, ci firul narativ. In fapt, intai de toate filmul e o drama – drama ultimului pastrator al secretelor Wing Chun-ului, care calatoreste in orasul sfant al artelor martiale al vremii, Tianjin, pentru a transmite lumii cunostintele sale. Doar ca se ciocneste de tabu-urile locale, pe care incearca sa le ocoleasca printr-o intelege cu Marele Maestru din Tianjin, ce e si el constient ca daca aceste cunostinte nu sunt transmise viitoarelor generatii, indiferent de stilul de lupta, acestea se vor stinge odata cu maestrii purtatori. Astfel, lupta maestrului Chen ce incepe nu e una neaparat pentru a demonstra superioritatea unui stil de lupta asupra altuia, cum vedem in clasicele filme de arte martiale, cat una de supravietuire a insusi stilului de lupta intr-o lume in continua schimbare, in care rolul dojo-urilor (un termen japonez dat scolilor de arte martiale, ce devine de actualitate odata cu prima invazie manciuriana din 1931) tinde sa fie preluat de armata. Nu avem parte de foarte multa actiune pe durata filmului, poate cel mult o confruntare finala ce tine minute bune in incheierea filmului, in rest primand latura dramatica a povestii, spusa intr-un stil noncomformist, cu imagini surprinzatoare si cu o coloana sonora atipica acestui gen de filme. Inevitabil, exista tentatia de a face o comparatie cu seria de filme “Ip Man” dedicata vietii celui mai important exponent al Wing Chun-ului. “Ip Man” (si sequel-urile) a fost un film pur comercial, mult mai vast ca si cuprindere, biografic, abordand toate laturile vietii marelui maestru, in toate perioadele sale, existand si un star de prima mana, Donnie Yen, care a atras toata atentia. “The Master” nu e un film autobiografic, insista doar pe o perioada de cativa ani din viata unui maestru mai putin cunoscut, iar numele lui Yip Man nici macar nu este amintit. In “The Master”, latura dramatica nu e suficient potentata, datorita unei superficiale portretizari a personajului principal. E clar ca chinezi nu sunt maestri in zugravirea personajelor, in stabilirea unei legaturi dincolo de ecran intre personaj si spectator, asa cum sunt coreenii. Povestea insasi e putin incalcita, lipsand explicatiile clare pentru care aceasta evolueaza intr-o anume directie, principalul defect de altfel si al filmului de debut al regizorului, “The Sword Identity”. Insa o oarecare evolutie in bine se simte, parca exista mai multa claritate in toata graba cu care e spusa povestea, povestea pare mai inchegata ca in “The Sword Identity” si, pana la urma, spectatorul intelege incotro se indreapta filmul. Din fericire, aceste lipsuri sunt compensate din plin de munca cameramanilor, de coregrafia impresionanta a scenelor de lupta, de decorurile superbe, de noncomformismul stilului regizoral plin de inovatii atipice filmului chinezesc. “The Master” e un fel de “The Grandmaster” al lui Wong Kar-wai insa mult mai logic, la fel de extravagant si atragator vizual, putin cam lent, una peste alta o experienta placuta ce arata ca filmul chinezesc are resurse sa tina pasul cu timpurile prezente, sa se transforme si sa iasa din specificul sau.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Multumiri lui polux pentru contributia adusa la acest proiect.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Sand Chronicle (2008) – cronica unei prime iubiri prinse în clepsidra timpului
“Sand Chronicle“ a fost unul din filmele de succes ale regizorului japonez Shinsuke Sato, unul din cei mai bine cotati regizori de filme comerciale ale momentului in Japonia. Cunoscut pentru “All About My Dog”, “Gantz”, “Gantz: Perfect Answer”, “Library Wars”, “Library Wars: The Last Mission”, “All-Round Appraiser Q” sau recentul “I Am a Hero” sau “Death Note: Light Up the New World” (proaspat lasant in cinematografele japoneze), Shinsuke Sato reapeleaza, in “Sand Chronicle”, la sursa sa preferata de inspiratie, manga. De aceasta data vorbim de “Sand Chronicles”, o manga scrisa de Hinako Ashihara, autoare de altfel si premiata pentru manga sa, publicata in 10 volume din 2003 pana in 2006. Urmare a succesului mangai, in 2007 TBS a difuzat un serial omonim de 60 de episoade, iar un an mai tarziu s-a realizat si acest “live-action” cu fonduri de la TBS, departamentul filme. Filmul are o particularitate datorata scenariului, mai exact alternanta dintre trecut si prezent, care e atat de bine conturata incat avem practic doua perechi de actori ce-si impart rolul protagonist – feminin, respectiv masculin – pe toata durata povestii. Protagonista feminina, Ann Minase, e interpretata in adolescenta de actrita Kaho, pe atunci o tanara de 17 ani ce la cateva luni distanta aparea in memorabilul “Tokyo Girl”, in timp ce rolul personajului la maturitate e interpretat de Nao Matsushita, o cunoscuta actrita japoneza de seriale de televiziune. In ce priveste rolul protagonistului masculin Daigo Kitamura, Sosuke Ikematsu respectiv Shunya Isaka dau viata celeilalte jumatati a cuplului. Si, in mod la fel de suprinzator, actorii adolescenti sunt si adevaratele vedete ale filmului, pe langa numarul mai mare de scene in comparatie cu actorii seniori, acestia avand si o charisma mult mai evidenta. Minunat filmat, regizorul de imagine oferindu-ne niste cadre naturale superbe din prefectura Shimane, si acompaniata de o coloana sonora instrumentala romantica, povestea curge lin pana spre final, asemeni nisipului unei clepsidre, astfel incat nici nu realizezi cand s-au scurs cele 2 ore minunate in compania protagonistilor.
Ann Minase e o adolescenta, care la 14 ani vine impreuna cu mama ei, din Tokyo, in oraselul natal din prefectura Shimane. Aceasta din urma tocmai a divortat si, neavand unde sa stea si fiind daramata psihic de nefericitul eveniment, decide sa se intoarca in oraselul natal din regiunea rurala Shimane, pentru a sta o vreme la mama ei, bunica lui Ann. Acomodarea adolescentei cu viata aparent linistita din orasel este usurata de Daigo, un tanar localnic de varsta ei, care fara a sta mult la discutii o angajeaza la firma unde lucreaza si el. Entuziasmul tanarului are un motiv: s-a indragostit la prima vedere de Ann, si si aceasta pare atrasa de tacutul ei binefacator. Intree cei doi ia nastere o poveste de iubire adolescentina, acea iubire pura numita “prima iubire”, cu promisiuni ca va dura o eternitate. Dar greutatile nu tin niciodata cont de varsta, iar la putin timp dupa, un eveniment tragic schimba viata tinerei Ann, marcand-o ani la rand si indepartand-o, incet, de Daigo. Poate prima iubire sa invinga toate obstacolele, cum se spune ?
Japonezii, ca si coreenii, de altfel, au adanc inradacinata in mentalitatea lor ideea puritatii primei iubiri. Prima iubire e ceva de neuitat, ce ocupa un loc aparte in sufletul unui el si al unei ea, si de obicei e prezentata in antiteza cu o iubire ulterioara. Mereu vedem cupluri ce cunosc in copilarie prima iubire, isi fac promisiunile pure ca se vor iubi toata viata, iar peste ani ii vedem pusi in fata dificilei alegeri de a se lupta cu propriul trecut, in fata alternativei prezentului ce deschide noi perspective de viitor, alaturi de o alta persoana draga sufletului. Ce este, in fapt, prima iubire ? Aceasta notiune e definita ca “prima data cand ai avut niste sentimente pentru o persoana anume, fie ele mutuale sau neimpartasite”. E acel prim moment in care simti ca inima iti bate putin mai repede si ca creierul tau functioneaza putin mai irational, doar la simpla vedere a “primei iubiri”. Si ca ai fi in stare sa faci orice pentru a impresiona aceasta persoana, indiferent cat de ridicol ar fi acel “orice”. Aceasta “prima iubire” poate aparea oricand, din scoala primara pana la facultate, elementul comun al acesteia fiind inocenta, puritatea si natura ei lipsita de orice prejudecata. Acestea sunt si motivele pentru care cultura asiatica pune mult accent pe prima iubire. Traditionala din fire, cultura asiatica se mandreste cu conservatorismul sau, opus liberalismului culturii occidentale. De aici si viziunea acceptata privind relatiile dintre un barbat si o femeie, ce trebuie sa fie cat mai putine la numar, un barbat netrebuind sa aiba multe “foste” la “activ”. Dar aceasta obsesie a japonezilor si coreenilor pentru prima iubire nu e un fenomen nou, cum am fi tentati sa credem, asadar nu e asociat cu Hallyu si expansiunea k-dramelor pe continentul asiatic, ci e inradacinata in credinte mult mai traditionaliste, care in ziua de azi incep incet sa se erodeze in fata influentelor dinspre cultura occidentala.
Ca multe alte filme, manga sau seriale japoneze, prima iubire e din nou protagonista unei povesti romantice cu adolescenti in “Sand Chronicle”. Ann Minase, protagonista filmului, e o adolescenta sensibila, tandra si simpatica, careia ii place uneori sa fie naiva, tinand la prietenii pe care si-i face atat in Tokyo, cat si in oraselul natal unde o vreme merge la scoala. Viata ei sufera schimbari radicale cand mama ei divorteaza si e nevoita sa lase in urma viata din Tokyo, colegii de scoala si sa vina in orasul ei natal, unde nu o cunostea decat pe bunica ei. Firea ei deschisa o face sa accepte repede prietenia lui Daigo, un adolescent de prin partile locului, mai putin vorbaret dar harnic, si odata cu primele sentimente ce le are fata de acesta, acomodarea ei la noua viata nu mai pare a fi o problema. Relatia ei cu Daigo e una tipica de prima iubire pura, cu cliseele inerente date de varsta si de ce inseamna prima iubire in sine, cei doi promitandu-si ca vor fi impreuna pentru totdeauna, ca nimeni altcineva nu le va patrunde vreodata in suflet. Dar cum rareori astfel de prime iubiri se transforma in ceea ce spun promisiunile adolescentine, odata cu maturizarea sau cu diferite evenimente ce intervin in viata fiecaruia, incet, lucrurile se schimba, odata cu viziunea fiecaruia despre viata. Prima iubire ramane ceva bine cuibarit in sufletul fiecaruia, insa odata deveniti maturi, si orizontul nostru se largeste si multi dintre noi tindem sa privim aceste prime iubiri ca niste frumoase amintiri idealiste, de basm, in care ea era o zana iar el eventual un Fat Frumos neinfricat, undeva, in “illo tempore”. Viata prinde culoare pentru Ann cand revine in Tokyo si constata ca relatia ei cu Daigo nu are sanse sa se fructifice de la distanta. Dar alte lucruri vor schimba cursul frumoasei lor povesti de iubire, invatandu-i pe cei doi protagonisti un lucru pana atunci nestiut: anume ca viata in sine este o clepsidra a timpului prin care se scurge ireversibil graunte cu graunte nisipul timpului, cu bune si cu rele. Dar cum clepsidra poate fi intoarsa cu susul in jos, sta in puterea fiecaruia ca trecutul sa devina in orice moment… viitor, resetand cursul vietii. O metafora frumoasa pe care, din joaca, Ann o descopera, o exploreaaa si incearca sa o puna in valoare. Daca va reusi, ramane sa descoperiti urmarind acest film minunat.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Snow in Sea Breeze (2015) – Park Hae-jin într-o melodramã romanticã tulburãtoare
Kim Jeong-kwon, regizorul lui „Ditto”, „A Man Who Went to Mars” si „Ba Bo: Miracle of a Giving Fool” isi face revenirea in industria de film la 7 ani distanta de la ultimul sau film, „Heartbreak Library”, cum se poutea altfel daca nu cu o melodrama, stilul ce i-a adus celebritatea. Impreuna cu scenaristul debutant Kim Goon-young, acesta scrie scenariul ce sta la baza noi sale productii „Snow in Sea Breeze” (cunoscut si ca „Snow is on the Sea”), filmata in decursul a doua luni la inceputul anului 2012. Problemele legate de buget au intarziat premiera filmului pana in ianuarie 2015. In rolurile principale il vedem pe Park Hae-jin inainte de a deveni celebru, la debutul pe marele ecran (abia anul viitor va aparea in al doilea sau film de lungmetraj, inspirat dintr-un serial de televiziune de succes intitulat „Cheese in the Trap”). In 2012, Park Hae-jin era doar un actor de seriale promitator ce se apropian vertiginos de 30 de ani, care se remarcase in 2008 in East of Eden si a carui adevarata ascensiune incepe abia in 2013 cu rolul din serialul „My Love From the Star”, urmat de „Doctor Stranger”, „Bad Guys” si „Cheese in the Trap”. Partenera lui, simpatica Lee Young-ah, a aparut in cateva filme modeste („Two Faces of My Girlfriend” e cel mai cunoscut, filmul ei de debut) si a prins cateva roluri bune in seriale de televiziune precum „King’s Dream”, „Vampire Prosecutor” 1 si 2 sau „Iljimae”. Cei doi formeaza in acest film un cuplu frumos, cu o evidenta chimie, a caror relatie agreabila merge la sufletul spectatorilor. Desi vremea melodramelor a apus de ceva timp in cinematografia coreeana, e clar ca reinventarea genului e o necesitate. „Snow in Sea Breeze” nu aduce mai nimic in plus fata de melodramele clasice coreene ale anilor 2000, insa reuseste prin carisma celor doi protagonisti sa satisfaca asteptarile amatorilor de melodrame romantice.
