DIVERSE

Publicat: duminică 7 mai 2017

Edogawa Rampo a fost descoperit de publicul occidental relativ recent, si asta pentru ca scrierile sale nu au beneficiat de prea multa atentie din partea editorilor apuseni, ce nu le-au tradus si publicat in engleza. O parte din nuvelele sale si cateva romane au fost traduse in engleza in anii ‚20-‚30, dar nu au mai fost reeditate, astfel ca pentru publicul occidental, singura modalitate de a intra in contact cu opera scriitorului japonez de romane de mister au fost multa vreme ecranizarile facute de realizatorii japonezi dupa operele sale. Din fericire, multe dintre acestea au aparut pe piata cu subtitrari in limba engleza, in ultimii 15 ani, si astfel o lume plina de mister, fantezie, groaza si erotism ni s-a dezvaluit in fata simturilor. „Beast in the Shadows”, filmul din 1977, este poate una din cele mai reusite ecranizari dupa o scriere de-a lui Edogawa, povestea axandu-se, spre deosebire de alte productii incadrate in genul „ero-guro”, precum „Horrors of Malformed Man”, scurtmetrajele incluse in productia „Rampo Noir”, „Watcher in the Attic”, pe o intriga dominata de aceasta data de mister. Regizat de Tai Kato (asistent al lui Kurosawa la „Rashomon”), un regizor cunoscut in special pentru numeroasele sale filme despre Yakuza, in anii ‚60-‚70, „Beast in the Shadows” are la baza o nuvela scrisa de Edogawa in 1928. In 2008, regizorul elvetian Barbet Schroeder a ecranizat nuvela intr-un film cu un buget urias, de 10 milioane de euro, intitulat „Inju: The Beast in the Shadow”, insa a fost un esec lamentabil la box-office, unde nu a strans nici 700.000 $, iar criticii de film i-au desfiintat productia, calificata drept un thriller de categorie B. Din distributie fac parte Teruhiko Aoi (rolul principal masculin) si Yoshiko Kayama (rolul principal feminin), doi actori cunoscuti in anii 60-70 mai ales si respectati in ziua de azi, dar care niciodata nu au fost considerati mari vedete ale filmului japonez (apogerul carierei lui Teruhiko Aoi a fost atins in 1983, cand a obtinut prima si singura nominalizare din cariera, la premiul Academiei Japoneze de Film pentru Cel mai bun actor in rol ecundar in productia „Pacific Inferno”).

„Beast in the Shadows” e o poveste in stilul uneia scrise de Agatha Christie, un model ale carei romane au inspirat stilul de scriere al lui Edogawa. De fapt, ca e vorba de Agatha Christie, de Dashiell Hammet sau Conan Doyle, ce e in comun la aceasta ecranizare cu operele acestor scriitori e misterul si, in general, modul de abordare, clasic. Avem un scriitor de romane de mister, Samukawa Koichiro, si o admiratoare infocata a acestuia, Oyamada Shizuko, mare amatoare de romane de mister. Desigur, frumusetea rapitoare a acesteia si problemele din casnicie constituie premisele unei eventuale idile, in momentul in care Shizuko ii expune scriitorului propria situatie. Din compasiune dar si dintr-un orgoliu personal, acesta accepta voluntar sa rezolve cazul femeii nefericite, si asa se trezeste intr-o complicata investigatie ce implica mai multe persoane si, automat, si mai multi suspecti, pentru ca, precum in toate romanele politiste de mister, fiecare personaj e un potential suspect… Preluand elemente specifice filmelor „giallo” precum erotismul, halucinatiile, crima si in general dorinta de a ucide, regizorul da viata nuvelei lui Edogawa prin culori luxuriante si frecvente cadre cu inclinare mica, ce favorizeaza patrunderea spectatorului intr-o lume a terorii transmisa prin privirea fixa a personajelor, prin cadrele semi-obscure si prin sporirea misterului cu fiecare indiciu descoperit. Uneori ai impresia ca esti intr-un film de-al lui Hitchcock, finalul derulandu-se, de exemplu, intr-un decor tipic filmelor acestuia, o scena imbracata in rosu, amenajata undeva intr-un pod de casa, pe care detectivul de ocazie, un Hercule Poirot autentic japonez, isi expune teroria cu argumente incontestabile, asemeni unui actor shakespearian ce nu mai are dileme. Ca in majoritatea ecranizarilor dupa Edogawa, spectatorul devine un voyeurist, trage cu ochiul la ceea ce nimeni n-ar trebui sa vada, furisandu-se atunci cand nu ar trebui sa o faca. Totul datorita talentului regizorului, ce duce la extrem anumite simturi, explorand curiozitatea firii umane dar si cele mai intunecate laturi ale acesteia. Un film excelent realizat, coerent si captivant prin misterul sau, despre iubire, tradare si pasiuni interzise. De departe una din cele mai reusite ecranizari dupa Rampo Edogawa.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 5 mai 2017

Cand regizorul si scenaristul Stanley Tong anunta o noua colaborare cu Jackie Chan, se stie de la bun inceput ca filmul va fi un succes garantat de box-office. Pe de o parte pentru ca il avem pe Jackie Chan, e drept ajuns la 63 de ani, cel mai popular actor asiatic la nivel mondial, si, pe de alta parte pentru ca avem experienta unor colaborari anterioare de succes intre Tong si Chan, la filme precum Police Story 3-4, Rumble in the Bronx, The Myth sau CZ12. De aceasta data bugetul pus la dispozitia lui Stanley Tong a fost unul de nu mai putin de 65 de milioane de dolari, deci s-a mizat mult, insa si castigurile au fost de-a dreptul fabuloase: 255 de milioane de dolari la nivel mondial ! Vestea buna e ca aceste castiguri nu au luat drumul unor producatori lacomi de la Hollywood, care decenii la rand au facut bani frumosi pe seama lui Jackie Chan, ce s-a ales in schimb cu faima mondiala, ci au facut profitabila colaborarea dintre producatorii chinezi si cei indieni, ce au finantat productia. Cu filmari realizate in China, India, Emiratele Arabe Unite si Islanda, “Kung Fu Yoga” a beneficiat si de o distributie de zile mari, Jackie Chan fiind secondat de o intreaga echipa de actori cu care a facut o treaba extraordinara: starul chinez in ascensiune Aarif Rahman, actrita si modelul indian Disha Patani aflata la al treilea film din cariera, actorul indian Sonu Sood, cunoscut in India pentru rolurile sale negative ce i-au adus o multime de premii, Eric Tsang etc. Coloana sonora cuprinde 3 melodii, din care la doua e implicat si Jackie Chan ca interpret, dintr-un film pe jumatate indian neavand cum sa lipseasca muzica, o scena muzicala a la Bollywood fiind inclusa in film la final. Filmul este vorbit in cea mai mare parte in engleza, dar si in chineza si indiana.

“Kung Fu Yoga” urmeaza reteta tipica a filmelor de succes ale lui Jackie Chan, combinand aventura cu comedia si actiunea, dublata de efecte speciale bine realizate pe calculator (spre exemplu, primele minute ale productiei sunt o animatie 3d foarte realista). Scenele de actiune, cum era de asteptat, au fost realizate cu contributia majora a lui Jackie Chan, ce a lucrat ore in sir cascadoriile comice cu ceilalti actori din distributie. Rezultatul e unul ce merita vazut, reusind ca de obicei sa ne faca sa radem in hohote, ca in vremurile de altadata, cand varsta si forma fizica il recomandau in astfel de scene. Si la 63 de ani se descurca foarte bine, producatorii recurgand la diverse trucuri care sa faca spectatorul sa nu observe ridurile de pe chipul lui Jackie: o durata relativ scurta a productiei (107 minute, din care efective – 100 de minute) si o concentrare a subiectului, ce da impresia unui film de 2 ore; Jackie Chan a distribuit sarcinile la filmarea scenelor cu batai corp la corp, scenele respective devenind practic colective, cu o contributie adusa de fiecare protagonist al scenei, inclusiv de actrite; efectele speciale contribuie si ele la cosmetizarea unor scene care iti muta ochii de la Jackie Chan catre alte detalii. Marea deosebire de productiile de acum 10-20 de ani e ca Jackie Chan nu mai este acel “one man show” ce facea tot filmul. Fiecare actor “secundar” devine principal prin rotatie, actiunea este dinamica si schimbatoare, iar la final nu ai deloc impresia ca un film ce nu aduce nimic nou fata de altele anterioare similare ar fi obositor. Din contra, cu toate cliseele specifice, “Kung Fu Yoga” e foarte relaxant si amuzant, mai ales ca stii ca in astfel de productii nimeni nu este ranit (nici macar hienele, leii sau camilele, parte din ele realizate prin grafica pe calculator), nimeni nu moare, iar tipul cel rau in final se alege cel mult cu o lectie ca la carte data de Jackie. Daca va place aventura si comedia, dar si legendele si istoria, “Kung Fu Yoga” e alegerea ideala pentru o seara deconectanta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Timingul a fost lucrat integral manual, adaptat la lungimea fiecarei replici, iar traducerea replicilor din engleza a fost realizata dupa sonor pentru conformitatea cu dublajul in engleza.

Publicat: duminică 30 aprilie 2017

“The 101st Proposition” e deja unul din filmele clasice ce a contribuit din plin la succesul genului romantic in cinematografia coreeana. Practic e un film de manual pentru genul romantic, o poveste de neuitat de la care ar trebui sa incepi daca vrei sa vezi un film romantic facut in Coreea. In anii care au urmat, genul a cunoscut productii tot mai elaborate, insa pe masura ce ne apropiem de prezent, acestea au devenit tot mai lipsite de substanta, odata cu explozia Hallyu si exportarea k-dramelor in intreaga lume. Romantismul, prezent in fiecare serial de televiziune, a dus genul in derizoriu, iar povestile frumoase de dragoste din anii ’90 au devenit o caracteristica doar a tinerelor cupluri aratoase, ce au ajuns modele pentru tanara generatie din prezent. “The 101st Proposition” e original prin faptul ca prezinta o poveste de iubire intre doua persoane trecute de prima tinerete, ajunse la mijlocul vietii, dar care se afla in deriva din punct de vedere sentimental. In ce film romantic din ziua de azi mai vezi examinata o relatie a unui cuplu de varsta mijlocie ? In ziua de azi, parca doar cuplurile de adolescenti au voie moosa iubeasca, varsta iubirii e doar varsta adolescentei, iar iubirea intre doi batrani e intotdeauna folosita de pretext pentru a dramatiza, pentru a moraliza, pentru a smulge lacrimi. Cuplurile de varsta mijlocie, insa, sunt ocolite de productiile romantice pentru marele ecran, lucru total irealist daca stam sa ne gandim ca nu doar societatea coreeana, ci si cea japoneza au o problema cand vine vorba de relationarea intre barbati si femei. Intalnirile pe nevazute, ce sunt si subiectul acestui film, au ajuns in multe cazuri singura posibilitate de gasire a partenerului de viata, insa studiile de specialitate arata ca in Coreea, o mare parte din aceste intalniri sunt sortite esecului. Desigur, in ziua de azi pana si farmecul intalnirilor pe “nevazute” a disparut, “dating-ul” devenind o adevarata industrie mutata in mediul online, un fel de “targ” in care vezi pentru ce platesti intermediarului, alegi ce iti place, iar cand ajungi fata in fata cu persoana, constati ca nu e ceea ce-ti doresti, si dintr-odata totul se transforma intr-o distractie, iar sensul insusi al notiunii de “intalnire” se pierde. Ce bine, insa, ca exista astfel de filme, facute la vremea potrivita, ce ne arata cum au fost odata intalnirile aranjate, si nu ai cum sa nu suspini dupa acele vremuri…

Filmul regizat de Oh Suk-keun, un regizor obscur ce a regizat doar 2 filme in intreaga cariera (in ciuda unui inceput promitator ca asistent de regie al cunoscutului Lee Myung-se, regizorul lui “Duelist” si “M”, ce a scris istorie insa in anii ‘90) are la baza un serial de televiziune japonez celebru de la inceputul anilor ’90, “101st Marriage Proposal” (care, de altfel, in 2006, a fost ecranizat si de coreeni sub numele “The 101st Proposal”, in 15 episoade). In rolurile principale vedem doi actori importanti ai cinematografiei coreene, pe veteranul Moon Sung-geun, aflat la unul din primele roluri dintr-o cariera stralucita ce a debutat in 1990, ce a cuprins pana in prezent nu mai putin de 40 de roluri, si pe simpatica actrita Kim Hee-ae, care a optat pentru o cariera in lumea serialelor de televiziune (practic dupa acest rol, pe marele ecran a urmat o pauza de 21 de ani, timp in care a aparut sporadic in cate un serial tv la cativa ani, dedicandu-se mai mult vietii personale; printre cele mai reusite roluri de serial se numara cele din “A Wife’s Credentials” – ce i-a adus premiul Baeksang pentru Cea mai buna actrita, “Secret Love Affair”, unde il are partener pe mult mai tanarul Yoo Ah-in sau “Mrs Cops”). De remarcat prezenta in distributie, la doar al 3-lea rol din cariera, a indragitului actor Kim Seung-woo, aproape de nerecunoscut la 24 de ani, purtand ochelari, in rolul fratelui personajului principal masculin.