Kim Son Mi (Lee Young-ah) lucreaza la un laborator de parfumuri. Sta toata ziua cu nasul in eprubete, cautand elixirul fericirii femeilor, esenta perfecta de parfum. Preocupata mai mult de slujba ei, e mai tot timpul cu capul in nori, intarziind la o cina romantica cu prietenul ei din cauza ca adoarme in autobuz si pierde cadoul ce i l-a pregatit acestuia, un parfum special. Poate a fost mai bine asa, deoarece in aceeasi seara acesta ii transmite dorinta de… a se desparti de ea. Stand sa-si inece amarul in alcool pe malul raului Han, da peste un tanar ce o priveste insistent in timp ce-si mananca ramenul. Privirile insistente se datorau sunetelor scoase de o cutiuta muzicala veche, defecta, pe care tanara le asculta retraind amintiri din trecut, iar tanarul era Lee Sang Woo (Park Hae-jin), un inotator de performanta si totodata directorul unui acvariu vizitat de public. Desigur, aceasta prima intalnire nu avea cum sa nu se lase cu un final neprevazut, vajnicul inotator sfarsindu-si cina… in raul Han, datorita aiuritei sale partenere ocazionale de discutii. Gasind cutiuta muzicala uitata de fugara inspaimantata de ce a facut, se ghideaza dupa cartea de vizita gasita in ea si asa ajunge la laboratorul unde lucreaza Son Mi. Din vorba in vorba cei doi se apropie, dar in scurt timp relatia lor abia nascuta va fi supusa la o grea incercare…
„Snow in Sea Breeze” urmeaza reteta anterioarelor melodrame ale regizorului Kim Jeong-kwon, povestea fiind initial una romantica cu accente usor comice, ce mai apoi se transforma, pe masura ce adevarul iese la suprafata, intr-o previzibila drama dusa la extrem. Si totusi, finalul este unul oarecum surprinzator, fiind cam singurul ce iese din monotonia unui film plin de clisee. Expert in construirea romantismului, regizorul ne ajuta sa ne familiarizam repede cu cei doi protagonisti simpatici, cu toate ca mai apoi in fiecare clipa tragedia parca pandeste dupa colt, asteptand momentul prielnic sa isi intre in rol. Fara a avea parte de un teatralism exagerat, filmul reuseste sa-si pastreze realismul, scotand la iveala drama persoanelor ce sufera de o maladie inca incurabila, cum e cazul prietenului din copilarie al lui Son Mi, Woo Ho, bolnav de leucemie. La randul sau, Sang Woo a suferit si el o drama in familie, pierzandu-si sora mai mica tot in urma luptei cu o boala necrutatoare, astfel ca toate aceste nenorociri comune ii apropie pe cei doi indragostiti, ii invata sa pretuiasca clipa si iubirea. De aceea relatia lor devine una sudata, incercarile la care viata ii va supune doar intarindu-le vointa si determinarea. Park Hae-jin e talentat, incantator, aratos, insa e eclipsat de partenera ei din film, Lee Young-ah, mult mai dezinvolta si mai deschisa, ce pare ca isi traieste rolul la maxim pe toata durata filmului. Una peste alta, fara prea multe de spus, „Snow in Sea Breeze” e o melodrama romantica obisnuita pentru cinematografia coreeana, care nici nu exceleaza, dar nici nu dezamageste, ce are tot ce isi doreste un iubitor al genului, de la romantism si umor la drama si multe lacrimi. Un film emotionant despre o iubire sincera, asa cum numai coreenii stiu sa faca si sa o exprime in imagini, ce merita vizionat.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
To Love (Aisuru) (1997) – Kei Kumai şi ostracizarea ca instrument al nepãsãrii
Kei Kumai a fost unul din regizorii importanti pe care i-a dat Japonia cinematografiei universale, desi niciodata nu a fost considerat unul de nivelul marilor maestri ai vechii generatii, in umbra careia a creat. Nascut in 1930, prinzand ca adolescent si fiind profund marcat de consecintele celui de-al doilea Razboi Mondial asupra Japoniei, Kumai a studiat literatura, insa a urmat o cariera in lumea filmului, in spatele camerelor de luat vederi. Dupa ce a lucrat o perioada ca asistent de regie (1953 “Hiroshima” si 1963 “Alibi”) si a inceput sa scrie scenarii din 1960, a debutat in 1964 ca regizor. Primele sale filme au fost thrillere inteligente, in care folosea investigarea crimelor ca vehicul pentru examinarea consecintelor agresiunii si infrangerii Japoniei in al doilea Razboi Mondial. Daca in filmul de debut, “The Long Death” (1964), prezenta un fapt real – o otravire in masa petrecuta in 1948 in Manciuria, in al doilea sau film, “Japanese Archipelago” (1965), uciderea unui soldat american a fost utilizata ca si catalizator pentru o analiza complexa a Japoniei postbelice si a statutului ei de colonie americana, fara a ezita sa critice politica externa americana in Asia. Filmul i-a si adus primul premiu din cariera, iar 7 ani mai tarziu a ajuns cu filmul sau “Shinobu Kawa” la Festivalul de la Moscova. 2 ani mai tarziu a fost prezent si la Berlin cu “Rise, Fair Sun”. Alte filme remarcabile ale acrierei sale au fost “Sandakan No. 8”, “Cape of North”, “The Sea and Poison” sau “Death of a Tea Master”. Ultimul sau film a fost “The Sea is Watching”, o poveste frumoasa ce are la baza un scenariu scris de Akira Kurosawa. 5 ani mai tarziu, in 2007, Kei Kumai (foto) deceda la 76 de ani. Unul dintre ultimele sale filme a fost “To Love” (1997), o poveste simpla inspirata din romanul lui Shusaku Endo, “Femeia pe care am abandonat-o”. De altfel, nu a fost pentru prima oara cand Kumai a apelat la romanele lui Endo (“Marea si otrava” a fost ecranizat in 1986), un scriitor din generatia lui, mai mic cu 7 ani ca el, ce poate fi citit, din fericire, si de publicul de la noi (“Scandalul”, “Samuraiul”, “Tacere” sau “Un idiot minunat” fiind deja publicate de editura Polirom.) “To Love”, care ii are in rolurile principale pe Miki Sakai (pe atunci o tanara actrita de 19 ani) si Atsuro Watabe, e o tulburatoare poveste de dragoste ce trateaza ostracizarea la care sunt supuse persoanele ce sufera de o boala considerata pana recent incurabila. Desi nu este unul din filmele exponentiale ale lui Kumai, “To Love” e o mostra elocventa a stilului simplist si ascutit al regizorului, ce nu ezita sa arunce cateva sageti catre politic, ce intotdeauna e vinovat de dramele sociale.
Mi-chan (Miki Sakai) e o tanara adolescenta timida, ce are o singura prietena, pe Yo-chan, cu care merge peste tot. Lucreaza cu aceasta la o fabrica privata de prelucrare a bumbacului, provenind dintr-o familie in care mama i-a murit, iar tatal s-a recasatorit cu o alta femeie ce are 3 copii. Cum nu putea fi o povara pentru noua ei familie, s-a distantat de aceasta si a incercat sa-si croiasca singura drumul in viata pornind de jos. Intr-una din zile, stand cu prietena sa la coada sa cumpere bento (mancare la cutie), il cunoaste pe Yoshioka (Atsuro Watabe), vanzatorul ambulant, care o invita in oras si-i face cinste cu un pranz. Cei doi se ataseaza repede unul de celalalt, dar fiecare are propria viziune despre iubire. Pe masura ce aceste obstacole sunt trecute, relatia lor in loc sa se limpezeasca, intra intr-un con de umbra, dupa ce Yoshioka dispare un timp din peisaj, plin de datorii si cu chiria neplatita proprietarei imobillului unde sta. Disparitia fara un semn a lui Yoshioka o intristeaza pe Mi-chan, ce e derutata. Intr-un final prietena ei da de Yoshioka, dar relatia intra iar in impas cand Mi-chan face un control la spitalul universitar din capitala. Drumurile lor din nou se despart, iar iubirea ramane doar un vis indepartat…
In ciuda faptului ca are o durata de aproape 2 ore, “To Love” nu reuseste sa produca puternicul impact pe care spectatorul il asteapta citind rezumatul sau vizionand trailerul de prezentare. Efectul melodramatic al filmului pare prea evident calculat si gradual acumulat, singura intrebare la care spectatorul mai trebuie sa afle raspunsul fiind cand anume drama devine o melodrama. Meritul lui Kumai e ca a reusit sa pastreze misterul pana la final, fara a lasa indicii despre cum se va sfarsi povestea, asta in ciuda faptului ca exista momente in film in care ai crede ca acesta urmeaza o directie clara, dar nu e deloc asa. Intalnirea celor doi tineri – Mi-chan si Yoshioka – e intamplatoare, insa evolutia relatiei lor e spusa parca pe fuga, dand senzatia ca in cateva ore s-a consumat totul. Fiind absolvent de Litere, Kumai ar fi trebuit sa stie ca baza unei povesti solide e conturarea cat mai clara a personajelor si interactiunea dintre ele, cu atat mai mult cu cat ai ca model o poveste de roman, nu un scenariu, unde pot exista divagatii. Este cam singurul lucru ce se poate reprosa acestui film, prezentarea superficiala a modului in care se incheaga relatia dintre protagonisti. In rest, e de remarcat atmosfera specifica filmelor japoneze a anilor ’90, cu mai multe momente in care coloana sonora transmite mai bine decat imaginile tensiunea interioara acumulata de fiecare personaj in parte. Ai impresia, pe masura ce povestea – ce e extrem de simpla – avanseaza, ca te cufunzi intr-o ceata tacuta si umeda, exact ca Mi-chan cand ajunge la sanatoriul unde e trimisa sa faca analize suplimentare, si te trezesti brusc intr-o lume in care singurele rersorturi ce pot fi explorate sunt dimensiunea umana a sufletului fiecaruia. Cu un usor iz britanic, filmul devine induiosator pe masura ce Mi-chan ajunge sa cunoasca viata din acel loc in care sunt ostracizati oameni sarmani si in care speranta ca intr-o zi se va intampla o minune e singurul motor al vietii lor. Iar Mi-chan va fi cea care va aduce cu ea minunea, prin tinerete, optimism si increderea ce o acorda celor din preajma ei. Intunecat pe alocuri asemeni coridoarelor lungi si umbroase ale spitalelor ce par a nu duce niciunde decat spre moarte, “To Love”, desi e o melodrama, reuseste sa transmita un mesaj uman profund, de compasiune si de critica la adresa societatii moderne, ale carei reguli stricte pot distruge pentru totdeauna vieti prin nepasarea sa.
Traducerea si adaptarea a fost realizata in premiera in Romania de gligac202 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Phantom Detective (2016) – Lee Je-hoon în cel mai bun film coreean „noir” din toate timpurile
Regizorul si scenaristul memorabilului “A Werewolf Boy” (2012), Jo Sung-hee, revine la 4 ani distanta cu “Phantom Detective”, abordand un cu totul alt gen, puntea de legatura cu anteriorul sau film fiind fantezia, care acum e limitata de cerintele genului in care filmul poate fi incadrat. Avand titlul original “Detective Hong Gil-Dong: Disappeared Village”, „Phantom Detective” fiind, desigur, titlul international al productiei, realizarea regizorului si scenaristului Jo Sung-hee poate fi incadrata in genul noir, la care se adauga mister, umor si dramatism la discretie. Genul noir a inflorit la Hollywood in anii ‚30-‚40, dar a prins repede si in Extremul Orient, unde Japonia a fost varful de lance al genului, numeroase productii noir realizandu-se in anii ‚50-‚60. In privinta Coreei de Sud, filmele noir in perioada exploziei industriei de dupa 2000 au fost reinventate sub numele genului neo-noir, titlurile exponentiale fiind „Sympathy for Mr. Vengeance”, „Oldboy” sau „A Bittersweet Life”. Totusi, in 2007, Lee Myung-se, regizorul lui „Duelist” si „Nowhere to Hide”, regiza ca la carte un film noir autentic, „M”, fara a fi fost un succes de box-office. Genul nu e usor de abordat, existand unele reguli ce trebuie respectate si, evident, un buget care sa sustina decorurile noir, de aceea nici nu s-au mai facut multe astfel de productii in cinematografia coreeana recenta. Jo Sung-hee accepta provocarea si in ciuda faptului ca publicul coreean nu prea gusta acest gen, reuseste cu „Phantom Detective” sa realizeze poate cea mai reusita productie noir coreeana din toate timpurile. Filmul a obtinut incasari de 9,7 milioane dolari la box-ofice, lumea fiind atrasa de distribuirea in rolul principal a unui star al tinerei generatii talentate de actori coreeni (a nu se confunda cu idolii proveniti din industria k-pop-ului, convertiti peste noapte in „actori”), Lee Je-hoon. Actorul a revenit dupa rolul din „My Paparotti” (2013) si dupa incheierea stagiului militar obligatoriu, filmarile durand peste 4 luni. Desi acesta da un adevarat recital actoricesc, iar Go Ara („Dance, Subaru”, „The Magician”) nu joaca decat de la distanta rolul de partenera, avand mai degraba un rol secundar, prestatia lui Lee Je-hoon e „amenintata” de interpretarea celor doua partenere ale sale, adorabilele actrite-copil Roh Jeong-Eui („The Phone”, k-drama „Angel Eyes”) si mai ales Kim Ha-na, o debutanta absoluta (n-a mai aparut nici macar in seriale), care la data filmarilor avea doar 6 ani, insa care reuseste sa cucereasca pe toata lumea, eclipsandu-l in multe scene pe Lee Je-hoon.
Hong Gil Dong (Lee Je-hoon) e detectiv particular la o agentie ilegala de detectivi, Hwalbindang, in fruntea careia se afla o femeie, presedintele Hwang (Go Ara). Adoptat de mic si crescut ca fiu al familiei Hwang, Hong Gil Dong si sora ei vitrega incearca sa indeplineasca dorinta tatalui defunct, starpirea organizatiilor secrete ce comit faradelegi, preluand averea fabuloasa a acestuia si deschizand o firma obscura de detectivi particulari. Gil Dong isi face un nume in domeniu, capturand infractori periculosi in doar cateva ore. Totusi, unul din ei reuseste sa-i scape tot timpul printre maini de mai bine de 20 de ani, un anume Kim Byeong Deok (Park Geun-hyung), ce devine, astfel, inamicul lui numarul 1. Mai mult decat atat, Hong Gil Dong sufera de amnezie partiala, avand cosmaruri cu momentul tragic din copilarie cand isi pierde mama. Mergand pe urmele lui Kim Byeong Deok, ajunge sa le cunoasca mai intai pe cele doua nepoate ale acestuia, Dong Yi (Roh Jeong-Eui) si Mal Soon (Kim Ha-na), doua fetite simpatice si agere, ce ii cer ajutorul in gasirea bunicului lor ce a disparut de acasa. Folosind mai multe identitati si apeland la minciuna, lui Hong Gil Dong i se deschid toate usile, dar cele doua fetite, cu sinceritatea lor dezarmanta, devin un veritabil obstacol in misiunea lui. Vrand-nevrand, reuseste sa dea de urma unei periculoase organizatii secrete, Gwangeunhwe, ce pare a avea legatura cu disparitia bunicului fetelor…
“Phantom Detective” a fost o mare provocare pentru regizorul Jo Sung-hee, care reuseste, fara indoiala, sa intreaca orice asteptari ale unui cinefil de la un film noir coreean. Chiar daca majoritatea decorurilor sunt realizate pe calculator, acest lucru e aproape insesizabil sau, din contra, accentuat de regizor in anumite momente tocmai pentru a potenta efectul asupra spectatorului. Nu se specifica o perioada anume cand se desfasoara actiunea povestii, insa de la inceput pana la sfarsit ai impresia ca intri in decorul filmelor cu gangsteri de la Hollywood din anii ’40. Tot ce inseamna noir e magnific in acest film: costumele de anii ’30-’40 (la care sunt atasate unele accesorii frapante in masura a atrage atentia asupra unor trasaturi ale personajului), decorurile orasului pierdut parca in desertul nord-american, jocul de lumini si mai ales umbre, urmaririle si confuntarile cu mitraliere mai ca in Chicago-ul lui Al Capone. Pana si cliseele (amnezia detectivului, serile ploioase si masinile cu faruri aprinse ce gonesc in ploaie si bezna) sunt redate intr-un mod agreabil, fiind doar liantul diverselor elemente ale firului narativ. Scenariul este intortochiat la inceput, iar daca pornesti cu mari asteptari, s-ar putea sa ai un soc in momentul contactului cu atmosfera filmului si lumea imaginata de regizorul scenarist. Nimic nu aminteste de faptul ca am avea in fata un film coreean, atat de “americanizat” pare totul, de la costume la gesturile personajelor, de la decoruri la interpretare. Povestea inainteaza greu – durata productiei de 2 ore si 6 minute e exagerat de lunga, de aici si senzatia de stagnare a actiunii, iar prima jumatate a filmului va fi necesara pentru a gusta din atmosfera si a te acomoda cu ea, insa odata ce te prinde si intelegi unde vrea sa ajunga regizorul, restul filmului nu poate fi decat un bonus binemeritat. “Phantom Detective” nu prin poveste impresioneaza (desi are destule rasturnari de situatii, iar neclaritatea din prima jumatate e scuzabila daca ne gandim la faptul ca totul se dezvaluie treptat, fiind vorba de un film de mister, in care deductia detectivului si urmarirea ei e vitala), ci prin decoruri si mai ales prin interpretarea protagonistilor. Lee Je-hoon e extraordinar in rol de detectiv, osciland cand intre un personaj ce da fiori lumii interlope, cand un personaj cu trasaturi pozitive pe care nu si le poate exprima din prima datorita traumei din trecut care i-a alungat orice senzatie de frica. Starea lui de confuzie (o trasatura tipica a detectivilor filmelor noir) sporeste misterul, dar ii si permite personajului sa caute o punte de comunicare cu cele doua micute partenere ocazionale, Dong Yi si Mal Soon. Asemeni personajului Hong Gil Dong din folclor, al carui nume il preia, originea lui e obscura, fiind adoptat de un bogatas, iar toate asemanarile dintre Hong Gil Dong din film si cel din literatura populara nu sunt intamplatoare, spunand totul despre caracterul sau justitiar. Mai avem o Dong Yi (nume celebru de concubina regala – din nou exista multe similitudini intre micuta Dong Yi si Dong Yi personajul principal intruchipat, de exemplu, de serialul omonim din 2010), in timp ce micuta Mal Soon face tot deliciul acestei productii, replicile ei taioase venite in cele mai nepotrivite momente, starnind zambete spectatorului, avand rolul de liant in stabilirea chimiei dintre cele doua micute si detectiv. Go Ara are un rol secundar sters, in timp ce in rolul negativ, Kim Sung-kyun (The Chosen: Forbidden Cave, The Deal, We Are Brothers) e fenomenal, dand la un moment dat senzatia ca il vedem pe Robert Patrick, negativul din “Terminator 2”. Avand o poveste complexa, cu toate ingredientele genului noir perfect livrate si condimentat cu putin umor, dramatism si actiune, “Phantom Detective” e un film reusit ce face apel la imaginatia noastra, un posibil deschizator de drumuri pentru genul noir in cinematografia coreeana. Iar la cum stau lucrurile, nu este exclus sa avem parte in anii viitori de un sequel, asa cum s-a intamplat in cazul lui “Detective K”, de exemplu.
Traducerea, adaptarea si timingul (refacut integral) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Tunnel (2016) – Ha Jung-woo, lupta pentru supravieţuire şi conştiinţa publicã
Prima jumatate a anului 2016, si mai ales vara acestui an au insemnat o revigorare vizibila a industriei coreene de film, ce a inceput sa performeze la box-office depasind pana si cele mai optimiste asteptari. “Train to Busan” a detronat “A Violent Prosecutor”, ce a condus box-office-ul coreean o jumatate de an, iar in primele opt filme ca incasari din 2016, mai regasim o singura productie americana, “Captain America: Civil War”, restul fiind realizari de succes autohtone. Una din surprizele anticipate ale anului a fost filmul “The Tunnel”, care in ciuda subiectului banal, abordat in atatea filme americane – un dezastru cauzat de prabusirea unui tunel -, a reusit sa capteze atentia publicului coreean si sa-l atraga in salile de cinema la sfarsitul acestei veri. Cu 51,3 milioane dolari incasari si dominand box-office-ul de pe prima pozitie timp de 4 saptamani la rand, “The Tunnel” a devenit, cu doar 2 luni inainte de sfarsitul lui 2016, a patra productie a anului in Coreea. Performanta e cu atat mai remarcabila cu cat nu vorbim de un film de actiune si nici macar de un thriller, ci de o drama despre constiinta publica si manifestarea ei deformata in contextul unor evenimente tragice cum sunt catastrofele cauzate de greseli umane. Avand la baza un roman omonim publicat in 2013, filmul il are ca regizor si scenarist (practic regizorul a adaptat romanul pentru marele ecran) pe Kim Sung-hoon, cel care se remarcase cu un thriller de actiune captivant in 2014, “A Hard Day”. Distributia este una cu nume mari, dintre protagonisti remarcandu-se Ha Jung-woo (vazut in acest an in remarcabilul “The Handmaiden”), Bae Doo-na (cunoscuta in ultimii ani mai ales din aparitiile la Hollywood in filme ca „Cloud Atlas” sau „Jupiter Ascending”, dar pe care iubitorii de filme coreene o tin minte din frumoase comedii romantice precum “Sprin Bears Love” sau “Saving My Hubby”) si Oh Dal-su (o figura familiara din multe filme coreene de succes ale ultimilor ani).
Lucrand ca agent de vanzari la o firma de autoturisme din Hado, Lee Jung-soo (Ha Jung-woo) e un cap de familie mereu pe drumuri, ocupat sa dea fuga sa mai incheie o afacere profitabila pentru compania sa, la orice ora din zi si din noapte. Dedicat trup si suflet slujbei sale, automat ajunge sa-si neglijeze familia si sa incalce promisiuni facute micutei Su Jin, fiica lui, ce isi aniverseaza ziua de nastere si-si doreste ca si cadou un catel. Problema e ca el insusi are o problema cu cateii, nesuportandu-i… Asa ca se mai gandeste daca va trece peste frica si oroarea ce o are fata de caini pentru a-i face o surpriza fiicei sale, sau daca ramane inflexibil. Cert e ca avand un tort in masina, se indreapta obosit spre casa. Intrand in tunelul Hado, acesta se prabuseste, fiind la un pas sa-si piarda viata. Odata ce-si revine, Lee Jung-soo se trezeste captiv in masina aproape distrusa si total izolat, inconjurat de bolovani si moloz cazut de pe muntele la baza caruia era construit tunelul. Cu ajutorul telefonului mobil alerteaza autoritatile, si o echipa de salvare e cu intarziere alocata acestei misiuni. Doar ca odata ajunsa la fata locului, aceasta constata ca ambele intrari in tunel au fost practic blocate de alunecarea de teren, fapt ce face imposibila o interventie rapida. Pe masura ce orele trec, subiectul devine de prioritate nationala, intrand in atentia presei, televiziunilor si guvernului. Curand, bateria telefonului lui Lee Jung-soo va ceda, astfel ca incepe o cursa contra cronometru pentru localizarea acestuia si mai apoi salvarea lui. Va fi, aceasta, posibila ?
“Daylight” din 1996 va suna cunoscut ? Un film american cu o nominalizare la Oscar despre un tunel din New York care in urma unei explozii e blocat la ambele sale capete, permitand unui erou – desigur, Stallone – sa inceapa o misiune de salvare pe cont propriu. Ei bine, “The Tunnel” e ceva asemanator, insa mult mai static si mai axat pe partea dramatica si pe consecintele sociale ale prabusirii unui tunel proaspat inaugurat si prost construit. In plus, nu avem un grup de captivi si un erou, ci doar un captiv-erou in persoana lui Lee Jung-soo, interpretat cu clasa de minunatul Ha Jung-woo. Povestea e simpla si “consumata”, prima parte a filmului fiind o insiruire de clisee ce risca sa te determine sa renunti la vizionare dupa prima jumatate de ora. Dar lucrurile devin treptat interesante, pe masura ce tensiunea se acumuleaza, departandu-se de tiparul filmelor de gen si transformandu-se intr-o profunda drama umana cu o incarcatura emotionala aparte. Scenariul este dirijat intr-o singura directie, clara, ce nu lasa loc de prea multe interferente in masura a-i schimba cursul. De aici o oarecare monotonie uneori deranjanta, in conditiile in care singura dilema a filmului, de la inceput pana la sfarsit, este daca personajul principal va reusi sa scape sau nu cu viata din incercarea la care e supus. Altfel spus daca va fi strivit de indiferenta unei societati perfide in cautare de senzational, a unei clase politice pentru care omul de rand e doar o simpla masa de manevra la care se face apel si care devine importanta doar in anii electorali, de rautatea semenilor obisnuiti ce nu au educatia necesara pentru a intelege rolul si rostul fiecaruia in societate. Regizorul nu ezita sa lanseze cateva sageti ascutite catre clasa politica coreeana, criticand cinismul politicienilor, ce nu au nici o jena ca si in situatii tragice sa pozeze in “binefacatorii” natiunii, la propriu si la figurat. Si nu doar politicienii sunt criticati, ci societatea in ansamblul ei, ce e la fel de vinovata si complice ca si clasa politica de ea aleasa. In plus, regizorul muta atentia de la dezastrul in sine, neavand placerea altor regizori de a explora latura spectaculoasa a evenimentului, adica can-can-ul, si se concentreaza pe portretizarea – inclusiv sub aspect psihologic – a unui singur personaj, Lee Jung-soo, ajuns intr-o situatie limita, ce trebuie sa faca lucruri peste puterile lui pentru a supravietui. Uneori, insa, nici acest lucru nu e suficient, dupa cum se va vedea, iar de aici pana la a lasa spectatorului posibilitatea de a constientiza singur vina fiecarei parti implicate e un singur pas. “The Tunnel” e un film cinic si acid la adresa societatii in ansamblu, cu care uneori nu ne identificam si avem tot dreptul a o face cand vedem nepasare si incompetenta. Rolul individului in societate trebuie sa fie altul, cel al unui factor activ mobilizator, nu static, asa cum il definesc regulile scrise si lipsite de orice substanta ce ne calauzesc viata de zi cu zi. Individul nu este doar o cifra, un element statistic, un simplu contribuabil sau un votant, ci trebuie sa fie ceva mai mult de atat. Ramane ca fiecare sa-si defineasca rolul in societate dupa cum ii dicteaza propria constiinta, insa “The Tunnel” e evident un film cu un rol edificator asupra conditiei individului intr-o lume condusa de cu totul alte valori decat cele profund umane. Ha Jung-woo si Oh Dal-su stralucesc, o combinatie perfecta intre drama si umor usor intr-un context dramatic evident, in timp ce Bae Doo-na probabil a fost distribuita in acest film in vederea unei relansari a carierei in Coreea, rolul ei nefiind unul solicitant. Deloc spectaculos (practic singurele efecte speciale sunt cele legate de prabusirea tunelului) dar cu interpretari de calitate, “The Tunnel” e un strigat surd indreptat impotriva societatii insasi, indiferentei oamenilor si cinismului politicienilor si autoritatilor, ce desconsidera individul, tratandu-l cu indiferenta. Multe din criticile ascutite ale acestui film ne sunt atat de familiare noua, romanilor…
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Nagasaki Burabura Bushi (2000) – Sayuri Yoshinaga dã viaţã unei celebre gheişe de la începutul secolului XX
Fara a fi fost unul din regizorii exponentiali ai industriei japoneze de film si televiziune, pe care a slujit-o din 1979 pana in 2009, Yukio Fukamachi a ramas in memoria japonezilor cu mai multe seriale si filme de televiziune regizate in anii ’80-’90, unul din acestea, “Fuyugamae” (1985), fiind chiar premiat in Cehia. Rasplatit de autoritatile japoneze cu medalia de onoare “Panglica Purpurie” in 1995 si cu ordinul “Soarele Rasare” in 2002, Fukamachi s-a stins in 2014, la varsta de 83 de ani. Din cele 13 filme si seriale regizate in cei 30 de ani de cariera, doar unul a fost o productie destinata marelui ecran. Este vorba de “Nagasaki Burabura Bushi” din anul 2000, o realizare cel putin notabila, ce nu merita sa fie data uitarii. Nu pentru ca ar fi o realizare exceptionala (din contra, se inscrie perfect in tiparul filmelor japoneze de epoca realizate in anii ’90, avand limitele sale date de experienta de regizor de televiziune a lui Fukamachi), ci pentru ca are la baza o poveste inspirata din fapte reale, o semi-biografie a unei celebre gheise a sfarsitului de secol XIX si inceputului secolului XX, careia ii da viata o minunata actrita-veteran pe care iubitorii de filme japoneze au mai putut-o vedea si in alte productii prezentate de Asiacinefil, Sayuri Yoshinaga. In prezent ajunsa la 71 de ani si inca in plina activitate, Sayuri Yoshinaga e activa din 1960, avand o multime de roluri doar in filme. Insa abia prestatia din “Nagasaki Burabura Bushi”, din 2000, unde interpreteaza rolul unei gheise celebre, i-a adus primele premii din cariera. Si inca ce premii… Cel pentru “Interpretare Extraordinara a unei actrite intr-un rol principal”, al Academiei Japoneze de Film, si premiul pentru “Cea mai buna actrita” la Blue Ribbon Awards in 2001. In 2006 a mai fost premiata pentru rolul principal din “Year One in the North”, iar in 2012 pentru rolul principal din “A Chorus of Angels”. Tot in acest film il putem recunoaste pe veteranul Tetsuya Watari, o legenda vie a filmului japonez, o figura nelipsita a numeroase filme japoneze de actiune si de epoca incepand din anii ’60, ce a avut o ultima aparitie intr-un film in 2005 in blockbuster-ul “Yamato”. “Nagasaki Burabura Bushi” a castigat 5 premii si a avut 8 nominalizari, avand la baza romanul omonim al lui Rei Nakanishi (autorul lui “Red Moon”, un alt roman de succes ecranizat pentru micul ecran in 2004), premiat cu Premiul Naoki.