Filmele coreene din anii ’90 nu sunt cladite in jurul unei vedete mai mult sau mai putin artificiale, ci pun accentul pe poveste, ceea ce sporeste farmecul in sine al productiilor. Actorii, uneori in mod intentionat nealesi din randul celor mai aratosi, se apropie mult de tiparul omului obisnuit, de aici si o doza uriasa de realism ce o regasim pana si in filmele romantice care in ziua de azi sunt pline de momente artificiale si clisee consumate, provenite cu precadere dinspre industria serialelor de televiziune. Young-sup e exponentul unei adevarate probleme a societatii coreene a zilelor noastre. Conform statisticilor, in Coreea de Sud varsta optima de casatorie a unui barbat e 31 de ani, iar a unei femei – 29. Fiind vorba de o societate capitalista, viata de corporatist si nevoia asigurarii unei securitati financiare mai intai de orice altceva prin obtinerea si pastrarea cu orice pret a unui loc de munca face ca preocuparea pentru cariera sa primeze in fata unei impliniri in plan personal. Young-sup s-a dedicat carierei, insa nu a avut norocul de a-si gasi, in 20 de ani, o partenera, poate si datorita aspectului sau mai putin atragator. Anii au trecut, intalnirile pe nevazute s-au inmultit, insa fara vreun beneficiu. Varsta de 31 de ani a trecut, iar ajuns in prag de 40 de ani putem spune ca se confrunta cu o adevarata criza in plan sentimental, ce imbraca forma frustrarii de a fi tot timpul respins. Din pacate, in Coreea zilelor noastre, astfel de cazuri sunt tot mai des intalnite, lucru ce ingrijoreaza autoritatile. Intalnirile pe nevazute au ajuns, in prezent, cea mai comuna cale de a-ti gasi un partener, in Coreea, dar ele nu mai sunt doar apanajul tinerilor de pana in 30 de ani. Multi coreeni de peste 35 de ani inca participa la astfel de intalniri, semn ca exista o presiune sociala pentru constituirea unei familii mai ales atunci cand varsta traditionala pentru casatorie a fost de mult depasita. Ji-won, spre deosebire de Young-sup, e la varsta potrivita pentru maritis, insa numai la asta nu-i sta gandul, nereusind sa-si revina dintr-o relatie sfarsita dureros cu 3 ani in urma. Ca in cazul lui Young-sup, si ea a fost impinsa sa participe la intalnire de sora ei, la insistentele matusii sale. Asadar, destinul aduce fata in fata doua persoane greu incercate in plan sentimental, ce nu au avut noroc in dragoste, si care incearca sa-si depaseasca lipsurile punand in prim plan ceea ce au de oferit. Prezentand intr-un mod plin de romantism intreaga poveste, regizorul reuseste sa ne impresioneze prin sinceritatea trairilor redate ale celor doi indragostiti, a caror interpretare e induiosatoare (in special a lui Moon Sung-geun, ce reuseste in unele momente sa smulga chiar unele lacrimi pana si celor mai neutri spectatori). O poveste frumoasa, un film rar (din pacate calitatea imaginii e mai slaba ca la filmele zilelor noastre, datorita faptului ca s-a filmat pe pelicula, insa e bine ca s-a recuperat o asemenea productie si nu a fost data uitarii), o mica bijuterie coreeana romantic ace merita vazuta, care cu siguranta va trezi amintiri si nostalgii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 23 aprilie 2017

In anii invaziei japoneze in Manciuria, Gao (Zhang Yi), un soldat chinez, are impreuna cu plutonul sau o misiune secreta indreptata impotriva japonezilor ce au ocupat Taipingul. Insa aceasta este deconspirata, iar intr-o ambuscada, intreg plutonul e macelarit, Gao fiind singurul supravietuitor. Acesta decide sa se ascunda o vreme in Taiping, unde peste 3 luni, japonezii aduc, la baza lor militara, o statuie gigantica de piatra a lui Buddha. Intr-una din zile, in conditiile de maxima securitate instituite de autoritati in Taiping, necesare transportarii in siguranta a statuii, Gao asista intamplator la o spectaculoasa operatiune a unei bande locale. Sarlatanul, Bucatareasa Zhao, Kuei, Lassie, San Pao, Domnita Pumnal si Jen dau o spargere la inchisoarea locala, avand ca unic tel salvarea capului bandei, Fang (Huang Xiaoming). Misiunea se sfarseste cu bine pentru banditi, care se repliaza in pustietate, chiar sub ochii lui Gao. Vazand ca banditii aveau curaj, loialitate, spirit si, mai ales arme, Gao pune la cale un plan de a se infiltra in banda cu un singur tel: sa-si duca misiunea esuata la bun sfarsit.

“Eastern Bandits” e una din productiile chinezesti noncomformiste ale unui regizor-scenarist din tanara generatie, Yang Shu-peng, ce a decis sa renunte la tot ce inseamna clasic si sablon pentru a realiza un film in stilul lui Quentin Tarantino. Plasat in decorul desertic al unui veritabil “Est salbatic” chinezesc ajuns sub Ocupatie japoneza (filmul a avut o nominalizare pentru scenografie) in anii ’30, “Eastern Bandits” ne ofera o poveste tipica cu “baieti rai” in decorul atipic al inertei cinematografii chinezesti, mai putin obisnuite cu acest stil de naratiune si punere in scena. Distributia cu Huang Xiaoming (din “The Crossing” si “The White Haired Witch of Lunar Kingdom”) cap de lista e una consistenta, plina de actori ce interpreteaza anti-eroi plasati intr-o banda sangeroasa in care fiecare membru are o indemanare, un hobby si multa loialitate fata de conducatorul lor. La fel de anti-erou e si personajul principal Gao, care desi e soldat in armata chineza, recurge la un plan aproape diabolic de a-si duce la bun sfarsit misiunea incredintata. Iar gama de personaje e completata de ocupantul japonez, intruchipat cel mai bine de comandantul Daisuke Morikawa, siret, abil, arogant, sangeros si suspicios cu toata lumea. Asadar, avem un film plin de personaje intunecate sau din zona gri, care pe parcursul filmului evolueaza in mediul lor cautandu-si un tel sau, in cazul japonezului, destructurarea oricarui pericol iminent. Naratiunea e spusa din unghiul de vedere al lui Gao, iar regizorul incearca sa pastreze diversitatea intr-un film de altfel extrem de colorat si ofertant din punct de vedere vizual, combinand actiunea cu umorul sec si drama. Povestea este una, cum se spune la final, a eroilor fara nume, pe care istoria niciodata nu-i va recunoaste, insa totul este o fictiune, o posibila poveste despre cum ar fi putut fi intors cursul istoriei de niste personaje din umbra care cine stie, poate au existat, poate nu. Cu un umor rafinat si o coloana sonora atipica, absenta “tipilor buni” din film va trece neobservata, audienta fiind cu siguranta captivata de abilitatile incredibile ale anti-eroilor in timp ce comit faradelegi. Si filmul mai are ceva ce iti ia ochii: cascadorii facute “pe bune”, fara efecte speciale si necosmetizate, ceea ce da o senzatie de multa naturalete si realism. Cu un final oarecum previzibil, “Eastern Bandits” reuseste sa ofere o experienta revigoranta pentru un film chinezesc, una din cele mai placute surprize in plan cinematografic din ultimii ani pe care a reusit sa o ofere China iubitorilor de film.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: miercuri 19 aprilie 2017

“One Day” spune povestea unui agent de asigurari, Lee Kwang-soo (Kim Nam-gil) ce trece printr-un moment delicat al vietii. Sotia lui, Sun-hwa, tocmai s-a stins in urma unei suferinte, iar viata lui a fost complet data peste cap. Rataceste pe strazi, isi ineaca amarul in alcool si nici macar nu se duce la funeraliile sotiei sale. Intr-un tarziu, incearca sa-si reia viata si merge din nou la serviciu, unde i se incredinteaza un caz: Mi-so (Chun Woo-hee), o tanara partial nevazatoare, a suferit un accident de masina si e in coma. Accidentul a fost provocat de fiul unui prieten apropiat al directorului companiei de asigurari la care lucreaza, si cum compania are de despagubit, in numele clientului, familia victimei, Kwang-soo are misiunea de a ajunge la o intelegere amiabila cu aceasta pe o suma cat mai mica. Doar ca ajungand la spital, constata ca singurul apartinator e prietena fetei, o persoana foarte stricta, cu care nu se poate ajunge la o intelegere. Tot la spital, e acostat de o persoana ce seamana leit cu Mi-so si pretinde ca se cheama Mi-so, care ii cere ajutorul… Incet, ajunge sa afle adevarata poveste a fetei aflate in coma si, fara a vrea, povestea ei se intersecteaza cu drama lui personala…

Avand premiera in cinematografele coreene cu doar 2 saptamani in urma, “One Day” a reusit sa stranga 1,5 milioane de dolari la box-office. Este al 8-lea film al cunoscutului regizor Lee Yoon-ki, autorul, intre altele, a unor productii precum “This Charming Girl” (2004), “My Dear Enemy” (2008), “Come Rain, Come Shine” (2011) sau “A Man and a Woman” (2016). Ca in toate aceste filme, regizorul insista si de aceasta data in radiografierea unei relatii romantice si a implicatiilor acesteia, doar ca de aceasta data este mult mai inventiv, introducand in poveste elemente de fantezie. Stilul inconfundabil al regizorului se simte, in multe momente filmul exceland pe latura artistic-poetica, insa nota de fantezie si umor usor ii dau o nuanta aparte. Kim Nam-gil, indragitul star din “The Pirates”, “Portrait of a Beauty” sau “Pandora” revine in prim plan cu un rol diferit de cele anterioare, incercand sa imbine comical cu tragicul in rolul unui agent de asigurari debusolat ce incearca sa ia viata de la zero, dupa moartea sotiei sale. Personajul e destul de bine explorat, flashback-urile dureroase imbinunadu-se cu relatarea cronologica a unui prezent in care cu greu isi gaseste locul. Are aroganta specifica unui agent de asigurari, greu se lasa pacalit, dar cand in viata lui apare Mi-so, interpretata de Chun Woo-hee (vazuta in “The Wailing”, “Love, Lies” sau “The Piper”), incet, descopera ca adevarata schimbare in propria sa viata trebuie sa inceapa de la iartarea de sine. Si astfel, acesta va fi supus, fara sa realizeze, unei auto-analize in masura ca la capatul careia sa poata cu adevarat sa accepte trecutul si sa isi cladeasca viitorul. Doar ca aceasta auto-analiza se va intersecta cu cazul trist al lui Mi-so, pe care trebuie sa o ajute pentru a depasi, la randu-i, o trauma. Povestea lui “One Day” nu este complicata, are multe nuante interesante si un final care te pune pe ganduri (la propriu, prin eclectismul sau), insa per ansamblu e o productie placuta, mai putin comerciala ca multe alte filme coreene recente. Regizorul reuseste sa dozeze foarte bine drama, romantismul, fantezia si umorul, ocolind clasicele clisee care ar fi putut transforma productia intr-o melodrama ieftina cu un final lamentabil. Kim Nam-gil nu e la fel de hotarat ca in alte roluri, pare putin artificial si crispat, desi apare in acelasi clasic costum care il prinde atat de bine “pe sticla”, in timp ce Chun Woo-hee e din nou excelenta intr-un rol pe care ne arata ca il poate interpreta si fara un umor exagerat, cum a interpretat, de exemplu, Kim You-jung in recentul “Because I Love You” (cele doua roluri se aseamana destul de mult, doar ca acolo e vorba de accente comice iar aici de accente romantic-dramatice). Un pas inainte pentru regizorul Lee Yoon-ki, ce se desprinde astfel de scenariile puternic ancorate in realitate, uneori mult prea rigide si monotone. Oare care va fi urmatoarea lui provocare ? O asteptam cu siguranta cu nerabdare !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: sâmbătă 15 aprilie 2017

“Journey to the West” a devenit in ultimii ani tema predilecta a filmelor de aventura fantastica chinezesti, celebrul roman al literaturii chineze clasice fiind exploatat la maxim de cinematografie odata cu progresele inregistrate pe segmentul de grafica si efecte vizuale. De la primele filme chinezesti in care erou era celebrul Rege Maimuta (alb-negru, desigur), si in care personajul era imbracat din cap pana in picioare intr-un costum de maimuta aproape primitiv, pana la aceasta ultra-spectaculoasa ecranizare, in care Regele Maimuta isi schimba infatisarile cu ajutorul graficii pe calculator, povestea e aceeasi, doar timpurile si modul in care aceasta e spusa s-au schimbat. “Journey to the West: The Demons Strike Back” e sequel-ul productiei din 2013, “Journey to the West: Conquering the Demons”, ce a fost o lovitura uriasa de box-office (215 milioane dolari incasari). Daca filmul din 2013 l-a avut la timona pe Stephen Chow, de aceasta data Chow a scris scenariul si a produs filmul, in timp ce regia a fost lasata pe mana prietenului sau, Tsui Hark, ce are multa exprienta in materie de filme de aventura (The Taking of Tiger Mountain, Young Detective Dee si Detective Dee, The Flying Swords of Dragon Gate, ca sa amintim doar cateva productii de succes ale ultimilor ani). Pornind de la un buget urias, de 65 milioane dolari, sequelul lui Tsui Hark a dat o lovitura mai mare la box-office, obtinand incasari de 247,6 milioane dolari. Asta si pentru ca a avut premiera, strategic, de Anul Nou Chinezesc, insa si pentru ca fanii filmului din 2013 au avut mari asteptari de la o continuare a aventurilor eroilor lor preferati. 14 milioane de dolari au fost incasati numai din prevanzarea de bilete, altfel spus au fost achizitionate bilete in aceasta suma inainte ca filmul sa se lanseze in cinematografe. “Journey to the West: The Demons Strike Back” a devenit, astfel, cel mai de succes film al lui Tsui Hark sub aspectul incasarilor din cariera, si filmul din seria adaptarilor dupa “Journey to the West” cu cel mai mare succes de casa. In rolurile principale vedem actori ajunsi, deja, la un nivel ridicat de celebritate nu doar in China, ci si pe plan international, precum Kris Wu (in rolul calugarului Tang) sau Lin Gengxin (din Sword Master, Young Detective Dee) in rolul Regelui Maimuta.