In vara lui 1883, un barbat in straie ponosite de miner si o fetita de 10 ani sosesc pe o poteca in Nagasaki, cantand pentru a uita de amarul vietii “Nagasaki Burabura Bushi”, o melodie traditionala. Micuta e nimeni alta decat Aihachi (Sayuri Yoshinaga), provenind dintr-un sat de pescari, ce a fost vanduta de parintii ei pentru a deveni gheisa, considerand ca pe langa banii care i-ar ajuta sa mai scape de datorii, in acest fel Aihachi va avea sansa unei vieti mai bune. Lasand in urma trecutul si neintelegand inca deciziile adultilor, Aihachi isi accepta soarta si paseste increzatoare in orasul port ce i se arata in fata. Sub un pod zareste licurici, care o intimpina, fascinand-o. Lasandu-se imbratisata de acestia, Aihachi parca paseste dincolo de poarta timpului, ce se scurge foarte repede. O regasim 40 de ani mai tarziu ca cea mai respectata gheisa de la casa de gheise Maruyama, al carei talent la cantat si dans a devenit proverbial. Toata lumea o respecta atat pentru talent cat si pentru modestia sa fara margini, pentru sufletul mare si ajutorul dat persoanelor in nevoie. Mai putin gheisele de la case de gheise concurente, cu care nu de putine ori intra in conflict. Intr-una din zile soseste din Tokyo unul din clientii obisnuiti ai Casei, d-l Koga Yorozuya (Tetsuya Watari), ce cheltuie o mica avere pentru a se distra o singura seara. La scurt timp, Aihachi afla drama personala a d-lui Koga si accepta propunerea acestuia de a porni prin imprejurimi sa culeaga melodii traditionale din Nagasaki stiute doar de cei in varsta, ce risca sa fie uitate pentru totdeauna. Iar viata e pe cale sa i se schimbe…
Daca in recentul “Love, Lies”, realizatorii coreeni ne aratau modul in care erau percepute curtezanele Joseonului in prima jumatate a secolului XX, in “Nagasaki Burabura Bushi” avem ocazia sa descoperim viziunea japoneza asupra curtezanelor inceputului de secol XX. Filmul pune mai mult accentul pe latura artistica a personalitatii gheiselor, pe talentul acestora in interpretarea de melodii traditionale, in cantatul la un instrument sau in dans, reprezentatiile lor date in decorul caselor de gheise (numite in ton cu timpurile… “restaurante”) avand acelasi auditoriu limitat, clientii cu bani veniti sa se distreze in compania alcoolului, artei si femeilor frumoase. Filmul nu pune in discutia conditia de artist a acestor gheise, insa le elogiaza talentul si sacrificiul prin prezentarea dramei uneia din cele mai celebre gheise ale vremii, Aihachi.
Aihachi a fost vanduta de mica unei case de gheise, provenind din Aba, un mic sat de pescari. A devenit, in urma a ani de pregatire, o excelenta interpreta la shamisen (instrument muzical cu 3 corzi, asemanator cu sanxian-ul chinezesc din care deriva) si o femeie rafinata, ce insa nu a uitat niciodata originile sale umile. Desi nu era bogata, o mare parte din banii castigati ajungeau la copii saraci. A devenit o novice ce asista interpretari muzicale la casa de gheise Maruyama din districtul gheiselor din Nagasaki (cunoscut ca un oras e imigrati) la varsta de 10 ani, debutand sub numele “Aihachi” la 17 ani, in toamna lui 1890. In mod neasteptat, in jurul varstei de 20-21 de ani a devenit o “meigi” (adica o gheisa celebra). In februarie 1931, a inregistrat 10 cantece traditionale ce erau populare in timpul perioadei Edo, intre care se afla si “Burabura-bushi”, un cantec traditional din Nagasaki, devenit cunoscut de atunci ca si cantec traditional national al Nagasaki-ului. De altfel, titlul filmului, “Nagasaki Burabura Bushi”, ar putea fi tradus ca “Preumblarea Nagasaki-ului dupa cantec”, o metafora superba ce impleteste melodia in sine cu subiectul povestii intr-un mod artistic. In fotografia alaturata o vedem pe adevarata Aihachi, purtand un superb yukata (kimono de bumbac) cu un motiv “hagoromo” (reprezentari ale creaturilor celeste tennin, creaturi spirituale din buddhismul japonez asemanatoare ingerilor sau zanelor din credintele occidentale). De altfel, districtul Marayama a fost cunoscut mult timp datorita fabuloaselor sale kimonouri. O veche zicala japoneza spunea foarte frumos: “Imi doresc sa pot avea o frumoasa curtezana din Shimabara [cartierul gheiselor din Kyoto], cu spiritul impetuos al unei femei din Yoshiwara [cartierul gheiselor din vechiul Edo, actualul Tokyo], purtand vesmintele splendide din Maruyama [cartierul gheiselor din Nagasaki], la o luxoasa “ageya” [local de placeri si intalniri cu gheise] din Shinmachi [cartierul gheiselor din Osaka]”.
Filmat superb, cu o coloana sonora minunata si cu multe scene sensibile, cu impact emotional, fara a cadea in melodrama, cu o poveste simpla si frumoasa, “Nagasaki Burabura Bushi” cucereste si prin interpretarea protagonistei, Sayuri Yoshinaga, nominalizata de 15 ori de-a lungul carierei la premiul pentru Cea mai buna actrita de catre Academia Japoneza de Film. Un film despre viata unei femei remarcabile pe care trecerea timpului a dat-o pe nedrept uitarii, odata cu transformarile la care societatea japoneza e supusa. Vremea gheiselor si recitalurilor private a apus de mult, dar amintirea lor a ramas prin pozele acelor timpuri, prin inregistrarile audio facute pe discuri cu melodiile interpretate de ele, prin jurnalele si memoriile ramase posteritatii. Aihachi a fost un model pentru gheisele vremurilor sale prin talentul si mai ales generozitatea sa, comportamentul sau fiind o adevarata lectie de eleganta, modestie si darnicie, trasaturi ce dau valoare unei fiinte umane si vietii insasi. Un film minunat, ce deschide sufletul uman spre arta si frumusete intr-un mod original, asa cum numai japonezii sunt in stare sa o faca.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.
Cold War 2 (2016) – bãtãlia juridicã din culisele Poliţiei Hong Kong reîncepe…
La 4 ani de la “Cold War” (2012), un film cu un buget mic (dar cu nu mai putin de 9 premii la Hong Kong Film Awards), ce a avut doar 5,5 milioane dolari incasari tocmai datorita faptului ca a fost ambalat frumos si promovat ca film de actiune, iar cand l-ai vizionat ai gasit cu totul altceva, producatorii din Hong Kong s-au reunit si au reusit sa aduc langa ei mai multe companii de productie din China continentala, ce au investit serios intr-un sequel. Pastrand aceeasi echipa de regizori, scenaristi si actori (un lucru destul de rar cand vorbim de un sequel, realizat cu atat mai mult la 4 ani distanta de primul film), producatorii lui “Cold War 2” au comandat si un scenariu mai atractiv, cu putin mai multa actiune ca in prima parte, fara insa a se departa de specificul juridic al productiei. Iar pe langa un Aaron Kwok, Tony Leung Ka-fai si Eddie Peng, un nume mare precum Chow Yun-fat nu putea decat sa atraga atentia. Promovat ca un blockbuster veritabil al acestei veri, “Cold War 2” a obtinut incasari totale de aproximativ 115 milioane dolari in intreaga lume, confirmand asteptarile producatorilor. A fost unul din putinele si fericitele cazuri din lumea filmului din Hong Kong in care un sequel depaseste filmul original sub aspectul castigurilor si calitatii, situandu-se din acest punct de vedere peste primele 2 producti din trilogia “Infernal Affairs”, eternul punct de referinta in cinematografia din Hong Kong. Cu un scenariu mult mai elaborat si cu investitii serioase in 3 scene de actiune ce tin filmul in spate prin exploziile si dinamismul lor, “Cold War 2” devine o productie mult mai echilibrata si mai ofertanta, chiar daca nu e in totalitate un veritabil film de actiune cum multi s-ar astepta.
Dupa luni bune de la disparitia celebrei dubite ce a declansat operatiunea Razboi Rece la varful Politiei din Hong Kong, M.B.Lee (Tony Leung Ka-fai), fostul inspector, pierde “Razboiul Rece”, predandu-l pe fiul sau pe mana autoritatilor, intrand in concediu prelungit de pre-pensionare. Noul inspector general, Sean Lau (Aaron Kwok), deranjeaza inca de la inceput pe multa lume, fiindu-i urmarita fiecare miscare indeaproape. Nici nu se incheie bine funeraliile unui ofiter cazut la datorie in timpul operatiunii si proaspatul inspector se trezeste cu un telefon de amenintare. Sotia ii e rapita, iar rapitorul cere in schimbul acesteia… o simpla favoarea. Eliberarea unei persoane. Cum probabil banuiti, e vorba de eliberarea lui Joe Lee, fiul fostului inspector M.B. Lee, care imediat e transferat, impotriva protocolului, de la penitenciar la cartierul general al Politiei, unde e tinut si interogat sub paza stricta. Insusi M.B. Lee incearca sa-si convinga fiul ca metoda folosita e abjecta, delimitandu-se de acesta si confirmand totalul devotament fata de Politie, reusind sa obtina o intelegere cu Sean Lau: protejarea vietii fiului sau, pentru a-si duce pana la capat pedeapsa primita, in locul uciderii acestuia in misiune. Ce urmeaza va pune pe jar intreaga Politie din Hong Kong, creand tulburare in cercurile inalte si declansandu-se un nou razboi surd de culise ce are ca miza finala controlarea Politiei celui mai sigur oras al Asiei, Hong Kong-ul.
“Cold War 2” continua povestea din prima parte – cine si-ar fi putut imagina o continuare… din nimic, daca nu aceeasi echipa originala de scenaristi ce obtinea un succes moderat cu prima parte ? Iar daca exista un scenariu solid, indiferent de bugetul unei productii, nu ai cum sa nu dai lovitura. Marea problema a filmelor din Hong Kong sunt scenariile de slaba calitate, de multe ori sub nivelul distributiei, cinematografia din Hong Kong avand o multime de staruri de calitate ce nu intotdeauna au beneficiat de cele mai inspirate povesti. Au existat si exceptii, precum trilogia “Infernal Affairs”, insa in mare parte filmele de actiune pareau monotone, pline de clisee si lipsite de inovatie. “Cold War 2” nu e decat in mica masura un film de actiune (ca si prima sa parte, de altfel), in cea mai mare parte a lui fiind descrisa batalia juridica dintre cele doua tabere, desfasurata in spatele usilor inchise de la cine stie ce comisii guvernamentale. Filmul abunda in termeni juridici greoi, iar cand risca sa devina plictisitor, scenaristii mai introduc putina actiune pentru a tine spectatorul aproape. Structura dupa care e construit sequelul e tipica filmelor de actiune din Hong Kong, cu o intrare in forta, cu actiune cateva minute, pentru a tine publicul captiv, dupa care totul devine o batalie juridica dificil de urmarit, din nou putina actiune, din nou batalie juridica ce scoate in evidenta, desigur, profesionalismul si strictetea in organizare si in aplicarea regulamentelor de catre liderii politiei Hong Kong. “Binele intotdeauna invinge” e un slogan nelipsit din acest gen de filme, finalul lasand, in mod fericit si totodata surprinzator, loc pentru o ultima parte si o completare a unei eventuale trilogii. Aaron Kwok si Tony Leung Ka-fai dau din nou un recital de inalta clasa, in timp ce Chow Yun-fat e adus in distributie mai mult pentru a atrage lumea in salile de cinema, avand un rol secundar si incurcat in poveste. “Cold War 2” e mult mai ofertant decat prima parte, se apropie de genul de film cu jocuri politice de culise reprezentat atat de bine in acest an de productia coreeana “Inside Men”, iar bugetul ridicat a facut ca realizarea de ansamblu sa fie specifica unui blockbuster. Desi trailerul e mincinos (in sensul ca daca il privesti, ai zice ca vei vedea un regal de actiune nonstop), productia e de calitate, inteligenta si foarte bine realizata, iar in compania unei traduceri de calitate ai sansa chiar sa intelegi unde bate filmul ca idee de ansamblu. O singura recomandare se mai impune, inainte de a viziona “Cold War 2”: neaparat trebuie sa vezi inainte prima parte, deoarece multe referiri se fac la evenimente consumate in prima parte, ori, necunoscandu-le pe acestea, o mare parte din farmecul sequel-ului se pierde odata cu piesele lipsa din puzzle ce nu sunt reamintite prin imagini. Fanii cu siguranta isi vor dori (si mai mult ca sigur vor si primi) si o a treia parte, poate scenaristii vor fi la fel de ingeniosi si inspirati, optand pentru mai multa actiune spectaculoasa si mai putina legislatie si norme de aplicare a ei.
Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Last Princess (2016) – Son Ye-jin, ultima prinţesã a Joseonului, între ficţiune şi realitate
Hur Jin-ho, unul din cei mai apreciati regizori coreeni ai momentului, revine dupa 4 ani de absenta in lumina reflectoarelor cu o productie de exceptie, “The Last Princess”, ce reuseste sa atinga unul din subiectele sensibile ale istoriei coreene: sfarsitul regalitatii in Peninsula. Anteriorul sau film, “Dangerous Liaisons” din 2012, o ecranizare dupa celebrul roman “Legaturi Periculoase” a lui Pierre Choderlos de Laclos, realizat in coproductie cu China, a fost prima experienta a lui la timona unui film de epoca, insa desi productia a fost una excelent realizata si cu succes la box-ofice, ea nu e definitorie pentru stilul lui regizoral. Pe adevaratul Hur Jin-ho il recunoastem din productiile sale memorabile inspirate din povesti moderne simple si delicate, precum “Christmas in August”, “One Fine Spring Day”, “April Snow”, “Happiness” sau “A Good Rain Knows”. “The Last Princess” reia atmosfera de epoca din “Dangerous Liaisons”, insa se doreste a fi mai mult o productie cu tenta biografica, in ciuda faptului ca are la baza un roman (publicat in 2009). De altfel, realizatorii au si specificat, in debutul filmului, faptul ca acesta e un film dedicat vietii Printesei Deok Hye, ultima printesa a Joseonului, si ca unele lucruri s-ar putea sa fie in discordanta cu adevarul istoric. Lansat in aceasta vara ca una din cele mai asteptate productii ale anului, filmul a reusit sa obtina peste 40 de milioane de dolari incasari la box-ofice. Motivul este simplu: o distributie de zile mari si o poveste mai putin stiuta despre viata ultimei printese a Familiei Regale coreene, iar cum publicul coreean stie sa-si respecte istoria si pe cei care au scris-o, de fiecare data o asemenea tematica va umple salile de cinema. Minunata Son Ye-jin, cu care Hur Jin-ho a mai colaborat la April Snow, se afla in fata primului rol biografic din cariera, dupa atatea roluri in melodrame romantice, comedii, filme de actiune si seriale tv. Park Hae-il devine tot mai bun pe masura ce avanseaza in varsta. Anul viitor va implini 40 de ani, insa incepe sa primeasca partituri tot mai ofertante, care ii pun in evidenta talentul (My Dictator, Eun-gyo sau Modern Boy sunt doar cateva din rolurile excelente ale carierei sale de pana acum). In rolurile secundare avem parte de o multitudine de actori cunoscuti si foarte experimentati (un lucru destul de rar sa-i vezi pe toti la un loc, in special ca sunt actori cu cota, multi dintre ei de roluri principale), precum Ko Soo, Kim Jae-wook, Yoon Je-moon (perfect in roluri negative, sa ni-l amintim din k-drama “Deep Rooted Tree”), Ra Mi-ran, Ahn Nae-sang, Baek Yoon-sik in rolul regelui Gojong, sau pe tanara si talentata Kim So-hyun, recent vazuta in “Unforgettable”, ce interpreteaza personajul lui Son Ye-jin, Printesa Deok-hye, in copilaria sa.
In 1919, Regele Gojong era ultimul obstacol in calea lacomiei japonezilor pentru subjugarea Peninsulei Coreene. Detronat in 1907 dupa ce a trimis agenti la Conventia de la Haga pentru a ararta intentiile japoneze de controlare a Joseonului, si sperand in zadar la o interventie a Marilor Puteri in sprijinirea suveranitatii nationale, Gojong ajunge captiv in Palatul Deoksu, in timp ce fiul sau, pus formal pe tron, semneaza in 1910 Tratatul de anexare a Joseonului la Imperiul Japonez. Pe acest fundal, micuta Deok Hye (Son Ye-jin) e martora, prin ochii unui copil inocent, la schimbarea istoriei. Vede cu ochii ei cum tatal ei moare otravit in ianuarie 1919, dar si umilinta la care e supusa Familia Regala, devenita una ce trebuia sa faca jocurile comandantilor militari japonezi ce o supravegheau indeaproape. Ajunsa la varsta adolescentei, Deok Hye, ultima printesa a Familiei Regale, e perceputa de popor ca ultima speranta de redobandire intr-o zi a libertatii. Comportamentul ei si actele caritabile o transforma intr-o icoana a sperantei in eliberare, lucru care, desigur, e perceput de japonezi ca o amenintare. Din acest motiv, comandantul militar japonez Han Taek Su (Yoon Je-moon), devenit sfetnic regal, decide ca e timpul ca Printesa sa mearga la studii in Japonia, unde eventual sa i se gaseasca un sot japonez. In ciuda opozitiei Printesei si Familiei Regale, sub amenintare, Printesa e nevoita sa paraseasca Joseonul. In Japonia ajunge sa-l cunoasca pe ofiterul Kim Jang Han (Park Hae-il), nimeni altul decat nepotul adoptat al Regelui Gojong, care ii incredintase inainte de moarte fiica, pe Deok Hye, spre protectie. Impreuna cu acesta, cei doi pun la cale revenirea in Joseon.
“The Last Princess” are la baza fapte reale, cuprinse in romanul biografic ce sta la baza lui, ce descrie viata Printesei Deok Hye, din copilarie pana la perioada in care a fost tinuta, impotriva vointei ei, in Japonia. Nascuta de Concubina Yang in 1912, Deok Hye nu a fost recunoscuta de Japonia ca printesa decat in 1917, tocmai pentru ca a fost nascuta de o concubina. Iubita mult de tatal ei Gojong, acesta a ordonat amenajarea unei gradinite chiar incinta Palatului Deoksu, unde pe langa fiica ei mergeau si fiicele nobililor de la Palat. In 1919, Gojong a pus la cale o casatorie a fetei sale, desi avea doar 7 ani, cu nepotul unui sambelan de la Curte, Kim Jang Han. Insa interventia Japoniei a zadarnicit acest plan, iar in 1925, sub pretextul continuarii studiilor, a fost dusa in Japonia, unde a fost descrisa de colegii de scoala ca tacuta, izolata si plapanda. Viata in Japonia a fost plina de greutati, datorita dorului de casa si de cei dragi. Filmul incearca sa reconstituie cat mai fidel perioada calvarului din Japonia, apeland la alternanta trecut-prezent, insa in unele aspecte fie accentueaza prin vadite exagerari anumite lucruri, fie le omite de dragul captivarii publicului prin firul epic plin de rasturnari de situatie. Regizorul Hur Jin-ho a decis sa faca acest film dupa ce ar fi vazut un documentar despre printesa la televizor, fiind impresionat de scena revenirii acesteia in tara si de reintalnirea ei cu slujitoarele de la Curte din urma cu 38 de ani, pe aeroportul din Incheon (redata atat de frumos si emotionant in finalul filmului). Kim Jang Han, el care incearca sa o protejeze pe Printesa din copilarie pana spre sfarsitul vietii, interpretat de Park Hae-il, e un personaj fictiv, cu toate ca numele acestuia e unul real, consemnat in istorie ca cel promis de Regele Gojong ca sot pentru Deok Hye. In plus, factorul decisiv in luarea hotararii de a realiza acest film, de catre Hur Jin-ho, a fost acela ca pana in prezent, viata ultimei printese a Joseonului nu a mai fost subiectul vreunei ecranizari, pentru micul sau marele ecran. Initial, costurile productiei au fost estimate la 8,6 milioane dolari, dar dupa ce costurile acesteia au crescut, protagonita Son Ye-jin a investit si ea aproape 900.000 de dolari pentru ca stafful sa poata lucra in conditii mai confortabile, un lucru mai putin obisnuit venit din partea unui actor. Actrita a acceptat fara ezitare distribuirea in film, spunand ca nu mai spera ca in intreaga sa cariera sa mai poata prinde un asemenea rol complex, in care personajul feminin sa aiba o atat de mare importanta.
Una peste alta, filmul si-a atins scopul, a reusit sa sensibilizeze publicul coreean si sa-l faca cel putin curios de viata printesei, prea putin cunoscuta pana recent. Son Ye-jin e minunata cand vine vorba de intruchiparea acestui personaj al istoriei, cu care se aseamana si fizic, reusind sa transpuna pe ecran cele mai profunde trairi ale acesteia, modestia si bunul simt ce se regaseau in adevarata printesa. Yoon Je-moon in rolul negativ al diabolicului comandant japonez e ravasitor, iti da senzatia ca ai in fata “diavolul japonez” ce a asuprit cu cinism o intreaga natiune, grimasele si zambetele sale ironice venind ca un pumnal infipt in sufletele spectatorilor. Park Hae-il devine tot mai matur actoriceste, acum reluandu-si rolul din “Modern Boy”, unde a inruchipat un luptator pentru independenta sinucigas. Surpriza din rolurile secundare a reprezentat-o Ko Soo si mai ales Kim Jae-wook, ce a fost aranjat in asa fel de stilistii staffului de productie incat asemanarea lui cu adevaratul So Takeyuki e flagranta, daca urmariti pozele de epoca ale japonezului. Regizorul Hur Jin-ho a exagerat, in opinia unor critici, in anumite privinte, si ne referim in primul rand la incercarea de a explica, intr-un mod partizan, culpabilitatea societatii coreene postbelice si a clasei politice conducatoare in sfarsitul monarhiei, insa regizorul trebuie apreciat pentru aceasta indrazneala de a spune lururilor pe nume, chiar daca in prezent e mult prea tarziu. Oarecum situatia sfarsitului monarhiei in Coreea si atitudinea societatii fata de regalitate e similara cu cea de la noi sau din Rusia. Sa nu uitam ca aceeasi frica de instabilitate au invocat si “gloriosii” nostri conducatori in momentul in care Regele Mihai a incercat sa revina pentru prima oara in Romania dupa Revolutia din 1989. E adevarat ca Hur Jin-ho incearca sa transmita tuturor faptul ca monarhia a ajuns, la un moment dat, o forma de organizare atemporala, si ne arata ca daca Familia Regala ar fi demonstrat, in anii indepartarii de tara, ca poate oferi speranta Eliberarii inr-o zi de sub ocupantul japonez, altfel ar fi fost privita de popor si poate ca la Eliberare nu s-ar fi instaurat Republica, insa in conditiile in care Miscarea pentru independenta a fost cea care a demonstrat poporului ca prin sacrificii de vieti acest tel poate fi atins, treptat, cum o spune si scenariul, “amintirea ultimei printese a palit in memoria populara”. Chiar daca se face partizanul regalitatii, Hur Jin-ho isi pastreaza o oarecare obiectivitate cand vine vorba de redarea de catre autoritatile republicane a dreptului pentru Familia Regala de a reveni intr-un final, la 20 de ani de la Eliberare, in tara natala, aratand “fata umana” a celui mai deschis presedinte coreean al secolului trecut, Park Chung-hee, autorul miracolului economic de la Raul Han. O pagina de istorie recenta ce ne transmite, prin intermediul acestui film, o multime de invataminte si in mod inevitabil dorinta de a afla mai multe despre Coreea si transformarea sa ce intotdeauna pleaca de jos, de la oameni. Indiferent ca e vorba de oameni simpli sau conducatori, istoria e scrisa si transmisa de ei. Istoria doar consemneaza faptele oamenilor si consecintele lor; e de datoria generatiilor prezente si viitoare sa le inteleaga si sa le foloseasca in folosul progresului general. Daca publicul coreean a fost sensibilizat de povestea acestui film, inseamna ca primul pas spre intelegerea greselilor trecutului a fost facut. Un film minunat, ce nu trebuie ratat.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Love, Lies (2016) – o frescã a Seulului anilor ’40 pe fundalul conflictului dintre tradiţie şi modernism
Park Heung-sik, regizorul memorabilului “My Mother, the Mermaid” dar si al recentului “Memories of the Sword”, schimba decorul si tematica, alegand pentru noul sau film o poveste tulburatoare plasata in ultimii ani ai Ocupatiei japoneze in Joseon. Dar “Love, Lies”, caci despre el vorbim, e mai mult decat o poveste tragica despre iubire, gelozie si tradare, si asta pentru ca fundalul povestii e unul ce nu a mai fost abordat in cinematografia coreeana: nasterea genului muzical “pop” (desi suna cam atemporal raportat la anul 1944) – poate mai corect ar fi sa-i spunem muzica usoara sau de cabaret, si ciocnirea acesteia cu muzica traditionala coreeana, prin analiza impactului asupra mentalitatii epocii si a perceptiei populare. In plus, asistam la nasterea fenomenului impresarierii in lumea muzicala coreeana, filmul gravitand in jurul uneia din primele Agentii de talente din Coreea (pe atunci inca Joseon). Chiar daca povestea este una fictiva, scenariul fiind excelent construit de o echipa de 3 scenaristi (Jeon Yoon-soo – Portrait of a Beauty, My Girl and I; Song Hye-jin – My Mother, the Mermaid si debutantul Ha Young-joon), acesta e foarte bine integrat in atmosfera epocii prin relationarea personajelor fictive cu cele reale, cum e cazul unei celebre cantarete de cabaret din acele vremuri, Lee Nan-young, care in 1935 vindea peste 50.000 de copii ale melodiei “Lacrimile Mokpo-ului” si care in film e “idolul” protagonistelor. Filmul a avut incasari de 3,1 milioane de dolari la box-office, distributia fiind una cu vedete de prima mana ale micului si marelui ecran: Han Hyo-joo (Love 911, Always, Masquerade) care are din nou un rol superb, de aceasta data al unui personaj antagonic, ce oscileaza intre negativ si pozitiv, dupa rolul negativ din Masquerade; Yoo Yoon-seok, ce revine pe marele ecran dupa comedia de succes Mood of the Day, si Chun Woo-hee, o actrita aproape exclusiv de film, deja consacrata dupa roluri din filme precum “The Wailing”, “The Piper”, “Mother” si mai ales “Han Gong-ju”. Cei trei protagonisti au aparut toti in “The Beauty Inside”, avand roluri scurte (cine a vazut filmul stie despre ce este vorba). In rolurile secundare vedem actori de top, precum Park Sung-woong (de aceasta data desi e un inspector japonez de politie crud, e mult mai temperat fata de rolul anterior din “The Deal” sau “For the Emperor”), Lee Han-wee (nostim ca intotdeauna) sau Jang Young-nam, o actrita de roluri secundare constant prezenta in mari succese de casa, precum “Ode to My Father”, “The Classified File” sau “A Werewolf Boy”. Productia a fost apreciata de critici pentru modul meticulos in care a reconstituit Seulul anilor ’40, cu redarea corecta a unor locatii asa cum au fost ele in epoca, pentru costumele si muzica sa, dar si pentru interpretarea actorilor si originalitatea scenariului.
In 1991, in timpul unor excavatii pe un santier, este gasit un disc muzical ce dateaza din 1944. Locul santierului a fost, pe vremuri, locatia Agentiei Daesung, una din primele agentii “de impresariere” din lumea artistica coreeana. Discul este, de fapt, un album muzical intitulat “Inima Joseonului”, interpreta fiind o anume Seo Yeon-hee, o figura pana atunci necunoscuta a istoriei muzicii coreene. Si astfel, calatorim inapoi in timp pentru a descoperi povestea tragica din spatele acestui album… In anii ’30, micuta Jung So-yool (Han Hyo-joo) e cea mai invidiata fata de la Agentia Daesung, un fel de scoala de muzica si arte la care erau crescute si educate cele care in trecut purtau numele de curtezane. So-yool era orfana de mica, fiica unei recunoscute interprete, fiind crescuta ca propria fiica de patroana, cea careia toate ii spuneau generic “Mama”. Avea talent la interpretare, si toate fetele o invidiau. Intr-una din zile, in schimbul unei datorii, Seo Yeon-hee (Chun Woo-hee), fiica unui tragator de ricse, e vanduta Agentiei pentru doar 5 monede, fara vreo remuscare, de catre propriul tata. So-yool si Yeon-hee devin cele mai bune prietene, iar 10 ani mai tarziu, in 1944, amandoua absolva cursurile de la Agentie si devin artiste. Dar Yeon-hee e atrasa de muzica de cabaret, ce incepe sa-si faca loc in Joseonul ultimilor ani de Ocupatie japoneza, in timp ce So-yool ramane fidela muzicii traditionale, elitiste. Intr-o zi, un barbat, Yoon-woo (Yoo Yoon-seok) isi face aparitia. Acesta va reusi sa schimbe cursul vietii celor doua prietene.
“Love, Lies” e martora scrierii unei pagini din istoria muzicii coreene, care dincolo de povestea si drama personala a protagonistilor, are o tema majora in componenta sa: confruntarea dintre traditie si modernitate. Desi Joseonul era sub Ocupatie japoneza, restaurantele si localurile infloreau. Iar pentru intretinerea atmosferei era nevoie de artisti. Asa s-au nascut primele “agentii” de talente, un fel de mostenitoare ale caselor de placeri de pe vremuri, in care fete tinere erau crescute si educate sa cante, sa danseze, sa cunoasca artele si sa stapaneasca cuvantul, pentru a se ridica la nivelul asteptarilor clientilor. Erau denumite simbolic “flori”, iar dupa terminarea perioadei de instruire, unele, cele mai talentate, deveneau artiste, pe cand cele mai putin indemanatice deveneau curtezane. Deosebirea era ca artistele erau flori ce nu puteau fi “culese” de clienti, ci doar apreciate pentru talentul lor artistic, eventual “puse in vaza” de catre cei mai de… vaza, in timp ce curtezanele trebuiau sa presteze inclusiv favoruri sexuale. Insa muzica coreeana sufera transformari, odata cu Ocupatia japoneza si patrunderea influentelor occidentale. Muzica pop timpurie coreana isi face timid aparitia, pe atunci purtand numele de “trot”. Aceasta avea la baza ritmuri occidentale, era cantata prin diverse localuri moderne sau la concerte si avea o trasatura care va declansa conflictul cu muzica traditionala: era pentru oamenii din popor (de altfel termenul “pop” ce desemneaza acest gen de muzica vine chiar de la “popular”). Temele melodiilor pop erau comune, precum dragostea, curajul, ambitia, loialitatea, iar impactul lor asupra oamenilor de rand i-au facut pe aparatorii traditiei sa o considere decadenta, injositoare. Interpretele de muzica pop trebuiau sa renunte la costumele traditionale (hanbok), adoptand o moda lejera, occidentala, la fel si la coafura stricta. Pentru multi, inflorirea acestui gen muzical a fost un soc, insa aparitia trotului coreean nu facea decat sa arate mugurii unei schimbari de mentalitate. Spre deosebire de muzica pop timpurie, muzica traditionala era cantata pentru cercuri exclusiviste, in general pentru oameni veniti la casele de placeri pentru a bea si a cauta placeri carnale, de aceea deseori distinctia intre artist si prostituata e aproape inexistenta. Exponentii muzicii traditionale se considerau adevaratii artisti, iar orice aluzii la altfel de prestatii erau onsiderate de acestia o ofensa (ceilalti erau numiti “cantareti”, astfel ca atunci cand in epoca spuneai artist sau cantaret, delimitarea te trimitea clar spre genul de muzica interpretat de fiecare). Filmul de altfel abordeaza aceasta dualitate asteptata de la o artista (“gisaeng” e termenul din epoca ce desemna o artista, ceea ce spune tot), care sub aspect educational era superioara, insa ca statut social era tratata ca o persoana inferioara, de multe ori existand doar pentru placerile barbatilor. Nu intamplator titlul in coreeana al filmului s-ar putea traduce prin “Flori care inteleg cuvintele” sau “Florile care vorbesc”.
Ca realizare, filmul e superb. Decoruri minunate ce reconstituie una din cele mai intunecate perioade din istoria Gyeongseong-ului (cum era numit Seulul pe atunci), ce ne permit sa percepem acele vremuri asa cum au fost cu adevarat, cu bune si cu rele. Costumele sunt realiste si poate singurul lucru ce nu se potriveste in aceasta atmosfera e repetarea obsesiva de catre personajul principal masculin, Yoon-woo, a americanului “Okay”, ce pare complet scos din context, daca tinem cont de faptul ca americanii nu prea aveau treburi prin capitala Joseonului ocupat. Insa acest aspect tradeaza tendinta din ultimii ani de introducere in filmele si serialele coreene a unui limbaj cu tot mai multi termeni americani, asa cum vedem in cazul Bollywoodului, a filmelor filipineze sau a celor din Hong-Kong cu al lor nelipsit “Yes, Sir”. Melodiile interpretate in film sunt fie unele originale, cantate cu adevarat odata de Lee Nan-young, de exemplu, fie sunt ceea ce azi numim “cover-uri”, adica adaptari la niste teme muzicale arhicunoscute a unor versuri autohtone si prezentarea lor ca ceva inedit (de pilda, la un moment dat, vom avea surpriza sa ascultam compozitia lui Iosif Ivanovici din 1880, “Valurile Dunarii”, ce a fost prelucrata prin alaturarea unor alte versuri, coreene). In acele vremuri nu exista notiunea de drept de autor, astfel ca un cantaret de muzica pop putea prelua liber si interpreta melodii celebre. Jocul actorilor e unul excelent. Yoo Yoon-seok cu frizura din film seamana mult cu Song Il-gook din “Desert Spring”, insa nu are o partitura complicata care sa-l solicite prea mult. Han Hyo-joo, poate parea ciudat, nu e cea care ar fi trebuit sa fie vedeta filmului, adica protagonista feminina principala, care e interpretata de Chun Woo-hee. Insa in ciuda pozitiei oarecum inferioare in scenariu, reuseste sa fure laurii colegei sale, avand o interpretare deosebita, devenind prin prestatia sa adevarata vedeta a filmului. Actrita a declarat ca a acceptat acest rol de femeie dominata deoarece voia un rol mai provocator ca cele de pana acum, iar eforturile de a invata japoneza, dansul si cantecele traditionale coreene i-au fost pe deplin rasplatite atat de critici cat si de premiul Asia Star castigat. Chun Woo-hee e foarte stearsa pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie o protagonista hotarata, “regina” productiei, insa acest lucru nu trage in jos productia ci, din contra, o potenteaza, pentru ca in final, personajul interpretat de ea ne apare zugravit ca unul timid, ce cunoaste o prima iubire pura, chiar naiv pe alocuri, adica exact cum ar trebui sa arate cineva ce nu a avut contact cu lumea exterioara timp de mai bine de un deceniu. Scenariul e solid si ofertant, poate singura sa lipsa fiind omiterea faptului ca in 1944, cand se desfasoara cea mai mare parte a actiunii, lumea se afla in plin razboi mondial. Acest lucru ar fi putut sa fie exploatat, fie si macar amintit pe fuga de scenaristi; inclusiv intruziunile ocupantului japonez in viata protagonistilor sunt destul de discrete, ceea ce e un lucru bun pentru ca nu trage filmul spre victimizarea coreenilor, pastrandu-si obiectivitatea. Fara a avea un buget extraordinar, “Love, Lies” ne ofera 2 ore de neuitat in compania unei povesti ce aminteste de tragismul unui “Ode to My Father”, oferindu-ne posibilitatea de a fi martori la scrierea istoriei muzicii coreene si la reconstituirea grandioasa a unor vremuri de mult apuse, dar atat de vii… Un film de nota 10, cu adevarat de neuitat !
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Untouchable Lawmen (2015) – Daniel Choi şi Lim Chang-jung trec dincolo de lege… în scopuri nobile
Regizorul lui “100 Days With Mr. Arrogant”, Shin Dong-yeob, ne ofera in “Untouchable Lawmen”, recenta productie pe care a scris-o si regizat-o, un cocktail de actiune si comedie in stil coreean, dupa model Hollywoodian. Filmata in doua luni si jumatate, productia tanarului regizor coreean (39 de ani) a reusit sa obtina doar 1,7 milioane dolari incasari la box-office, poate atat din cauza scenariului destul de subtire cat si a absentei din rolurile principale a unui veritabil star de prima mana care sa atraga lumea in salile de cinema. A fost ultimul rol al lui Daniel Choi (Big Man, 11:00 A.M., The Chronicles of Evil) inainte de incorporare si o noua incercare de reinventare a lui Lim Chang-jung (Tumbleweed, Fortune Salon, Sisily 2 km) intr-un film de actiune, dupa ce la inceputul anilor 2000 facea furori cu roluri in filme cu priza la publicul tanar precum “Sex is Zero” (1 si 2), “My Boss, My Hero” si in alte comedii usoare. Cei doi protagonisti, de altfel, au mai aparut impreuna in drama “Traffickers”, iar Lim Chang-jung a aparut pentru cateva minute in acest an si in cel mai recent film al regizorului Shin Dong-yeob, “Showdown”. In rolurile secundare se disting doi actori veterani de top, Lee Kyung-young si Jang Gwang, fiecare intr-o tabara opusa, ce dau culoare productiei. Ce pot face doi indivizi ce lucreaza in Politie, etichetati “nebuni”, cand sunt pusi laolalta cu un scop ? Desigur, numai nazbatii ! Plin de umor si actiune, “Untouchanle Lawmen” incearca sa se ridice la nivelul asteptarilor fanilor acestui gen, iar in multe privinte reuseste sa satisfaca exigentele amatorilor de actiune.
Fortele coreene de politie au doua arme secrete, bine ascunse… in anonimat. E vorba de Jo Yoo-min (Daniel Choi), un playboy interesat doar de cum sa seduca femeile naive, visand intr-o zi sa-si deschida un club cu animatoare unde sa-si delecteze privirea toata ziua. Iar cand imbina “pasiunea” cu simtul datoriei, se lasa cu scantei. Absolvent de top al Academiei de Politie, acesta s-a pierdut pe parcurs datorita stilului de viata decadent, patand onoarea politiei. Consecinta: 12 avertismente, 3 taieri de salariu si 4 suspendari. Lee Jung-jin (Lim Chang-jung) a pornit de jos, dar a ajuns departe. Tocmai la Universitatea din Kansas, unde datorita unei burse a studiat Psihologia Criminalistica, trecand examenul FBI si devenind un “profiler”. Adica cititor al chipului si mintii criminalilor. Doar ca are un mic defect: inainte ca legea sa ii condamne pe infractori, le aplica acestora o corectie pe cinste, ca sa fie tinut minte. Bataia, santajul, rapirea sau tortura sunt metodele neortodoxe ce i-au adus 12 avertismente, 5 micsorari de salariu si 4 suspendari. In momentul in care un val de rapiri de studente tinere are loc in Seul si toate indiciile duc spre liderul unei secte, Biserica Paradisului, Politia decide sa-i aduca pe cei doi nebuni si sa le incredinteze misiunea vietii lor: sa se infiltreze in secta si sa stranga dovezi pentru capturarea liderului ei.