Filmul lui Tsui Hark a fost laudat de critici pentru efectele sale vizuale si sonore, pentru grafica pe calculator, si nici coloana sonora nu e de neglijat. Din pacate, insa, scenariul si naratiunea sunt punctele slabe ale productiei. Se petrec prea multe segmente de aventuri intr-un timp mult prea scurt (nici 110 minute nu are filmul), si fara a avea legatura intre ele. Astfel, nu putem vorbi de un scenariu coerent, iar daca e sa te uiti la firul epic, acesta constati ca e un amalgam de aventuri nelegate intre ele, puse cap la cap doar pentru a justifica notiunea de aventura, fara continuitate. Din aceasta cauza, are de suferit si coeziunea personajelor, care sunt insuficient dezvoltate. E adevarat ca publicul chinezesc si cel international care are o cat de mica curiozitate si afinitate fata de “Calatorie spre Apus” e familiar cu personajele celebrului roman popular, insa acest lucru ar fi trebuit accentuat in film prin intamplari care sa aiba o logica, in masura a pune in evidenta defectele sau calitatile fiecarui membru al grupului. Asa ceva lipseste in acest film. Iar daca adaugi, firesc, numarul mare de personaje episodice ce ies in calea aventurierilor, putem intelege de ce sub aspect epic filmul a dat gres. Altfel, privit per ansamblu, filmul e spectaculos, o productie tipic Hollywoodiana pe o tema clasica orientala, la care te uiti strict pentru relaxare, in special ca productia e plina de umor de situatie pe alocuri destul de reusit. In nici un caz filmul nu-si justifica uriasele incasari, insa se pare ca lumea care merge la cinema nu are foarte multe pretentii sub aspectul calitatii scenariului, relaxarea si adrenalina fiind cele care conteaza. Iar Tsui Hark le ofera din plin…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 9 aprilie 2017

De ceva vreme, din partea cineastilor coreeni avem parte de o avalansa de filme despre injustitie, abuzuri, coruptie si nedreptate sociala. Fie ca vorbim de timpurile prezente, fie de alte perioade de timp, nedreptatea a fost una din constantele istoriei Coreei de Sud, intrand in mentalitatea acestei natiuni, care atunci cand nu a fost asuprita de japonezi sau de vecinul chinez, a avut parte de conducatori ce nu au ezitat sa abuzeze de putere si sa-si asupreasca propriul popor. “Ordinary Person”, cel mai recent film al regizorului Kim Bong-han (ce a debutat in 2013 cu esecul “The Hero”), ne reaminteste de regimul dictatorial al lui Chun Doo-hwan, surprins in atatea productii coreene recente, si mai ales de teroarea dezlantuita de Serviciul de Securitate al acestuia (teoretic al tarii, practic ce actiona la comanda regimului), ce a pus umarul la incalcarea drepturilor omului prin tortura si dosare contrafacute ce au grabit sfarsitul a multe persoane nevinovate, afectand vietile a mii de oameni. Filmul, ce a fost filmat in decursul a 3 luni in toamna lui 2016, s-a lansat in cinematografele coreene cu doar 2 saptamani in urma, obtinand incasari de 2,5 milioane de dolari. Suma incasarilor insa nu reflecta calitatea excelenta a productiei, cu atat mai mult cu cat reaminteste de un episod dureros din istoria recenta a Coreei de Sud, care nu ar trebui sa se mai repete intr-o tara civilizata. O asemenea realizare ar fi trebuit sa atraga mult mai multi coreeni in salile de cinema. Distributia e una excelenta, cu un Son Hyun-joo (The Phone, The Chronicles of Evil, Hide and Seek) in forma de zile mari, si un Jang Hyuk stralucitor in roluri negative (sa nu uitam nici de prestatia lui din “Empire of Lust”, primul sau rol negativ dintr-un film pentru marele ecran, ce a aratat o potrivire excelenta a calitatilor lui actoricesti la personaje malefice). Ra Mi-ran intr-un rol induiosator de mama surdo-muta, Kim Sang-ho memorabil si aproape de nerecunoscut in rolul unui ziarist dispus sa sacrifice totul pentru adevar, si Jeong Man-sik in rolul unui sef corupt al Securitatii completeaza o excelenta distributie pe roluri secundare.

Pentru genul “drama”, filmul “Ordinary Person” s-a descurcat acceptabil la box-office, 2,5 milioane $ in doua saptamani fiind niste incasari decente. Desigur, ca incasari, privind raportat la intreg box-office-ul, suma este neseminficativa, insa pentru un film dramatic, necomercial, producatorii ar trebui sa fie satisfacuti. Problema box-office-ului coreean este insa alta: multe productii de calitate nu performeaza financiar deoarece publicul de cinema coreean isi doreste productii comerciale cat mai spectaculoase si cu cat mai multe efecte speciale (Train to Busan, Veteran, The Pirates, Snowpiercer sunt doar cateva din filmele de top e la box-office ale ultimilor ani). Dar ce poti face cand generatia tanara e tot mai interesata cu precadere de productii americane comerciale sau de filme autohtone realizate de regizori tineri scoliti in Statele Unite ce revin in Coreea si pun umarul la distrugrea, prin tematicile puerile si lipsite de substanta, a originalitatii cinematografiei coreene, ce a adus-o acolo unde se afla astazi ? Scuza ca “asa ceva se cere” nu disculpa tinerii regizori ce imita la indigo filme comerciale hollywoodiene, ce plaseaza in rolul unor staruri de la Hollywood staruri autohtone, reusind sa umple salile de cinema si sa obtina venituri importante. Tot mai putine filme coreene memorabile ajung sa se produca, scenariile sunt din ce in ce mai lipsite de calitate, cliseele din filmele imitate dupa cele americane incep sa plictiseasca, iar multi actori fac compomisul de dragul castigurilor financiare si accepta rolurile principale in filme supralicitate. Din fericire, “Ordinary Person” e una din productiile pe care dupa ce vizionezi, simti ca ti-o vei aminti, peste ani. Nu e un film comercial, ci o productie puternic ancorata in realitate, despre niste vremuri tulburi pe care si noi, romanii, le-am trait in perioada dictaturii comuniste. In Coreea, insa, teroarea Securitatii a putut exista intr-o tara zis democratica, in anii ’80 fiind, ce-i drept, inca, una din cele mai sarace tari asiatice, macinate de coruptie si teama de a spune adevarul cu glas tare. Filmul nu are la baza povestea reala a unei persoane, insa fictiunea e atat de bine tesuta si plasata in realitate incat ai senzatia ca ai in fata o ecranizare inspirata din fapte reale. Privind acest film, simti perfect atmosfera anilor ’80 din Coreea, nu ai cum sa nu sesizezi discrepantele sociale, privirile triste si lipsa de speranta a oamenilor obisnuiti, aroganta celor ce detin puterea, copiata dupa modelul numit presedintele Chun Doo-hwan. Nu ca astazi aceste lucruri nu ar exista, insa in ziua de azi lucrurile stau altfel, societatea coreeana evoluand mult fata de acum 30 de ani. Son Hyun-joo interpreteaza un politist marunt, detectivul Kang, ce slujeste tara, nu regimul, pe un salariu de nimic, a carui principala grija nu e eficienta la locul de munca, ci asigurarea existentei familiei sale greu incercate. Sotia lui (interpretata de Ra Mi-ran) este surdo-muta si toata ziua lipeste plicuri, pentru a aduce un ban in plus in casa, in timp ce fiul, Min-guk, elev de scoala elementara, are nevoie de o operatie la piciorul drept, cu care abia poate umbla. Detectivul Kang are un suflet mare, intelege suferinta fiului sau, ce e periferizat si batjocorit la scoala de colegii sai, si face absolut orice pentru a-i asigura cele mai bune conditii. Inclusiv accepta compromisul de a trimite la inchisoare un om pentru mult mai multe fapte decat ar fi comis. Cel care il va readuce in lumea reala, dupa betia puterii pe care ajunge sa o detina pentru scurt timp, va fi ziaristul Chu (interpretat de Kim Sang-ho), un prieten de peste 30 de ani, care nu a renuntat o data in viata la principiile sale legate de dezvaluirea adevarului. De partea cealalta il avem pe Choi Gyu-nam, interpretat de Jang Hyuk, procuror parvenit, o minte stralucita ce trece de partea Securitatii pentru ca tine la “propriile principii si convingeri”, o persoana malefica in spatele zambetului arogant al caruia se ascunde un soi de geniu al raului. In fapt, Choi Gyu-nam e personificarea regimului lui Doo-hwan insusi. Daca veti urmari filmul, veti observa ca acest personaj, in ciuda raului urias pe care il face, dispare din film la fel de usor precum a aparut, fara a se face o singura mentiune despre soarta acestuia de dupa schimbarea regimului. Acest lucru nu este intamplator: Gyu-nam e imaginea in sine a tortionarului. Poate avea orice chip, orice nume, astfel de personaje au existat cu sutele in incaperile intunecate ale Namsan-ului (sediul Serviciului Secret), torturand oameni si creand, cu mintea lor “stralucita” (in realitate bolnava) scenarii ce au distrus mii de familii. Disparitia lui brusca din peisaj in fapt e o metafora a uitarii, plasata de regizor. Coreenii ce au prins acei ani si au avut de suferit de pe urma ororilor Serviciul de Securitate cu siguranta vor sa uite acea perioada neagra. Excluderea acestor oameni ai regimului din propriile amintiri e singura cale de uitare a dureroaselor trauma suferite.