“Lumea zilelor noastre e plina de tipi rai, dar din pacate traim intr-o lume in care tipii rai intotdeauna scapa.” Un motto ce foarte bine poate fi folosit pentru a rezuma ceea ce si un elev de scoala stie. De aceea tipii cei buni trebuie sa isi uneasca fortele. Dar pentru succes, exista o singura reteta: sa fii… incoruptibil. Si putin nebun. E si cazul protagonistilor nostri, doi politisti-problema, unul afemeiat dar galant cu femeile, cucernic, crai cu ochelari de soare de firma si cu o frizura extravaganta (Yoo-min, magistral interpretat de un Daniel Choi ce ne demonstreza ca se descurca perfect si are carisma si in roluri comice si de actiune, nu doar in cele negative), mereu atent la propriul look; si unul (Lee Jung-jin, interpretat de energicul Lim Chang-jung) care cand se dezlantuie e de neoprit, ce are un obicei ce demonstreaza fair-play-ul profesional, dand sansa anumitor categorii din randul viitorilor arestati sa scape de macelul ce-i asteapta din principii… umanitare. Suflet mare, ce sa zici… Amandoi sanctionati de nenumarate ori din cauza acestor defecte ce au adus o pata pe obrazul politiei, acestia ajung printr-un context mai putin fericit fata in fata. Unul e un gura-sparta (ati ghicit, cuceritorul), celalalt vorbeste cu pumnul, preferand tacerea. Lucrand dupa principii si metode diametral opuse, cumva trebuie sa gaseasca o punte de legatura, altfel risca nu doar sa compromita dificilul caz pentru care formeaza o echipa ad-hoc, dar si sa zboare definitiv din politie. Folosindu-se de principala lor calitate – faptul ca sunt incoruptibili -, seful lor, Wang (Lee Kyoung-young), lasa pe umerii lor povara salvarii onoarei Politiei, grav stirbita in urma unor cazuri nsolutionate de rapiri. Deghizati in studenti, acestia se vad nevoiti sa-si puna inteligenta si ingeniozitatea la contributie pentru a se infiltra intr-o periculoasa secta banuita a fi in spatele rapirilor. Cu mult umor, filmul urmareste aventurile celor doi sub acoperire, iar rasturnarile de situatie sunt la ordinea zilei. Cu toate ca unori umorul e dus pana la limita parodiei (ideea de incoruptibili si crearea unui birou special al Politiei ne duce cu gandul la filmul lui Brian de Palma “The Untouchables”, imbracarea lor in costume negre si purtarea de ochelari de soare parodiaza clar “Men in Black”, iar anumite rasturnari de situatie trimit cu gandul la alte productii cunoscute), filmul nu e lipsit de dramatism, insa nu e genul de dramatism care sa schimbe tonul general al filmului, ci unul de conjunctura, care pana si el e parodiat in final. Evolutia evenimenteor e alerta, regizorul nu sta prea mult pe ganduri si nici nu aprofundeaza legaturile dintre personaje, lasand ca chimia dintre cei doi protagonisti sa vina de la sine. Ideea de 2 parteneri e tipic hollywoodiana si pana prin 2005 a fost cu succes exploatata si in filmul coreean. Se pare ca aceasta revine la moda (a se vedea si “A Violent Prosecutor”, pentru ca in doi distractia e intotdeauna mai mare, nu ?). In ciuda tuturor cliseelor si deja-vu-urilor, “Untouchable Lawmen” ramane o productie agreabila, entertainment pur ce ofera buna dispozitie oricui cauta sa se relaxeze cu un film usor, fara prea multe pretentii.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Bounty Hunters (2016) – Lee Min-ho şi gaşca de nebuni fac orice pentru bani şi… onoare !
Lee San (Lee Min-ho) si A Yo (Wallace Chung) sunt doi renegati ce odata au lucrat in Interpol. Tradati de temperament, acestia nu s-au supus ordinelor superiorilor intr-una din misiuni si au ajuns pe drumuri, dupa ce aceasta s-a sfarsit tragic. Astfel ca si-au deschis o firma de garzi de corp, asigurand protectie oricui are nevoie, de la sportivi la oameni de afaceri. Lee San e genul delasator, smecher si mereu ghidat de vorba “lasa ca merge si asa”, nefiind deloc un materialist. Are impresia ca banii se fac usor, si, oricum, il are pe “fratele” mai mare A Yo aproape, ca sa nu aiba grija lor. A Yo, in schimb, se zbate sa prinda orice fel de contract, doar pentru a nu da faliment, nu de putine ori Lee San stricandu-i angajamentele prin indolenta sa. Cand o dau din nou in bara in protejarea unui luptator de wrestling, ceea ce pare o sansa picata din cer se iveste. Un ziarist are nevoie de cei doi pentru a le proteja informatorul, ce tocmai urmeaza a-i furniza niste date secrete legate de doua atentate petrecute recent la 2 filiale ale aceluiasi Hotel A. Doar ca fara sa realizeze, cei doi buclucasi ce au crezut ca a dat norocul peste ei se trezesc in mijlocul unei afaceri necurate, devenind din garzi de corp oneste fugari urmariti de Interpol. Cand dau peste doua fete atragatoare si dezinvolte ce se afla si ele pe urmele celor ce le-au inscenat totul, cei doi fosti politisti decid sa colaboreze cu acestea.
Filmat in Coreea de Sud, China, Hong Kong si Thailanda, “Bounty Hunters” este o productie mult asteptata de fanii actorului Lee Min-ho, ce detine unul din rolurile principale. De mai bine de un an se vorbeste de acest film, ale carui filmari au debutat in august 2015, iar asteptarile au fost foarte mari. In special ca stafful de productie a avut la dispozitie un buget urias, de 41,5 milioane dolari. Nu intamplator ca regizor a fost ales coreeanul Shin Tae-ra, un expert al aceluiasi gen de filme ca cel abordat de “Bounty Hunters”, anume comedii de actiune spectaculoase, pe alocuri chiar spumoase (My Girlfriend is an Agent, Runway Cop). Lee Min-ho de aceasta data interpreteaza un rol care ii vine de minune, cel al unui fost agent Interpol ce stapaneste la perfectie mai multe stiluri de lupta si are un sarm ce da pe spate orice femeie, mai ales cand e imbracat “a la James Bond”, in frac. Cu aceeasi privire fixa, insa mult mai matur profesional, deloc ezitant, Lee Min-ho reuseste in sfarsit sa convinga. Poate ca acest gen de roluri ii vin cel mai bine, iar producatorii ar trebui sa fie atenti la acest aspect pe viitor. Wallace Chung din “Drug War” face un rol mare, fiind responsabil cu intretinerea bunei dispozitii prin deghizarile sale fara numar si prin numerele de umor extrem de reusite. Louis Fan in rolul unui “Stie Tot” docil ? Cam greu de imaginat, dar iata ca a fost posibil, personajul Bao Bao aducand un echilibru intre partea comica si cea serioasa a scenariului. In ce priveste protagonistele feminine, frumoasele Tiffany Tang si Karena Ng au roluri de femei fatale descurcarete in orice situatie, autoritare si greu de cucerit. Cu o asemenea distributie, filmul ar fi trebuit sa aiba incasari mai mari decat bugetul de start, insa acest lucru nu s-a intamplat. Cu doar 31, 1 milioane dolari incasari la box-office, aceasta productie spectaculoasa a adus o gaura serioasa in buzunarul producatorilor. Poate ca asteptarile fanilor au fost altele, in sensul unui film cu un ton mai serios si cu un scenariu mai realist. Dar cine doreste realism, ar trebui sa urmareasca un alt film, pentru ca “Bounty Hunters” e genul de comedie de actiune realizat in stilul lui “The Thieves” sau “The Technicians”, insa cu o puternica amprenta chinezeasca. Adica cu multa actiune, dusa uneori pana la granita cu parodia si irealul, in care scenariul e doar o busola ce indica directia in care trebuie sa joace actorii. Altfel spus, “Bounty Hunters” e un film de popcorn, cum ar spune americanii, de consumatie, pe care il vizionezi strict pentru a te deconecta. Naivitatile din scenariu si logica unor situatii, ca si absenta unor explicatii la anumite solutii gasite de regizor pentru iesirea din unele situatii sunt elemente nerelevante pentru acest gen de film. Daca vrei sa te deconectezi, poti lasa linistit orice griji la o parte si 100 de minute relaxarea e garantata in compania hazliilor nostri protagonisti. Cand producatorii chinezi vor pune accentul si pe scenariu, probabil astfel de filme vor capata mai multa substanta si vor avea si un succes mai mare. Pana atunci, ramane sa ne bucuram de ceea ce ne ofera in momentul de fata cinematografia chineza si colaborarea ei tot mai stransa cu cea coreeana.
Traducerea, adaptarea si timingul refacut manual, linie cu linie, au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Sweet Sixteen (2016) – Kris Wu, Joo Won şi Geng Han, despre iubire şi ipostazele sale
“Sweet Sixteen” e doar unul din titlurile alternative ale noii co-productii chinezo-coreene “Xia You Qiao Mu”, promovata la nivel international si sub numele “Passion Heaven” sau “Summer Tears in Paradise”. De aceasta data, avem parte de o poveste romantica cu specific coreean (influenta Valului Coreean in China e mnai vizibila ca niciodata in aceasta productie), ce evolueaza inspre o drama intunecata realista. Regia este semnata de coreeanul Jo Jin-gyu, cel care are la activ cateva comedii de actiune precum “Who’s Got the Tape ?”, “My Wife is a Gangster 1 si 3” sau “Man on the Edge”. In ciuda faptului ca de aceasta data regizorul schimba genul, regizand pentru prima oara o poveste romantica, aceasta reuseste sa fie suficient de captivanta pentru a mentine interesul spectatorului pana la final. “Sweet Sixteen” are la baza un roman publicat in mediul online in 2010 de catre Yue Zi. Filmarile au inceput in primavara lui 2014, premiera fiind in mai multe randuri amanata din diferite motive, abia in august 2016 ajungand in salile de cinema. Pentru genul romantic drama, incasarile au fost peste asteptari, “Sweet Sixteen” reusind sa stranga impresionanta suma de 23 de milioane de dolari. In mare masura succesul productiei s-a datorat distributiei, ce aduce actori tineri, in voga, in prim plan, demonstrand puterea Hallyu de a pune temelia unei noi gneratii de actori chinezi ce va schimba in mod radical fata filmului chinezesc in viitorii ani. Si ne referim aici, indubitabil, la starul acestui film, tanarul Kris Wu, fost membru al trupei EXO, pe care l-am vazut recent in “Never Gone”, si care in doar 2 ani de la debutul pe marele ecran reuseste sa ajunga o vedeta si in lumea filmului chinezesc, anul viitor avand deja 2 roluri de protagonist asigurate in filme cu buget ridicat precum “Journey to the West 2” si “Europe Raiders”. Starul coreean Joo Won interpreteaza primul sau rol negativ din cariera, in timp ce Geng Han, fost membru al trupei “Super Junior” completeaza o tripleta de barbati aratosi ce incearca sa cucereasca o singura femeie, pe protagonista feminina interpretata de simpatica Lu Shan (ce seamana mult cu Han Ji-hye), la primul rol major din cariera. Coloana sonora, cum a devenit deja o obisnuinta pentru filmele chinezesti romantice, contine cateva balade superbe de inspiratie coreeana, interpretate de Hwang Chi-yeul, Ruby Lin sau chiar de Kris Wu.
Xiaotian (Geng Han) de mic e crescut de tatal sau dupa niste reguli stricte, pregatindu-l prin exercitii dure pentru o cariera de militar. Shu Yawang (Lu Shan), fata din vecini, mereu ii da tarcoale micutului Xiaotian, fiind cea mai buna prietena a acestuia. Anii trec, iar la varsta adolescentei ii regasim pe cei doi tot prieteni apropiati. Pana cand in viata lui Yawang intra Xiamu (Kris Wu), un copil cu 10 ani mai mic decat ea, fiul unui fost bun prieten de-al unchiului Tang, tatal lui Xiaotian, ce s-a sinucis cand Xiamu avea doar 4 ani. Yawang accepta sa-i acorde gratuit meditatii pentru ca tanarul sa aiba o sansa in viitor, insa fata trebuie sa se apropie cu mult tact de salbaticul Xiamu, care de la moartea parintilor s-a inchis in lumea lui proprie. Aratandu-i afectiune ca unui frate mai mic, Yawang reuseste sa-l schimbe pe Xiamu si sa-l readuca la o viata normala, in timp ce relatia cu Xiaotian pare batuta in cuie, toti cei din jur vorbind, in viitor, de o casatorie a celor doi. Cand Xiaotian intra la Academia militara, implinindu-si visul, drumurile celor doi indragostiti se despart, iar distanta incepe sa devina un obstacol in exprimarea sentimentelor. Yawang se angajeaza la o companie din constructii, si soarta face sa il cunoasca pe Qu Weiran (Joo Won), fiul rasfatat si arogant al unui magnat. Xiamu la randul sau refuza sa o priveasca pe Yawang ca pe o sora, si astfel orgoliul a trei barbati ajunge sa se ciocneasca, mai mult sau mai putin vizibil, pentru cucerirea, prin mijloace proprii, a sufletului unei singure femei. Consecintele impactului vor fi tragice.
“Sweet Sixteen” e o productie in care interpretarea actorilor in mod evident e punctul principal de atractie. Scenariul este bun, cu rasturnari de situatie si multe lucruri neprevazute ce se petrec pe parcurs, insa raportat la durata scurta a filmului, de doar 93 de minute, mereu vei avea senzatia unei curse contra cronometru a regizorului de unul singur, pentru a spune toate lucrurile cat mai simplu si a nu iesi din limita de timp stabilita. Desi vorbim de un regizor coreean, iar cand spui film coreean vorbesti de un cu totul alt ritm, mult mai lent, mai asezat, Jo Jin-gyu incearca sa arate ca poate sa faca si un film tipic chinezesc in care actiunea se deruleaza rapid, lucru care evident afecteaza calitatea produsului final. De multe ori ai senzatia ca unele scene puteau fi lucrate mai mult, in sensul lungirii lor pentru exploatarea dramatismului, ce ajuta si la coeziunea personajelor, insa in locul acestui lucru vedem, in a doua jumatate, un galop de sanatate spus aproape sub forma unui rezumat in imagini doar pentru a duce povestea spre un sfarsit, indiferent care ar fi acesta. Pana si finalul este unul tipic chinezesc, indicand o alegere clara a personajului principal, lucru pe care un regizor coreean intr-un film coreean niciodata nu l-ar fi facut, lasand o nota de suspans si ambiguitate pentru a stimula imaginatia spectatorului. Dar acestea sunt elemente de nuanta, ce deosebesc in general viziunea celor doua cinematografii asiatice radical opuse. Cum se vor imbina ele in anii urmatori ramane de vazut, cert este ca viziunea din filmele chinezesti romantice incepe sa se schimbe in bine. Intreaga poveste graviteaza in jurul unei tinere, Shu Yawang, care de mica e indragostita de prietenul copilariei sale, Xiaotian. Acesta simbolizeaza prima ipostaza a iubirii din “Sweet Sixten”, iubirea pura din copilarie dusa pana la maturitate. O vedem in atatea si atatea seriale coreene, e deja un cliseu consumat ce sugereaza predestinarea. Cei doi isi cladesc relatia pe sentimente sincere si pure, care pe masura trecerii timpului capata trainicie. Chiar daca soarta ii desparte, fiecare urmandu-si propriul drum in viata in plan profesional, sentimentele raman la fel de puternice. Aparitia in scena a lui Xiamu nu are puterea de a schimba, aparent, lucrurile. Interpretat magistral de Kris Wu, personajul Xiamu va simboliza iubirea neimpartasita, bolnavicioasa, obsesiva, unilaterala. Desi Yawang ii spune “frate” si ii cere lui Xiamu sa-i spuna “sora”, faptul ca tanara reuseste sa-l scoata din impasul psihologic si din singuratatea lumii proprii pentru Xiamu inseamna altceva. Pe masura ce anii trec si acesta devine un tanar aratos de care colegele de clasa sunt indragostite pana peste cap, Xiamu isi construieste o noua lume proprie, ce graviteaza in jurul iubirii secrete-totem fata de Yawang. Tragismul acestei iubiri decurge in special din faptul ca Yawang realizeaza adevaratele sentimente ale “fratelui” sau mult prea tarziu. In definitiv, Xiamu, cel mai interesant personaj al filmului, ramane un captiv al propriilor sale vise irealizabile, iar frustrarea acumulata in urma repetatelor respingeri ale sentimentelor sale il vor impinge spre lucruri neasteptate, savarsite in numele iubirii. Cu frizura ce-i acopera mai tot timpul privirea, cu tacerea lui aproape proverbiala si cu o blandete apasatoare ce pare a ascunde ceva in momentul in care foloseste cuvinte taioase, personajul lui Kris Wu te cucereste si reuseste sa intretina atmosfera tensionata pana la final. In sfarsit, Joo Won interpreteaza rolul unui fiu rasfatat de magnat, ce doar in aparenta stie sa fie galant. E un personaj misterios, ce emana mult mai multa tensiune decat personajul lui Kris Wu, si asta pentru ca Qu provine dintr-o alta lume. El considera ca totul, in aceasta lume, i se cuvine si trebuie sa-i apartina, deci e exponentul iubirii posesive. Banul poate poseda orice, inclusiv sentimentele, acesta e gandirea lui. Joo Won, desi intra in scena doar pe la jumatatea filmului si nu are decat un rol secundar in privinta relationarii cu personajul feminin central, reuseste sa demonstreze cu adevarat trasaturi de actor autentic, paradoxal, la primul rol negativ din cariera. De fapt, rolurile negative ii vin ca o manusa acestuia, iar ca o comparatie, jocul lui cand e dezlantuit se aseamana foarte mult cu cel al actorului Ray Liotta din rolurile sale negative din perioada de glorie (Turbulence, Cop Land sau Control). Poate producatorii coreeni se vor gandi in viitor sa-i ofere mai multe roluri negative sau gri acestui actor talentat, pentru a-i exploata la maxim calitatile actoricesti si a-l scoate din stereotipul rolurilor romantice cu care ne-a obisnuit pana la saturatie. Yawang are de ales intre aceste 3 oferte de iubiri, care ii vor da ocazia sa se maturizeze pe deplin si sa inteleaga ce inseamna cu adevarat sa te dedici trup si suflet unei persoane.
Un film per ansamblu reusit, care daca ar fi avut parte de un scenariu mai elaborat, scris pentru o durata de cel putin 2 ore, ar fi avut sansa sa fie cu adevarat memorabil.
Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Unforgettable (Pure Love) (2016) – când iubirea purã devine un lucru de neuitat…
Filmul de debut al regizoarei si scenaristei Lee Eun-hee, “Unforgettable” (2016) ne poarta la propriu inapoi in timp la inceputul anilor ’90, pentru a descoperi o frumoasa dar tragica poveste de iubire pura si de prietenie consumata intr-un loc linistit, cu peisaje superbe. “La propriu” pentru ca modul in care e realizat filmul aminteste de mijloacele modeste cu care se facea film in Coreea anilor ’90, atmosfera fiind atat de bine surprinsa incat nu ai nici un dubiu ca faci o calatorie inapoi in timp in urma cu 25 de ani. Pe de alta parte, filmul este unul spus pe placul tinerei generatii, imbinand elementele specifice ale melodramei cu romantismul si specificul asteptarilor tinerilor de la varsta adolescentei. Iar cum altfel putea fi obtinut acest efect de catre regizoare daca nu distribuind in rolurile principale actori tineri, multi lipsiti de experienta, ce induc o atmosfera adolescentina, vesela, mereu revigoranta, evitand astfel clasicul cliseu al distribuirii unor actori trecuti de adolescenta in roluri nepotrivite, cum se intampla la inceputul anilor 2000. Ca veni vorba de anii 2000, “Unforgettable” ne aminteste, ca structura, de un “Il Mare” sau “Do You See Seoul ?”, actiunea lui desfasurandu-se pe o insula linistita din Goheung, in sudul extrem al Coreei de Sud. In rolurile principale avem ocazia sa vedem o distributie excelenta de actori tineri si naturali, mai putin cunoscuti publicului occidental, insa nu straini iubitorilor de k-drame. Micuta Kim So-hyun a devenit deja o actrita in toata regula, avand un prim rol dramatic impresionant pe marele ecran in acest film. A debutat la doar 8 ani pe micul ecran in k-drama “Que Sera Sera”, iar de atunci pana in prezent a aparut in peste 20 de seriale in roluri de copil (Secret of Birth, Padam Padam, The Moon Embracing the Sun, I Miss You, Who Are You: School 2015). Rolul din acest film o propulseaza in cariera, in acest an fiind aleasa sa joace in filmul in care apare si Son Ye-jin, “The Last Princess”, intruchipand personajul interpretat de Ye-jin la varsta copilariei si adolescentei, datorita asemanarii fizice cu aceasta. Partenerul ei, in schimb, Do Kyung-soo, are o prestatie neconvingatoare. Membru al formatiei EXO-K, acesta e prototipul starului Hallyu provenit din k-pop impins de relatiile manageriale spre o cariera in lumea filmului, fara a avea o pregatire suficienta in aceasta privinta. Ezitant si deseori inexpresiv, acesta interpreteaza un personaj rigid, ce nu reuseste sa ajunga la o chimie cu partenera lui. Avand multe nume necunoscute, distributia filmului ne ofera si cateva prezente surpriza in rolurile secundare: Park Jung-min (aproape de nerecunoscut in comparatie cu rolul grav din “Dongju”, interpretand acum un fost soldat), Lee Beom-soo sau Park Yong-woo. Mai trebuie spus ca titlul original in coreeana al filmului este “Pure Love” (“Iubire Pura”), “Unforgettable” fiind titlul lui international, care insa e de evitat datorita confuziei ce se poate crea cu “Do You See Seoul ?”, productia din 2008 cunoscuta de asemenea si sub numele coreean de “Unforgettable”.
Goheung, o insula din sudul Coreei de Sud, anul 1991. Cinci adolescenti se regasesc dupa ceva timp si isi petrec vacanta de vara impreuna. Bum Sil (Do Kyung-soo) e mereu tacut, inclusiv la scoala, insa toata lumea stie ca e indragostit de Soo Ok (Kim So-hyun). Aceasta din urma sufera de o boala ce i-a afectat un picior, motiv pentru care e tot timpul carata de prietenii ei dintr-un loc in altul. Din aceasta cauza scoala e doar un vis frumos pentru aceasta, ea neparasind de cand s-a nascut insula. Viseaza ca intr-o zi sa ajunga DJ la radio, fiind pasionata de muzica. Insa cel mai mult isi doreste ca soarta ce a fost cruda cu ea, fiind orfana de mama de mica, sa-i aduca o raza de speranta si intr-o zi sa poata face operatia salvatoare care sa-i permita sa umble ca orice copil normal. De aceea amana orice vis pentru clipa in care va putea umbla. Ca prieteni adevarati, grupul de copii ce se reuneste traieste la maxim clipele toridelor zile de vara intr-o ambianta superba, fara a lasa loc de regrete. Acestea insa isi vor sadi loc in sufletele lor 25 de ani mai tarziu, cand, trecuti cu totii de 40 de ani, isi aduc aminte de prietenia lor si de vara lui 1991 prin intemediul unei scrisori ajunse la un post de radio, la o emisiune de dedicatii muzicale… Iar povestea ni se destainuie dintr-o alta perspectiva…
Neavand in distributie nici un star de prima mana (poate doar pe Lee Beom-soo, insa acesta are un rol minor in poveste), “Unforgettable” nu a prezentat un interes deosebit in salile de cinema coreene, unde a strans doar 1,7 milioane dolari incasari. Nu a fost un film creat pentru un succes de box-office, neputand genera decat un interes moderat pe piata asiatica. Cel mult piata chineza ar fi putut reactiona cat de cat la acest gen de film, data fiind explozia Hallyu care de ceva timp a inundat aceasta piata. Povestea lui e una pe care parca am mai vazut-o in mai multe productii coreene din anii 2000 pana in prezent, si ne referim aici la fundal: o insula superba rupta de lume, cu oameni simpli, fara prea multe studii, unii din ei ce n-au vazut vreodata viata de la oras, si care mai toata ziua ba cultiva pamantul, ba ies in larg la pescuit. Toata lumea cunoaste pe toata lumea, iar atasamentul unora fata de altii e mult mai puternic decat cel din comunitatile urbane. Ca in “Il Mare”, o scrisoare din trecut ajunge in prezent, de aceasta data nu prin forta supranaturalului sau a fanteziei, la un post de radio (alt cliseu intalnit in atatea si atatea filme coreene de gen – More Than Blue, Midnight FM, Ditto), unde moderatorului emisiunii muzicale ii declanseaza o serie de amintiri triste din trecutul sau. Dincolo de toate aceste clisee, “Unforgettable” reuseste sa pastreze o doza de originalitate evidenta, potentata de elementul dramatic ce transforma melodrama intr-una decenta, in ciuda siroaielor de lacrimi pe care le smulge. Important e ca dramatismul nu e exploatat de dragul senzationalului, emanand o nota de realism crud ce mai apoi e pus in valoare melodramatic prin stabilirea puntii de legatura trecut-prezent in directia prezentului. Mai mult decat o melodrama, “Unforgettable” e o lectie de prietenie si de viata invatata de niste adolescenti firavi pe care soarta ii pune la o grea incercare. Trecerea timpului si regasirea lor in prezent, 25 de ani mai tarziu, nu e decat un pretext pentru meditatie, pentru intelegerea sensului acestei existente. Trecutul ramane un simbol unic cuibarit in sufletele lor, ce le ofera momente de neuitat pe care le retraiesc seara de seara, indiferent de ce au ajuns in prezent, ascultand emisiunea muzicala moderata la radio de unul din ei. Insasi meseria aleasa de moderatorul radio are o semnificatie aparte, transmitand pe calea undelor radio nu doar amintirea tot mai disipata a vremurilor trecute ci si speranta iertarii si intelegerii disensiunilor ce odata au despartit grupul de prieteni. Cu melodii superbe ca “Dust in the Wind” (Kansas), “Take on Me” (A-Ha) sau “The Water is Wide” (James Taylor), “Unforgettable” cucereste prin povestea sa sincera si trista, lasandu-ne din nou sa varsam o multime de lacrimi. Desi putea sa ofere mult mai mult, filmul nu dezamageste, avand un mesaj profund, care te misca.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania dupa o subtitrare de calitate (tradusa din coreena in engleza) de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
La începutul acestui an, întreg centrul Sibiului a devenit un imens platou de filmare pentru o casã de productie de la Bollywood, care a lucrat împreunã cu Family Film din Bucuresti pentru cea de-a patra parte a seriei ”Raaz”, una de foarte mare succes în Asia. Actiunea filmului are în centrul atentiei o poveste de dragoste cu accente supranaturale si vampiri, indienii alegand sã filmeze chiar în Transilvania lui Bram Stoker. Primele cadre au fost trase în Sinaia, iar in ianuarie totul s-a mutat în centrul Sibiului. Distributia filmului ”Raaz Reboot” sau ”Raaz 4”, cum este el numit, include câtiva dintre cei mai îndrãgiti si apreciati actori de la Bollywood, precum Kriti Kharbanda si Emraan Hashmi. Saga „Raaz” a debutat în 2002, filmul din Sibiu fiind cel de-al patrulea din serie. Toate productiile „Raaz” au fost un mare succes în India, stârnind o adevãratã isterie, fiecare dintre ele fiind urmãrite de milioane de oameni. Productia a avut lansarea pe marile ecrane in 16 septembrie 2016, insa in Romania din motive inexplicabile, s-a eliminat proiectia in cinematografe.