Un film deosebit, pe care nu doar iubitorii Coreei ar trebui sa-l vada, o productie sincera, dramatica si tulburatoare despre niste vremuri intunecate, atat de apropiate de noi, cu o tema, intr-o mare masura, inca de actualitate, in scoietatea coreeana contemporana.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: joi 6 aprilie 2017

Jang Young-sil (Gang Ye-won) are 35 de ani si de o viata viseaza la un singur lucru: sa aiba o slujba permanenta. Din adolescenta a avut numai slujbe part-time, facand de toate, de la dresaj si comunicare cu animale pana la asistenta de magician sau cine stie ce alta slujba surprinzatoare. Pana si raposatul sau tata avea un vis: sa-si vada fiica functionara la stat. Ei bine, la 35 de ani marele vis al lui Young-sil pare a se implini, reusind sa fie angajata pentru prima oara in viata pe un termen mai lung, 2 ani, tocmai la NSA, Serviciul National de Informatii coreean. Avand o viata personala pe faras si locuind mai mult intr-o ghereta, caci casa nu poate fi numita, Young-sil e docila la serviciu, timida si are un mare defect: e mult prea onesta fata de toata lumea. Si astfel, cei 2 ani de contract cu NSA se apropie de sfarsit, iar masurile de restructurare luate de la nivel inalt impun reducerea personalului institutiei. Daca Young-sil spera la o slujba permanenta, primeste de la seful ei vestea ca dupa expirarea contractului, acesta nu va mai fi reinnoit. Ramasa din nou pe drumuri, onesta agenta incearca sa isi induplece pentru ultima oara seful si, fara voia ei, asista la o convorbire a acestuia. Park (Jo Jae-yun), seful adjunct al NSA, cade victima unei escrocherii tip phishing vocal si cei 500.000 $ trimisi ca gest “patriotic” unui inalt oficial ajung, de fapt, intr-un cont fantoma din China. Realizand ca a cazut victima unei escrocherii telefonice, neavand nici un agent disponibil sa lucreze in interesul lui personal la acest caz si, in plus, avand-o pe cap si pe proaspat somera Young-sil, ce fara voia ei afla de cei 500.000 $ ce i-au fost sustrasi, decide sa faca o intelegere cu aceasta: o slujba permanenta daca reuseste sa se infiltreze ca spion printre escroci si sa recupereze banii pierduti. Si de aici incepe o intreaga nebunie…

Lansat in cinematografele coreene cu nici o luna in urma (16 martie 2017), “Part-Time Spy” este al doilea film al regizorului Kim Deok-soo dupa “Dad For Rent”. Adept al comedilor usoare, cu scenarii simpliste, regizorul abordeaza din nou comedia, impletind-o de aceasta data cu actiunea. Dupa cum o spune si titlul recentei sale productii, s-ar putea crede ca avem de-a face cu un film de spionaj ca multe altele de acelasi gen ce au explodat dupa succesul serialului “IRIS”. Insa de data asta, titlul poate induce in eroare, pentru simplul fapt ca nu avem de-a face cu spioni adevarati si cu o intriga serioasa, actiunea filmului gravitand in jurul unei misiuni cat se poate de normale sub “acoperire” ce nici macar nu se desfasoara in interes national. Departe de un “My Girlfriend is an Agent” (2009), punctul de referinta al oricarei comedi de actiune pe tema de spionaj in cinematografia coreeana, “Part-Time Spy” reuseste, insa, sa aduca buna dispozitie si sa puna in scena cateva momente de actiune reusite, in ciuda bugetului redus. Interpretarea celor doua protagoniste e principala atractie a filmului, in absenta unui scenariu mai ofertant. Gang Ye-won din “Love Clinic” si “Insane” face un rol de zile mari, interpretand o agenta NSA buclucasa, ce iese in evidenta prin naivitate, corectitudine dusa la extrem si… parul carliontat asortat unor ochelarii exagerati. Printr-un context de evenimente, aceasta ajunge sa faca echipa cu detectiva Na, interpretata de Han Chae-ah (pe care ne-o amintitm din serialele “Marry Him, If You Dare” si “All About My Romance”), o fire total opusa, extrovertita, ce isi pierde repede cumpatul, si care cand se dezlantuie, vai si amar de cei ce stau in preajma ei… Cum se zice ca “extremele se atrag” dar nu se prea inteleg, cele doua ajung sa “conlucreze” intr-o operatiune comuna Politie/NSA plina de neprevazut si adrenalina, in scopul capturarii capului unei organizatii ce se ocupa cu phishing-ul vocal. Altfel spus cu escrocherii telefonice de orice natura, ce au ca scop scoaterea de bani din buzunarul celor naivi in baza unor informatii credibile. Insa gasirea eminentei cenusii a afacerii nu e o misiune simpla, deoarece nimeni nu l-a vazut pe adevaratul presedinte, toti cei implicati, la vedere, in afacere fiind niste pioni. Este si cazul directorului Choi, interpretat de carismaticul actor Min Namgung (Remember, My Secret Hotel, The Girl Who Sees Smells, Cheongdamdong Alice), ce apare ca un Fat Frumos inocent si fascinant pentru orice reprezentanta a sexului frumos, un abil “afacerist” de dragul caruia ai face, ca femeie, astfel de escrocherii cu zambetul pe buze. Amuzant si cat se poate de spontan, “Part-Time Spy”, ce a obtinut incasari la box-office de 1 milion de dolari, aduce in atentie o tema de actualitate, ironizata in multe show-uri de divertisment coreene, phishing-ul telefonic, care in Coreea a luat o amploare in ultimii ani. Dincolo de latura sa amuzanta, filmul subliniaza si faptul ca aceasta escrocherie are si alte implicatii, dramatice, putand afecta, direct, atat vietile persoanelor inselate, cat si, indirect, a celor ce insala. O comedie savuroasa, usoara si relaxanta, ce ne aminteste ca atunci cand vor, realizatorii coreeni pot readuce comedia la rangul meritat. Nu trebuie uitat ca renasterea cinematografiei coreene de la inceputul anilor 2000 a inceput de la niste comedii savuroase…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 2 aprilie 2017

“The Recorder Exam” (2011) este filmul de debut al regizoarei coreene Kim Bora, un scurtmetraj de 28 de minute ce a fost premiat in 2011 cu Premiul Juriului “Cel mai bun scurtmetraj studentesc” la Festivalul de film de la Woodstock. Kim Bora era, la acea vreme, o tanara studenta in Statele Unite, unde studia cinematografia. Acest film independent a fost finantat de Consiliul Coreean de Film, Comisia de Film Seul si Kodak Coreea, filmat in cateva zile in septembrie 2011 in Seul, beneficiind de donatii facute in mediul online de aproximativ 3.000 $, care au permis finalizarea lui la timp pentru a avea premiera la Festivalul de film al Universitatii Columbia. In rolul principal o vedem pe actrita-copil Hwang Jeongone, aflata la debut, ce are o interpretare naturala a unei fetite prinsa intre indiferenta parintilor si dorinta de a se afirma si de a-i aduce impreuna. In mod suprinzator, in rolul tatalui il revedem pe cunoscutul actor coreean Jeong In-gi.

Povestea din “The Recorder Exam” e spusa din unghiul de vedere al lui Eun-hee, o fetita de 9 ani ce spera ca obtinand validarea din partea comisiei de examinare de a participa la serbarea de sfarsit de an, ea insasi se va valida in ochii propriei familii, ce o ignora complet pe cea mai mica membra a ei. Pentru ea, succesul la acest examen, care pentru toti din jurul ei e neimportant, echivaleaza cu o sansa de a demonstra ca exista cu adevarat in vietile celor ce o inconjoara. Ce nu realizeaza ea, la varsta ei, e ca si cei din familia ei isi au propriile probleme, propriii demoni, si ca prioritizarea in viata nu se realizeaza uneori atat de simplu precum crede. Povestea se desfasoara pe fundalul derularii Jocurilor Olimpice de la Seul din 1988, iar acest fundal nu e deloc intamplator. Pe atunci, Coreea de Sud era privita ca o tara “nedezvoltata” care, asemeni micutei Eun-hee, era dornica sa arate ceva intregii lumi. Asemeni Coreei, Eun-hee sufera din cauza durerii ignorarii, cautand recunoasterea familiei sale. Atmosfera acelor vremuri si propria alienare a lui Eun-hee, lupta celor doua pentru gasirea afectiunii celorlalti sunt o paralela minunata gandita de regizoarea scenarista. Publicul are ocazia de a observa cu atentie lumea lui Eun-hee, astfel ca momentele obisnuite ale vietii ei capata o cu totul alta insemnatate. Un scurtmetraj minunat, intens si plin de emotie, ce ne prezinta prin ochii unui copil de 9 ani o perspectiva originala despre constientizare si maturizare. Iar uneori, cei care trebuie sa se maturizeze sunt, din pacate, adultii…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: joi 30 martie 2017

Intr-o seara ca oricare alta, adolescentul Hyun-woo (Kang Ha-neul) se indreapta spre casa, cu scuterul sau. Intr-un moment de neatentie, e la un pas sa dea peste cineva ce-i apare pe neasteptate in fata si pe care reuseste sa-l evite in ultimul moment, cazand de pe moped. La scurt timp, e oprit de un filtru de politie si este arestat pentru uciderea unui sofer de taxi. Fara posibilitati de a-si angaja un avocat care sa-i pregateasca apararea, acesta e victima sigura, fiind condamnat la 15 ani de inchisoare. Odata eliberat, devenit om in toata firea, incearca sa-si refaca viata alaturi de mama lui ce intre timp a orbit din cauza diabetului, stand intr-o cocioaba. Dar Asistenta Sociala, ce a platit 40.000 $ despagubiri familiei victimei sale, solicita aceasta suma lui Hyun-woo, ba mai mult si plata penalizarilor pentru 10 ani cat a fost incarcerat, suma ridicandu-se la 170.000 $, altfel acesta riscand din nou inchisoarea. Singura problema e ca Hyun-woo se considera nevinovat, pretinzand ca a fost conamnat pe nedrept. Viata lui se schimba cand in calea lui apare Joon-young (Jung Woo), un avocat ajuns cu spatele la zid, plin de datorii, parasit de sotie ce-i ia si fiica cu ea, cazut in patima alcoolului. Angajat prin interventia prietenului sau la casa de avocatura Themis, acestuia i se incredinteaza un caz de proba, cel al lui Hyun-woo, ce ar fi trebuit sa contribuie la imaginea pozitiva a firmei de avocatura, deci nu i-ar fi adus nici macar un beneficiu financiar. Constient ca se afla in fata ultimei sanse oferite de destin, acesta incearca, impreuna cu neadaptatul Hyun-woo, sa obtina rejudecarea procesului din urma cu 14 ani…

In plina perioada de scandaluri politice de amploare in Coreea, cinematografia rezoneaza asemeni unui ecou la framantarile sociale surde, devenind o oglinda fidela a acestora. Societatea coreeana a zilelor noastre traieste una din cele mai negre etape din ultimele decenii, in care setea de adevar si dreptate a devenit o conditie obligatorie pentru a merge inainte. Tot mai multe filme incearca sa reflecteze acest lucru, productia regizata si scrisa de Kim Tae-yoon fiind una din cele mai exponentiale, cu atat mai mult cu cat cazul prezentat este unul inspirat din fapte reale. In august 2000, un sofer de taxi a fost ucis, un baiat de 15 ani fiind arestat si condamnat la 15 ani de inchisoare dupa ce a marturisit fapta in urma unui interogatoriu violent. Ispasindu-si pedeapsa, cu ajutorul unui avocat a inceput o batalie juridica fara precedent, reusind in 2016 sa obtina curatarea numelui sau si stergerea oribilei fapte din cazier, odata cu gasirea adevaratului criminal. Cazul a ramas in istoria Coreei ca una din cele mai mari erori judiciare din toate timpurile. In rolurile principale vedem un cuplu carismatic de actori, Jung Woo si Kang Ha-neul. Jung Woo, ce a facut un rol memorabil in “The Himalayas”, revine acum pentru o partitura diferita, cea a unui avocat ce are propriile-i probleme in viata de zi cu zi, atat in plan personal cat si profesional, ce trebuie sa salveze “pro-bono” onoarea si sa limpezeasca numele unui tanar condamnat la 15 ani de inchisoare pentru o crima pe care nu a comis-o. Lasand la o parte aroganta si principiile de genul “clientul e cu atat mai valoros cu cat buzunarul ii e mai gros”, privindu-se in oglinda si realizand ca fara o schimbare de atitudine cariera si viata familiala i se vor duce la fund, acesta accepta, nu fara oarecare ezitare, sa descurce incurcatele ite ale cazului lui Hyun-woo. Debordand de optimism chiar si atunci cand situatia pare fara iesire, personajul lui Jung Woo lumineaza intregul scenariu prin transformarea sa si prin relatia speciala pe care o stabileste cu tanarul Hyun-woo, cu care realizeaza ca are multe lucruri in comun, in special din trecutul propriu. Kang Ha-neul revine intr-un rol dramatic, dupa prestatia excelenta din “Dongju: Portrait of a Poet”, intruchipandu-l pe Hyun-woo, un tanar condamnat pe nedrept la 15 ani de inchisoare pentru uciderea unui sofer de taxi. Razvratit, acesta se simte pe drept cuvant nedreptatit si revoltat cand, dupa ce si-a ispasit pedeapsa, se vede hartuit de autoritati, ce au platit despagubiri familiei victimei ucise, despagubiri care acum se intorc impotriva lui la o valorea de 4 ori mai mare din cauza penalitatilor de intarziere. Riscand din nou inchisoarea pentru neplata acestora, Hyun-woo traieste izolat de semeni, plin de ura, in conditiile in care anii in care trebuia sa primeasca educatia pentru o viata care sa-i asigure posibilitatea de a supravietui s-au scurs invatand cele mai nepotrivite lucruri. Si-ar dori sa scoata la lumina adevarul, insa lipsa banilor si mai ales a increderii in avocati, pe care ii vede drept niste profitori in cautare de faima si bani, constituie un obstacol de netrecut mai ales in plan mental. Aparitia lui Joon-young ii va schimba viziunea, vazand ca acesta incearca sa-l ajute fara vreo pretentie financiara. Si, asemeni avocatului, si Hyun-woo va suferi o transformare, maturizandu-se cu adevarat si indreptand atitudinile gresite abordate in viata. Cu o distributie interesanta in rolurile secundare, cu veterana Kim Hae-sook cap de afis, cu un Lee Kyoung-young impecabil si un Lee Dong-hwi facand pasi importanti spre un rol principal, “New Trial”, ce a obtinut 17 milioane $ incasari la box-office, ne ofera o poveste dramatica despre nedreptate si filosofia acesteia, in cel mai pur stil coreean. O productie excelenta, plina de sensibilitate, tensiune si realism, pe care amatorii genului cu siguranta o vor aprecia.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: miercuri 29 martie 2017

“Confidential Assignment” se inscrie in curentul productiilor coreene de inspiratie occidentala, mergand pe o reteta deja demonstrata a aduce un singur lucru: castiguri financiare. Produs cu un buget de 8,5 milioane $, filmul a fost timp de 2 saptamani lider al box-office-ului coreean, avand peste 4 milioane de bilete vandute in primele 10 zile de la lansare. Castigurile totale obtinute au fost de 57,3 milioane dolari, devenind unul din marile succese de box-office daca nu ale anului, cel putin ale primei jumatati a lui 2017, in Coreea. Dovada ca aceasta productie comerciala a tintit un succes de asemenea proportii e faptul ca producatorii au reusit sa incheie nu mai putin de 42 de contracte de distributie cu 42 de tari diferite, inclusiv SUA. Este al doilea film regizat de Kim Sung-hoon, dupa “My Little Hero” din 2013, o drama muzicala cu un succes practic inexistent la box-office. Scenariul este scris de Yoon Hyun-ho, ce are la activ si mult premiatul “The Attorney”, dar si apreciatul serial “Remember” din 2015-2016. Distributia filmului e formata din actori de seriale tv si actori de prima mana de marele ecran, cum e Yu Hae-jin, deja un veteran la cei 48 de ani ai sai, o figura arhi-cunoscuta a filmului coreean. Partenerul lui e fostul star de telenovele romantice Hyun Bin, care odata cu revenirea din armata a lasat in urma trecutul in care a frant atatea inimi fenimine si s-a apucat de roluri serioase, odata cu “The Fatal Encounter”. In rolul tipului rau il revedem pe Kim Ju-hyuk din “Love Me Not”, “The Servant” sau “Blue Swallow”, ce a luat o decizie buna sa paraseasca show-ul celor de la KBS “2 Days and 1 Night” pentru a se dedica mai mult profesiei sale reale, de actor, nu de mascarici. Yoona, Lee Hae-young sau veteranul Jeon Kuk-hwan completeaza o distributie excelenta, ce e cu mult peste valoarea scenariului.

Despre film nu se pot spune multe lucruri. Ca subiect, e o productie de duzina, plina de clisee si realizat in pur stil hollywoodian. Adica un film de popcorn, in care actiunea si comedia se imbina perfect, cel responsabil cu umorul fiind Yu Hae-jin. Insa nu de putine ori explozia ce o astepti de la acest mare actor mereu cu un potential urias parca intarzie sa apara, motiv pentru care vei constata ca atunci cand astepti o poanta buna sau o gluma la care sa razi cu lacrimi, constati ca aceasta nu e pusa de scenarist in gura actorului, ce incearca sa improvizeze la nesfarsit si sa intretina atmosfera vorbind nonstop. Chimia lui cu Hyun Bin e foarte slaba, dar de vina e tot scenariul, care ne ofera un Hyun Bin in stilul unui Won Bin din “The Man From Nowhere” sau a unui Gong Yoo din “The Suspect”, adica un dur taciturn ce s-a chinuit sa invete accentul nord-coreean si sa aiba un fizic de invidiat, care nu e aratat nici in urma insistentelor simpatice – sau mai bine zis viselor – personajului interpretat de Yoona. Hyun Bin e perfect pe partea scenelor de actiune, insa restul rolului nu i se potriveste deloc, de mult timp actorul neputand fi vazut atat de tacut in vreun serial sau film (mai exact din 2011, de la “Come Rain, Come Shine”). In rest, nu vedem decat clisee specifice filmelor de actiune ce au in centrul lor ideea de cuplu de politisti, incercari nereusite de gaguri in doi, o lipsa de chimie intre cei doi parteneri (in ciuda carismei fiecarui actor in parte), un scenariu ce uneori se poticneste, oferind lamuriri neconvingatoare (de exemplu, nici dupa ce filmul se incheie nu iti dai seama de ce erau importante matritele ce practic constituie intriga filmului, elementul cheie in jurul caruia graviteaza intregul scenariu si dupa care alearga toti). Insa acestea sunt detalii neimportante intr-un film la a carui vizionare te duci strict pentru relaxare in compania unei pungi de popcorn. Telul producatorilor a fost din plin atins, astfel ca daca doresti actiune si entertainment, “Confidential Assignment” e o alegere foarte buna.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 26 martie 2017

Han-yi (Park Ji-bin) si Han-byul (Seo Da-han) sunt doi frati ce provin dintr-o familie cu resurse modeste, fapt ce ii complexeaza la scoala in fata colegilor cu parinti mai instariti. Han-yi, fratele mai mic, e si cel mai nazdravan, certandu-se cu toata lumea si facand tot felul de boacane la scoala. Intr-una din zile, Han-byul, fratele mai mare cu un an, e internat de urgenta, verdictul medicilor fiind unul dur. In scurt timp urmeaza a fi supus unei dificile operatii. Parintii celor doi sunt daramati de crunta veste, insa incearca sa-si ascunda suferinta de fiul lor bolnav, care incepe sa se bucure de o atentie tot mai mare. Micutul Han-yi nu intelege ce se intampla, nu intelege de ce dintr-odata e periferizat iar fratele lui se bucura de toata atentia. Reactia lui la brusca schimbare de atitudine a parintilor e una de razvratire, nerealizand gravitatea situatiei din familie. Spitalizarea si costurile operatiei sunt ridicate, parintii sunt cu nervii la pamant, facand cu schimbul intre serviciu si spital, in timp ce Han-yi se simte abandonat. Cunoscandu-l in spital pe Wook, un copil bolnav pe care nu il agreeaza deloc, printr-un context de evenimente ajunge sa se apropie de acesta si, treptat, sa inteleaga cu mintea lui realitatea lumii in care traieste, maturizandu-se mai devreme…

“Hello, Brother” (2005) (cunoscut si ca “Little Brother”), filmul de debut al obscurului regizor coreean Lim Tae-yong, se inscrie in putem spune clasicul – pentru cinematografia coreeana – gen al melodramei de familie. Scenariul e scris de apreciata scenarista Kim Eun-jung, ce are la activ cateva scenarii de filme coreene indragite, precum “The Contact”, “Il Mare” sau “Gabi”, aceasta realizand si dramatizarea scenariilor pentru “Madeleine” si “Hwang Jin-yi”. Povestea trista pe care filmul o descrie are la baza un caz real a doi frati coreeni, care in film sunt intruchipati de actorii copii Seo Da-han (ce 3 ani mai tarziu aparea in al doilea si ultimul rol din cariera actoriceasca in BA:BO – Miracle of a Giving Fool, in rolul personajului lui Cha Tae-hyun din copilarie) si Park Ji-bin. In 2005, Park Ji-bin era un anonim, aparand in al doilea sau rol din cariera. Va vine sa credeti ca astazi, acest mititel cu un talent extraordinar a implinit, cu doar 2 saptamani in urma, 22 de ani, si are la activ o multime de roluri de copil memorabile, in seriale precum “Yi San, “The Iron Empress”, “Queen Seon-deok” (unde l-a intruchipat chiar pe Bi-dam in copilarie), “Boys Over Flowers”, “May Queen” sau “Incarnation of Money” ? La doar 9 ani, acesta are un rol induiosator in aceasta productie, Ji-bin find practic vedeta acestui film cu buget redus dar realizat cu multa daruire de intreaga echipa de productie. Avand in distributie mai mult actori copii, filmul graviteaza in jurul unui caz real vazut din unghiul de vedere al personajului central, Han-yi. Asadar, avem perspectiva viziunii unui copil de 9 ani asupra unor lucruri mult prea dure pana si pentru un adult, si, in plan secundar, vedem cum boala propriului copil ii afecteaza pe cei doi parinti, aducandu-i in pragul disperarii. Regizorul insista pe stresul emotional al personajelor, pe impactul situatiei neobisnuite in care ajung, celelalte elemente in masura sa accentueze criza (chletuielile spitalizarii, cele ale operatiei, renuntarea de catre mama la slujba, impactul evenimentelor asupra familiei ca tot unitar) fiind amintite doar in treacat. Din fericire, exista presarate si cateva zambete pe durata derularii povestii, printre parca nesfarsitele scene lacrimogene, de majoritatea lor fiind responsabil Han-yi cu comportamentul lui copilaresc. Iar in tot realismul filmului, regizorul a avut inspiratia sa introduca cateva elemente de mister sau mai degraba de fantezie, cum e cazul personajului Tarzan si al apei miraculoase, totul prezentat din unghiul de vedere al imaginatiei unui copil, ceea ce e un lucru notabil, o evadare necesara din spatiul apasator al spitalului. Astfel de mici detalii transforma “Hello, Brother” intr-un film bun, de familie, mai degraba decat intr-o drama plictisitoare despre o boala terminala, cu toate ca realitatea productiei ar putea fi putin nepotrivita pentru un copil din cauza perspectivei abordarii chestiunii vietii si mortii. Una peste alta, o productie deosebit de sensibila, care nu are cum sa nu te miste pana la lacrimi, cu un Park Ji-bin stralucitor, ce are o interpretare naturala cum numai un copil cu talentul lui e in stare.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: sâmbătă 25 martie 2017

“The Flower in Prison” (2016) e un serial istoric, de actiune, produs de MBC, avand un numar de 51 de episoade, ce marcheaza aniversarea a 55 de ani de activitate pentru acest post tv. La vremea difuzarii in Coreea, s-a bucurat de un rating foarte bun (in medie 17, respectiv 19% la nivel; national, in functie de agentia de rating ce a facut monitorizarea), atingand in momentele de varf chiar 20, 22%. Coloana sonora contine 23 de melodii, iar in rolurile principale pe langa starul Ko Soo, apar actrita in plina ascensiune Jin Se-yun (vazuta in “Enemies in Law”, “Operation Chromite”), in rolul principal femnin, veterana Kim Mi-sook si Jung Joon-ho (pe care, desigur, ni-l amintim din serialul IRIS), restul distributiei (peste 150 de actori) numeroase fiind completat de actori mai mult sau mai putin experimentati de seriale de televiziune. Sase premii a castigat acest serial (a mai avut 10 nominalizari, in total) in 2016, beneficiari fiind Jin Se-yun, Jung Joon-ho, alti doi actori debutanti si k-drama in sine. Actiunea serialului este o imbinare intre istorie si fictiune, derulandu-se in timpul dinastiei Joseon. Subiectul principal este parcursul vietii unei femei care a fost nascuta si crescuta intr-o inchisoare si care prin perseverenta, inteligenta si curaj isi va depasi conditia ajungand o buna luptatoare dar si o aparatoare in procesele de judecata pentru oamenii obisnuiti pe care nu ii apara nimeni.

Jeonokseo este o inchisoare unde sunt inchisi raufacatorii regatului. Intr-o noapte friguroasa, un paznic al inchisorii se intorcea la post ametit de bautura si euforic pantru ca petrecuse pentru prima data intr-o casa de placeri. Dar revine urgent la realitate cand gaseste in drum o femeie ranita care il implora sa o ajute si pe care o duce intr-o incapere a inchisorii unde spre uimirea celor de fata aduce pe lume un copil, ca apoi sa-si dea ultima suflare fara sa spuna cine este si de unde vine. In urma ei raman doar cateva bijuterii si fetita, care va fi crescuta si ingrijita de paznicii inchisorii si numita Ok-nyeo (“Nascuta in inchisoare”) Aici isi va petrece anii fiind servitoare si ajutand la toate muncile posibile, dar si invatand unele practici mai putin ortodoxe pe care “locatarii” inchisorii le stapaneau perfect. Trei barbati ii vor marca viata: invatatul Lee ji-han – client frecvent al inchisorii, ce o va initia in tainele ghicitului fizionomiei; Park Tae-soo, pe care il descopera din intamplare in tenebrele adanci ale inchisorii, ce o va invata sa scrie si sa citeasca, dar si sa stapaneasca la perfectie artele martiale, si Yoon Tae-won, pe care il cunoaste pe cand era o copila, si care va deveni iubirea ei pana cand descopera ca drumurile lor trebuie sa se desparta. Primul ei tel va fi sa afle cine este si de ce a murit mama ei, iar cand incepe sa descopere putin din adevar, viata ei este in pericol si incepe sa fie haituita de cei care o vad ca pe o amenintare la pozitia lor. In drumul ei spre aflarea identitatii, va fi recrutata intr-o meserie foarte periculoasa, ca apoi sa devina sprijin si aparator pentru oamenii simpli in litigiile pe care le au, dar si umarul pe care se va sprijini omul care, aparent, detinea toata puterea.

Ok-nyeo (actrita Jung Da-bin in rolul de adolescenta, desi are doar 16 ani are deja o multime de roluri la active, printre care in She Was Pretty, Save the Family, Melody of love, etc.; rolul de tanara e preluat de actrita Jin Se-yun – Bridal Mask, Doctor Stranger, Inspiring Generation) isi va petrece mare parte din viata in inchisoarea in care a adus-o pe lume misterioasa femeie. Fiinta blanda care indeplineste fara sa se planga orice sarcina primeste, iubita de toata lumea, il imblanzeste si pe aprigul sef al inchisorii. Saritoare si harnica, pare ca a strans toate calitatile bune ale unui om. Foarte inteligenta, dezamorseaza multe situatii conflictuale, dar si recurge la fel de fel de manipulari sa-si vada scopul atins pentru a ajuta pe cineva. Tenace si perseverenta, cauta prin toate mijloacele sa-si afle originile, si de aceea se inscrie in politie. Cu toate ca avea toate calitatile si abilitatile, faptul ca este femeie o descalifica. Insa atrage atentia cuiva care o recruteaza pentru o meserie periculoasa in care se va desscurca foarte bine. Dar nu este sortita la o viata usoara si linistita. Devine aparator pentru oamenii saraci si umili in procesele litigioase din care nu ieseau aproape nicidata castigatori, impunandu-se in fata celor bogati prin acuratetea argumentelor pe care le aducea in favoarea celui pe care il apara, dar si atrage atentia celor care o cautau cu inversunare de mult timp, astfel ca suprimarea ei devine subiectul cel mai arzator in anumite cercuri. Ea, insa, va ramane curajoasa si puternica, sprijin pentru cei slabi si neajutorati, dar si pentru cel cu care imparte acelasi sange si pe care il va face sa iasa din izolarea impusa si sa ia hotarari dureroase, dar necesare.

Yoon Won-hyung (Jung Joon-ho – Last Scandal, Iris, Queen of Reversals, etc.) este fratele reginei Munjeong si aduna in el tot ce poate fi mai rau intr-un om. Crud si nemilos, ingamfat si orgolios, este un sprijin de nadejde pentru regina si impreuna pun la cale cele mai odioase lucruri. Este considerat cel mai puternic si cel mai bogat om din regat, si la auzul numelui sau toata lumea ingheata de frica. De o aroganta extrema, cere respect de la toata lumea, si daca i se pare ca nu primeste destula atentie, nu pregeta si recurge la pedeapsa corporala pentru cel vinovat. Avand toata lumea la picioare, merge din functie in functie, fara a avea merite deosebite, ajungand tot mai sus si crezand ca totul i se cuvine. Insa pierde simtul realitatii si ajunge sa nu se mai teama de nimic si nu mai are nici o limita, ceea ce ii va provoca o cadere in cel mai adanc cosmar.

Yoon Tae-Won (Ko Soo – Empire of Gold, Will it Snow for Cristmas?, Green Rose, etc.) este fiul lui Yoon Won-hyung dintr-o relatie cu o concubina, pe care o alunga impreuna cu copilul in momentul in care o cunoaste pe Jung Nan-jung. Tae-won creste (ingrijit de o gisaeng, prietena a mamei sale) urandu-si tatal cu toata fiinta, ajungand un mic pungas, dar tintind lucruri mari, vrand sa-i demonstreze tatalui sau ca poate razbate fara ajutorul lui, si pentru asta pune la cale diferite scheme pentru a aduna bani, nesfiindu-se sa recurga la metode neortodoxe pentru a-si atinge scopul. Sub aparenta unei purtari usuratice, glumete si superficiale, ascunde multa suferinta, ura si dorinta de razbunare. Uneori castigand, alteori pierzand, reuseste prin inteligenta sa intre intr-o breasla de negustori, avand ca scop principal distrugerea si demascarea familiei Yoon. Intr-o “vizita” la Jeonokseo o cunoaste pe Ok-seo, pe cand era o copila, si pun la cale impreuna multe intrigi, sfatuindu-se si sprijinindu-se reciproc. Mai tarziu, ii va uni iubirea dar ii va desparti incompatibilitatea dintre familiile lor, iar alianta pe care o face cu tatal sau va casca o prapastie si mai mare intre ei.

Regina Munjeong (Kim Mi-sook – Queen of Conditions, Shining Inheritance, Lobbyist, etc.) a fost regenta pentru fiul ei, Regele Myeongjong. Regina vaduva a regelui Jungjong, a facut totul pentru a-l vedea pe fiul sau pe tron pe cand era doar un copil, pe care l-a tinut departe de treburile statului de care se ocupa ea si cativa apropiati. Puterea absoluta de care se bucura a facut-o sa devina lacoma si ambitioasa. Setea de mai multa putere nu o lasa sa predea conducerea fiului ei, ajuns acum la maturitate. Traind retrasa, pierde contactul cu realitatea, singurii pe care ii asculta, se sfatuieste si cu care pune la cale fel de fel de intrigi menite sa-i asigure si intareasca puterea fiind fratele ei si concubina acestuia. Are totusi un punct nevralgic: Park Tae-soo, de care o leaga o misterioasa legatura, si pe care il tine in viata in adancurile inchisorii.

Jang Nan-jung (Park Joo-mi – The King’s Dream, Kang Goo’s Story, Ladies of the Palace, etc.) este concubina lui Yoon Won-hyung si este la fel de putreda si aroganta ca si cel a carui sotie aspira sa devina intr-o zi. Ea este sursa suferintei lui Tae-won si a mamei lui pe care ii alunga ca sa-i ia locul in casa si inima lui Won-hyung. Aspira la lucruri marete si pentru indeplinirea lor recurge la toate metodele pentru a le vedea indeplinite, asasinatul fiind printre ele. Sub masca de femeie blanda si intelegatoare zace un vulcan care erupe navalnic atunci cand planurile nu merg conform ideilor ei.

“The Flower in Prison” e regizat de cunoscutul Lee Byung-hoon, regizorul celebrelor drame istorice “A Jewel in the Palace”, “Yi San”, “Dong Yi” sau “Sangdo”, avandu-l ca asistent pe Choi Jung-kyu. Serialul marcheaza a treia colaborare cu scenaristul Choi Wan-kyu, dupa serialele de la inceputul carierei, “Sangdo” si “Hur Jun”. Choi Wan-kyu a mai scris, intre altele, scenariile unor seriale indragite precum “Jumong”, “Kingdom of the Winds”, “All In” sau “Midas”. Construit dupa reteta clasica a serialelor istorice coreene, “The Flower in Prison” ofera amatorilor tot ceea ce genul are mai bun: aventura, razbunari si secrete date in vileag in numele adevarului si dreptatii de catre eroii pozitivi.

Publicat: duminică 19 martie 2017

“Run-Off” (cunoscut si ca “Take Off 2”) este un sequel al productiei din 2009 “Take Off”, ce spunea povestea primei echipe nationale de sarituri cu schiurile a Coreei de Sud. Productia, insa, e un sequel doar prin prisma tematicii sportive abordate, nu si a povestii in sine, ce nu are nici o legatura cu povestea personajelor din filmul din 2009. De aceasta data se schimba si sportul, ce ramane insa tot unul de iarna, sariturile cu schiurile fiind inlocuite cu hocheiul pe gheata. Feminin ! Ce traditie are Coreea de Sud in acest domeniu, poate va intrebati ? Ei bine… niciuna. Aceasta ramura sportiva a fost dezvoltata din motive ce tin strict de punerea Coreei de Sud pe harta internationala a sporturilor de iarna. In 2003, echipa proaspat fondata de hochei feminin a Coreei de Sud participa la Jocurile Asiatice de Iarna de la Aomori, din Japonia. Fiind prima participare, asteptarile erau foarte mici, insa in ciuda lipsei de experienta, echipa s-a descurcat peste asteptari, luptand pana in ultimul moment pentru obtinerea unei medalii. Cel putin asa spune scenariul lui “Run-Off”. In realitate, scopul crearii acestei echipe a fost participarea la Jocurile Olimpice de Iarna de la Torino din 2006. Pana in prezent, echipa nationala feminina de hochei pe gheata a Coreei de Sud e singura echipa de hochei feminin din Coreea (spre deosebire de Coreea de Nord, ce are o istorie mult mai bogata in domeniu si nu mai putin de 6 echipe feminine de profil), iar daca ne gandim ca Jocurile Olimpice de Iarna din 2018 sunt organizate in Coreea de Sud, la Pyeongchang, putem intelege scopul investitiilor masive din sporturile de iarna ale guvernului sud-coreean din ultimul deceniu. Productia il are ca regizor pe mai putin cunoscutul Kim Jong-hyeon, ce e si co-scenarist, alaturi de inca 2 scenaristi. Desi distributia este una numeroasa, cu multe personaje si roluri secundare, retinem pentru desfasurarea povestii cateva nume mai importante: Soo Ae, ce a acceptat rolul intr-un film pe teme sportive la 37 de ani ca pe o provocare mai ales de natura fizica, si care revine dupa 3 ani pe marele ecran dupa “The Flu”; Oh Dal-soo interpreteaza rolul antrenorului echipei de hochei, aducand asteptata doza de umor in film; Park So-dam joaca rolul surorii mai mici a lui Soo-ae, continuandu-si ascensiunea in lumea filmului, in timp ce Cho Jin-woong interpreteaza rolul unui comentator sportiv care, va place sau nu, nu are un rol in povestea in sine, dar care ne va tine companie aproape jumatate din film comentand meciurile de hochei ale echipei nationale a Coreei de Sud. Departe de succesul primului film din 2009, “Run-Off” a obtinut incasari de aproape 5 milioane dolari la box-office, lansandu-se intr-o perioada total nepotrivita, la inceputul lui august 2016, in cinematografe. Desi e o perioada de concedii, totusi, sa te prezinti cu un film despre un sport de iarna in plina vara si, mai ales, in plin sezon de premiere fierbinti (sa nu uitam ca in august s-au lansat productii precum “The Last Princess” sau “The Tunnel”, ca sa nu mai vorbim de “Operation Chromite” sau “Train to Busan” lansate cu cateva saptamani inainte) s-a dovedit o alegere total neinspirata din partea producatorilor.

“Run-Off” continua traditia filmelor pe teme sportive ce ridica in slavi spiritul de lupta al natiunii coreene, demonstrand o data in plus ca in orice sport, Coreea poate performa, cu atat mai mult cand vine vorba de o confruntare cu adversari regionali precum Japonia sau Coreea de Nord, indiferent de lipsa unei traditii intr-un anumit sport. Daca in “As One” vedeta era tenisul de masa, in “Forever the Moment” handbalul, in “Glove” baseball-ul, in “Take Off” sariturile la trambulina cu schiurile sau in recentul “4-th place” inotul, in “Run-off” asistam la o poveste inspirata din fapte reale ce are in centrul ei hocheiul pe gheata. In fapt, filmul balanseaza intre 2 teme principale: cea a crearii primei si singurei echipe de hochei pe gheata feminin din Coreea, si drama de viata a personajului principal, Lee Ji Won, interpretat de cunoscuta actrita Soo Ae. Cele doua fire epice se imbina armonios si, evident, se completeaza. In prima sa jumatate, productia are multe accente comice, prezentand amatorismul crearii primei echipe feminine de hochei pe gheata a Coreei de Sud, intreaga echipa de actori contribuind din plin la atmosfera degajata a filmului. Pe la jumatatea sa, filmul se transforma intr-o competitie sportiva in care asistam aproape exclusiv la secvente din meciuri de hochei pe gheata comentate tacticos din tribuna de actorul Cho Jin-woong, extrem de convingator in aceasta postura. Finalul transforma productia aproape intr-o melodrama, cu mentiunea ca scenaristii au reusit sa dea realitatii o turnura aproape metaforica. Altfel spus, nu s-au indepartat de ceea ce clasamentul final al competitiei a aratat, insa au schimbat putin evenimentele dupa propriul scenariu. In realitate, echipa coreeana a fost ciuca batailor la prima ei participare la o competitie internationala, marcand un singur gol si incasand nu mai putin de… 80 ! Adversarele ei au fost cele pe care le vedem in film, insa scorurile stranse inregistrate de echipa Coreei de Sud si ordinea jocurilor au fost schimbate si instrumentate in scopul dramatizarii si sublinierii spiritului de lupta al coreenilor. Asadar, nu tot ce vedem in acest film e realitate, insa nu putem sa nu remarcam talentul cineastilor coreeni in a dramatiza si a da o turnura captivanta productiilor de acest gen, bazate pe sublinierea calitatilor individuale atat sportive cat si umane ale protagonistilor. Una peste alta, un film reusit pe teme sportive, ce are de toate, inclusiv un final – pe partea sportiva – cu valoare simbolica, ce ne da subtil un raspuns la intrebarea de ce dupa atatea decenii Peninsula Coreeana nu este inca reunificata, povestea dramatica a celor doua surori fiind metafora ideala a realitatii actuale de facto.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 17 martie 2017

“Shogun’s Joys of Torture” (cunoscut si ca “Pedepsele femeilor in Tokugawa”) e una din productiile precursoare ale stilului “Pinky violent” imbratisat de studiourile Toei la inceputul anilor ’70. In anii ’60-’70, in cinematografia japoneza ia nastere ceea ce istoricii de film au numit “Noul Val”, un fenomen strans legat de criza economica a marilor studiouri de film. Concurenta tot mai mare a televiziunii, aparuta deja de mai bine de un deceniu, a obligat studiourile de film la investitii in filme in cinemascop, apoi in pelicule de 70 mm, inovatii tehnice menite a mentine un public fidel salilor de cinematograf. Insa acestea au esuat, in fata mirajului televizorului si a altor forme de spectacol, astfel ca trebuia inventat altceva, altfel companiile de productie de film ar fi dat faliment. Nu japonezii au gasit solutia, ei doar au importat-o, iar acest “altceva” salvator s-a dovedit a fi combinatia dintre sex si violenta (pinky violence). Inca de la mijlocul anilor ’60, Koji Wakamatsu si Tetsuji Takechi, doi cineasti independenti si marginali, lanseaza moda “pinku eiga” (“filmelor roz”). De exemplu Wakamatsu, un fost yakuza, devine campionul filmelor erotice lucrate pe banda rulanta. Aceste filme cu buget minimal, turnate la repezeala, dar cu o anumita doza de imaginatie, dau o noua infatisare cinematografului japonez. La doar cativa ani dupa “Shogun’s Joys of Torture”, studiourile concurente Nikkatsu (despre a caror politica am vorbit la prezentarea filmului “Watcher in the Attic”), aflate in pragul falimentului, inventeaza seria de filme “roman porno” (filme romantic pornografice), care ii amana disparitia cu cel putin un deceniu. Insa politica studiourilor japoneze de film, una pe termen scurt, cu investitii minime, bazata pe castigurile imediate si pe niste retete de sex, violenta si melodrame siropoase se va dovedi falimentara dupa nici un deceniu.

Filmul este regizat de Teruo Ishii, considerat de istoricii de film drept “regele filmului cult” in Japonia. Lucrand ca asistent de regie alaturi de cel pe care l-a considerat mentorul sau, Mikio Naruse, Ishii a fost un regizor prolific, abordand diverse genuri, de la filme SF pentru copii (precum cele din seria Super Giant, de la inceputul carierei) la filme noir despre lumea interlopa a Tokyo-ului. In anii ’60 a schimbat studiourile de film, ajungand la Toei, unde l-a lansat pe Ken Takakura, transformandu-l intr-un mare star al filmului japonez prin seria de filme “Inchisoarea Abashiri”. A fost unul din initiatorii genului “pink violence” cu “Shogun’s Joys of Torture”, ce a fost urmata de alte 7 productii in care analiza istoria torturii in Japonia. Fan din copilarie al scrierilor lui Ranpo Edogawa, Ishii a adaptat mai multe din povestirile horror ale acestuia, poate cea mai celebra fiind “Horrors of Malformed Men”. Criticii de film considera filmele lui despre tortura in Japonia “cele mai bine realizate” din toate timpurile pe aceasta tema, concurate poate doar de cateva din productiile lui Wakamatsu, Masaru Konuma (Flower and Snake) sau Go Iijuin. “Shogun’s Joys of Torture” e o productie realizata aproape in stilul “Decameronului” lui Pier Paolo Pasolini (fara caracteristicile comice), in care abunda violenta extrema combinata cu erotismul grotesc, fiecare poveste osciland in jurul unei tare: incestul, lesbianismul si deviatia numita tortura. In fapt, tortura era o pedeapsa comuna in epoca feudala japoneza. In epoca Edo, crimele erau pedepsite cu pedeapsa capitala, ce putea fi executata in diverse moduri ce azi pot fi privite drept salbatice: fierbere, ardere de viu, crucificare (pentru uciderea unui parinte, sot etc), decapitare cu sabia sau taierea unei persoane in doua. Pentru infractiuni mai putin grave, magistratul putea decide exilul sau intemnitarea. Munca penala pedepsea infractiuni moderate, femeile condamnate la aceasta pedeapsa fiind trimise sa lucreze ca sclave si prostituate in “Districtele Rosii”. In sfarsit, cele mai “usoare” pedepse, in afara confiscarii afacerii in cazul negustorilor ce comiteau faradelegi mai putin grave, erau pedepsele corporale. In general acestea se refereau la biciuire (flagelare), fiind aplicate pentru infractiuni precum furtul sau incaierarile. Uneori se practica si amputarea nasului. Flagelarile au ajuns in Japonia via China, in secolul 8, cand au fost introduse in sistemul juridic japonez. Lasand la o parte istoria, filmul lui Ishii e ca o fabula, in care fiecare poveste isi are propria morala. Elementul comun al celor 3 este magistratul Nambara, ce tortureaza personajele fiecarei povesti in parte, pentru ca finalul sa aiba morala si logica sa, oferind tortionarului cea mai potrivita “rasplata”. Daca trecem cu vederea violenta excesiva, pe alocuri, “Shogun’s Joys of Torture” ne zugraveste o imagine sumbra a epocii medievale japoneze, mai putin cunoscuta dar atat de comuna raportat la ceea ce istoricii pe drept cuvant au numit “Epoca Intunecata” in ansamblul ei.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 12 martie 2017

Regizorul coreean Lee Chul-ha revine la prima lui dragoste, povestile pline de mister, dupa ce in 2006 debuta cu “Love Me Not”, iar in 2010, ultimul sau proiect, aborda o poveste horror, “The Haunted House Project”. “Insane” imbina misterul cu suspansul si thrillerul, avand la baza un scenariu destul de anost. De altfel, productia a fost finantata dintr-un buget mic oferit de 3 companii de productie minuscule in Coreea (OAL, Valentine Films si A&G Modes), insa la box-office a reusit o performanta remarcabila: in weekendul premierei, in aprlie 2016, a fost locul 1 la box-office, cu 2,3 milioane $ incasari, pentru ca dupa o luna de rulat in cinematografe, incasarile sa se ridice la 7,5 milioane dolari. O suma fabuloasa, daca ne gandim la investitia initiala in aceasta productie si la calitatea ei de ansamblu, filme mult mai bune, cu actori mult mai cunoscuti obtinand incasari mult mai mici (Love, Lies – 3,1 milioane $, Remember You – 2,8 milioane, The Truth Beneath cu Son Ye-jin – 1,7 milioane, Life Risking Romance – 300.000 $). Ramane un mister ce a atras lumea in salile de cinema, insa foarte probabil motivul a fost distribuirea in rolul principal a actorului de telenovele Lee Sang-yoon, pe care ni-l amintim din “Angel Eyes”, “Goddess of Fire” sau “On the Way to the Airport”. In mod si mai interesant, adevarata vedeta a productiei e actrita Gang Ye-won (ce forma trio-ul imbatabil din “The Huntresses” alaturi de Ha Ji-won si Son Ga-in, dar pe care ne-o amintim si din “Ghost Sweepers”, “Love Clinic” – unde e un medic urolog ce are disputa ei proprie cu Oh Ji-ho sau productia artistica “El Condor Pasa”), care desi are mai putine replici si aparitii pe ecran decat Lee Sang-yoon, reuseste sa cucereasca audienta prin interpretare. “Insane” i-a adus 2 nominalizari pentru Cel mai bun actor debutant lui Lee Sang-yoon la Grand Bell si Blue Dragon Film Awards, si o nominalizare pentru Cea mai buna actrita lui Gang Ye-won la Grand Bell Awards.

In ultimii ani, am avut ocazia sa vedem numeroase productii coreene ce ridica in slavi spiritul civic al cetateanului de rand. Ca era vorba de reporteri de televiziune, reporteri de publicatii scrise sau online, de procurori, avocati, politisti sau scriitori, cu totii se transformau in niste veritabili Sherlock Holmes si deschideau investigatii proprii ce scoteau la lumina coruptia si conspiratii de proportii, ascunse omului de rand. Vazand aceste filme si analizand spiritul ascutit al personajelor principale, ai zice ca toata lumea in Coreea e detectiv sau ajutor de detectiv. “Insane” cam tot pe aici se invarte: un producator de programe tv incepe o adevarata ancheta (ai zice ca e politist cu vechi state, daca nu s-ar aminti tot timpul ca meseria lui e sa spuna povesti care sa stoarca lacrimi telespectatorilor si sa creasca audienta) ce scoate la iveala o conspiratie in care, evident, sunt implicate si elemente cheie din randul autoritatilor locale. Ancheta jurnalistica se imbina cu elemente de deductie si, evident, cu inteligenta nativa a producatorului, demonstrand inca o data ca natiunea coreeana e una cu oameni saritori, ce sanctioneaza orice nedreptate ce loveste in oamenii de rand ce muncesc de dimineata pana seara, si pe care autoritatile nu ii pot proteja asa cum trebuie. In rolul producatorului Nam, Lee Sang-yoon e inexpresiv, arogant si lipsit total de charisma. Nu zambeste decat ironic pe toata durata celor 90 de minute ale filmului, e mereu incruntat si absorbit de ancheta sa. Daca vrei sa te atasezi de acest personaj, te vei ciocni de o raceala care mai degraba te indeparteaza de el, decat sa te apropie. In afara de oftat, strigate nervoase si o rabufnire pe final, actorul nu arata mai nimic. In schimb, interpreta rolului principal feminin, Gang Ye-won, te cucereste inclusiv prin absenta, in anumite momente. Interpretarea ei e credibila, actrita e mult mai implicata in rolul ei, iar calitatea interpretarii se poate vedea cu ochiul liber. Din pacate, insa, scenariul nu se ridica la nivelul asteptarilor. Povestea e anosta, cea mai mare parte a cadrelor filmate sunt in locatii intunecoase ce potenteaza misterul dar nu ajuta prea mult firul epic, povestea inainteaza greu, iar rasturnarea de situatie de la final e amanata exasperant pana la ultimul cadru, filmul lasandu-te cu un haos total in cap si cu o intrebare fireasca: “Oare ce a vrut sa spuna regizorul ?”. Cu alte cuvinte, regizorul a incercat sa transmita ceva genial, dar oferind doar cateva detalii neesentiale. Te astepti, la final, sa fie o descoperire epocala, ca de fapt sa constati ca n-ai inteles nimic din ceea ce voia sa se transmita. Nu intamplator forumurile din mediul online sunt pline de exprimari de genul “nu am inteles ce a vrut sa spuna la final”. Poate doar o a doua vizionare va va lamuri asupra unor lucruri, insa stiind deja deznodamantul aproximativ, scenariul si realizarea modeste vor fi o serioasa piedica in calea revizionarii productiei. Putin mai multa coerenta si mai mult dinamism ar fi putut transforma “Insane” in altceva, insa si asa e un film care oricum si-a depasit conditia, multumind din plin producatorii dupa neasteptatele incasari obtinute. Sumbru, greoi si apasator, “Insane” se vrea un thriller psihologic de mister, ce insa paleste in fata thriller-urilor de clasa pe care Coreea le-a oferit in ultimii ani.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: miercuri 8 martie 2017

Tanarul regizor coreean Oh In-chul, ce a debutat in 2014 cu horror-ul “Mourning Grave”, revine la 36 de ani cu o productie de o cu totul alta factura, “Chasing”. De aceasta data incercat sa cucereasca audienta amatoare de comedie de actiune apeland la o reteta inedita: o confruntare intre 2 generatii de actori. E vorba de actori tineri, debutanti pe marele ecran, precum Hyuk (Han Sang-hyuk) din trupa VIXX, Kim Min-kyu, Shin Kang-woo si Moon Yong-suk, ce formeaza gasca de prieteni din liceu pusi pe sotii, ce au in fata un cuplu redutabil ce a atins apogeul in anii de inceput ai Hallyu, prin nenumarate roluri in filme si seriale, e vorba de Kim Seung-woo si Kim Jung-tae. Pe Kim Seung-woo, ce a ramas acelasi barbat fermecator si la 47 de ani, ni-l amintim din serialul IRIS sau Miss Ripley, sau din filme ca “Reversal of Fortune” sau “71 Into the Fire”; si de aceasta data va interpreta cu eleganta, la propriu si la figurat, rolul unui gangster aparent bland ce intra in belea in timpul unei plimbari nocturne, pierzand un obiect pretios. Kim Jung-tae, in rolul politistului in slujba legii, pe care l-am vazut in foarte multe roluri secundare pe micul si marele ecran de-a lungul anilor, va incerca sa-l ajute in recuperarea bunurilor pierdute, dar la randul sau va intra in belea. In roluri secundare nu poate trece neobservata prezenta unui Lee Han-wi sau Ahn Kil-kang. De mentionat faptul ca Han Sang-hyuk (sau Hyuk) din trupa VIXX a castigat cu rolul sau secundar premiul pentru Cel mai bun debutant intr-un film de actiune la Festivalul International de Film Shanghai. „Chasing” a fost filmat in doar 32 de zile.

“Chasing” e o comedie coreeana de moda veche, iar cunoscatorii stiu ce inseamna asta: buget redus, eficienta maxima a resurselor investite, poveste simplista. E greu sa te impui in ziua de azi, dupa atatea filme coreene de actiune reusite, cu o astfel de reteta, in fata unui public tanar tot mai pretentios, ce compara productiile autohtone cu cele hollywoodiene. Nu intamplator filmul nu a obtinut nici 300.000 $ incasari la box-office. Bugetul redus a limitat mult exprimarea artistica sau spectacolul in scenele de actiune, multe fiind copii palide ale unor scene parodiate din filme de actiune chinezesti. Spre exemplu, in scena luptei din autobuz, in care Mafiotul are de infruntat o gasca de jucatori de baseball in timp ce autobuzul merge, regizorul a incercat sa “radiografieze” ca intr-o recenta productie chinezeasca fracturile produse de expertul in arte martiale si afaceri ilegale, insa calitatea efectelor speciale e mult inferioara fata de originalul chinezesc. Toata scena se petrece pe fundalul melodiei “In the Bus” a celor de la ZAZA readusa in prim plan de recentul “The King” in celebra scena a dansului lui Jung Woo-sung, melodie ce a fost un hit pe la mijlocul anilor ’90, ce face evident referire la un autobuz, astfel ca alegerea acestei coloane sonore pentru scena respectiva a fost mai mult decat in asentimentul ideii de parodiere. Si, prin astfel de mici inovatii, regizorul a reusit sa upgradeze un scenariu demodat, adaptandu-l la zilele noastre. Povestea este simpla si evolueaza dupa o logica cunoscuta: cea a bulgarelui de zapada, care se tot rostogoleste spre necunoscut, pana la final se face atat de mare incat nu se mai poate roti, oprindu-se. Jocul celor doi actori protagonisti, veterani ca experienta, nu inca si ca varsta (desi Kim Seung-woo pare cam cu 10 ani mai in varsta decat varsta biologica) ne aminteste de prestatiile lor de acum 10-15 ani, chiar daca uneori ai impresia ca totul se intampla cu incetinitorul. Cei doi formeaza un cuplu clasic in acest gen de filme, un fel de “Tantalaul si Gogomanul”, in care niciunul nu invadeaza teritoriul celuilalt si niciunul nu se lasa dominat de celalalt. Cei doi mereu sunt pe picior de egalitate, se respecta reciproc si se ajuta ca doi fosti prieteni, chiar daca trec printr-o serie de intamplari de care doar ei se fac vinovati si care, cu mai multa atnetie, ar fi putut sa fie evitate. Inedita e infruntarea pe care ne-o propune regizorul, intre doua generatii cu aspiratii total diferite: cea a adolescentilor, rebeli din fire, dornici dupa adrenalina care sa le coloreze viata anosta petrecuta de diminata pana seara in spatele zidurilor scolii, si cea a adultilor din gneratia 40+, ce lejer pot fi parintii primilor si care au propria viziune despre viata. Daca la inceput, diferentele si prapastia data de mentalitate e cea care activeaza cele mai ascutite instincte ale celor doua generatii, pe masura ce ne apropiem de deznodamant, realizam ca jocul in care se angreneaza toti e dpar un exercitiu instinctual, de imagine, in care treptat ratiunea isi face tot mai mult loc si reuseste intr-un final sa stabileasca puntea de dialog peste generatii. Chiar daca scenariul nu are elemente care sa te faca sa exclami de surprindere (intorsatura de la final e tardiva si nesurprinzatoare, pentru ca regizorul nu a exploatat-o deloc pe durata filmului), “Chasing” reuseste sa te binedispuna pe tot parcursul celor 90 de minute ale sale prin abordarea optimista si mesajul sau direct. Dinamic, amuzant si cu doi actori trecuti de prima tinerete ce se autodepasesc in special cand vine vorba de scenele de actiune, “Chasing” reprezinta alegerea ideala pentru buna dispozitie garantata. Din cand in cand, filmul coreean reuseste sa ne mai aminteasca sa si radem…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: sâmbătă 4 martie 2017

Dupa “Macabre”, “Killers”, “Takut” si scurtmetrajul “Dara”, Kimo Stamboel si Timo Tjahjanto colaboreaza din nou la o productie indoneziana ce a avut o tinta clara: succes la nivel international. Co-produs de studiourile japoneze Nikkatsu, “Headshot” foloseste aceeasi reteta care a dus la primii pasi spre succes la nivel international pentru cinematografia indoneziana, aplicata si in cunoscutele filme “The Raid” 1 si 2. Vedeta filmului e, de departe, one-man-show-ul Iko Uwais, fost luptator dae arte martiale devenit cascador si actor, ce a aparut si in Merantau, The Raid 1 si The Raid 2. Cu toate ca nu are cine stie ce calitati actoricesti, producatorii indonezieni nu au facut decat sa aplice aceeasi reteta aplicata cu mai bine de un deceniu in urma de thailandezi, ce l-au propulsat pe Tony Jaa intr-o vedeta a filmelor de actiune thailandeze. Ghinionul lui Jaa si implicit si al lui Uwais, e ca au devenit portdrapelul unor cinematografii cu un numar redus de productii anuale, lucru care nu s-a intamplat in cazul lui Jackie Chan de exemplu, care odata descoperit a fost distribuit an de an in 1-2 productii in Hong Kong, ajungand repede la notorietate internationala. In aceasta situatie, probabil in cativa ani, si Uwais va deveni istorie pentru lumea filmului, insa de numele lui se va lega cea mai buna perioada a filmului indonezian la nivel international. Fostul model Julie Estelle apare si ea in distributie, fiind una din preferatele celor doi regizori, cunoscuti ca Fratii Mo, in lumea filmului indonezian. Productia, ce a obtinut 1,6 milioane dolari incasari la box-office-ul indonezian, a avut mai multe nominalizari la festivaluri minore, castigand premiul pentru Cele mai bune efecte vizuale la Indonesian Film Awards 2016. Iko Uwais s-a ocupat si de cascadoriile filmului, lucrand cu 3 echipe diferite de actori ce au exersat stiluri de lupta diferite.

“Headshot” (a nu se confunda cu productia thailandeza din 2011 a lui Pen Ek-ratanaruang) e un spectaculos film de actiune, in care accentul este pus strict pe entertainment, desi abunda in violenta gratuita, probabil lasata necenzurata exact pentru a amplifica “spectacolul”. In afara de lupte continue bine lucrate si spectaculos filmate, din unghiuri mai mult decat interesante, filmul nu ofera nimic. Scenariul e sub orice critica, insusi regizorul scenarist Timo Tjahjanto recunoscand ca a scris scenariul in doar 2 saptamani si jumatate, “cea mai rapida poveste pe care am produs-o”. Interpretarea actorilor e la nivel de categorie B, cu atat mai mult cu cat si numarul de replici este foarte mic. Un film produs probabil doar pentru publicul fara pretentii, amator de actiune violenta, “Headshot” e departe de productiile cel putin de calitate medie pe care le ofera cinematografiile dezvoltate ale Extremului Orient, precum cea coreeana, chineza sau japoneza. Asadar, aviz amatorilor ce se incumeta sa-l vizioneze !

Traducerea si adaptarea a fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: joi 2 martie 2017

De mai bine de un an si jumatate se vorbeste de “Master”, ce a atras atentia inca din stadiul incipient, cand s-a dezvaluit cine sunt cei doi actori ce vor interpreta protagonistii povestii. Lee Byung-hun si Gang Dong-won. Lee Byung-hun revine intr-o productie de amploare ce are ca tema jocurile de culise, dupa “Inside Men”, insa de aceasta data interpreteaza rolul unui presedinte de fond de investitii asupra caruia planeaza o multime de suspiciuni, si care ajunge tinta lui Gang Dong-won, seful unei echipe secrete a politiei ce incearca sa descifreze itele incurcatelor afaceri ale fondului. Gang Dong-won, la randul sau, a prins gustul succesului, rolurile din ultimii ani propulsandu-l mai mereu in lumina reflectoarelor (The Priests, A Violent Prosecutor, My Brilliant Life, Kundo) si aducandu-l mai aproape de pozitia pe care o merita in lumea filmului coreean. Pe parcurs, s-au mai alaturat proiectului, in roluri secundare, o multime de nume cunoscute: Kim Woo-bin, Oh Dal-su, Uhm Ji-won, dar si veteranii Jung Won-joong si Park Jung-ja, aceasta din urma avand 74 de ani la data filmarilor. Cu un buget pe masura si dupa 5 luni de filmari, “Master” a confirmat la box-office. Lansat inainte de Craciunul lui 2016, filmul a obtinut incasari de 51 milioane dolari, devenind al 5-lea film coreean al anului 2016 in materie de incasari, fiind 2 saptamani consecutiv lider de box-ofice. Productia, filmata atat in Coreea cat si in Filipine, e regizata de Cho Ui-seok, un tanar regizor ce debuta in regie la doar 26 de ani cu “Make It Big”, si care in 2013 regiza “Cold Eyes”, remake-ul coreean dupa productia din Hong Kong “Eye in the Sky”.

Mergand pe tema ce a prins atat de bine la publicul coreean de la “The Thieves” incoace, a coruptiei, afacerilor ilegale si increngaturilor de la varf din societatea coreeana, “Master” e o productie elaborata, bine scrisa, uneori poate prea detaliata in materie de date tehnice despre lumea financiar-bancara si afacerile din domeniu. Filmul are in centrul sau o companie de investitii dubioasa, One Network, in spatele careia jocurile sunt facute de un presedinte, Jin, interpretat de Lee Byung-hun, lipsit de scrupule, arogant si perfid. Acesta profita de naivitatea a zeci de mii de oameni de rand atrasi intr-o schema piramidala, care in functie de contributiile financiare primesc lunar dividende grase din afacerile dubioase conduse in strainatate de presedinte. Desigur, de ochii lumii, Jin are obiective oneste, pe care nu ezita sa si le prezinte in expuneri publice in stilul celebrelor prezentari marca Steve Jobs, insa masca si-a scoate imediat ce paraseste incinta salii de conferinte, gesturile largi si arogante, si modul in care se comporta fata de anturajul sau tradand adevaratul sau caracter. Personajul lui Lee Byung-hun e volatil; intr-un moment e cu zambetul pe buze, convingator, traindu-si parca visul si cucerind audienta prin ochii lui stralucitori si zambetul siret, iar in celalalt moment e omul ce incepe sa incarunteasca in singuratatea sa, ce traieste parca in propria sa lume, ce are cu totul alte principii si e interesat doar de cum sa traga pe sfoara cat mai multa lume. Si, mai presus de toate, in aceasta lume el este stapanul, si tine sa o arate de fiecare data in raport cu cei doi lachei cu care a fondat in urma cu 3 ani One Network, Jang Gun (Kim Woo-bin) si Mama Kim (Jin Kyung). Jang Gun e seful departamentului IT, e o minte stralucita ce a creat un program ce permite distribuirea dividendelor si controlarea cu usurinta a finantelor companiei. E, insa, un geniu in IT ce parca a ramas blocat la varsta adolescentei, sub aspect comportamental. Are o aroganta enervanta ce ascunde doar lipsa de experienta si o naivitate evidenta, din moment ce imediat se inmoaie in fata politistilor, autocontrolul pe care il sugereaza aroganta sa fiind doar o masca de fatada. Mult mai stapana pe sine e Mama Kim, directoarea de marketing, cofondatoarea companiei, o femeie nerealizata trecuta de 40 de ani ce pare a fi coloana vertebrala a presedintelui Jin. Are suspiciuni fata de oricine, mai putin fata de presedinte, a carui mana dreapta e. Stie sa execute ordinele fara remuscari, dar si verifica absolut orice si pe oricine, raportand cu loialitate concluziile sefului ei. Acestei triplete i se opune ofiterul Kim, interpretat de Gang Dong-won. Acesta e un politist cu o minte stralucita, ce are un “spate” puternic in politie, singurul in fata caruia raspunde fiind insusi seful politiei. Cu atat mai surprinzatoare e varsta sa, in raport cu sustinerea de care se bucura, dovada ca respectul celor din jurul sau e obtinut prin merite certe ce tin de inteligenta lui nativa. El va fi creierul care va intelege planurile lui Jin si va face totul sa-i darame imperiul piramidal.

Daca in prima sa parte, filmul stagneaza extrem de mult, regizorul permitandu-si acest lux daca ne gandim ca filmul are peste 2 oe si 20 de minute, in a doua sa jumatate acesta devine de-a dreptul captivant. Lee Byung-hun da un adevarat recital, Gang Dong-won e si el la inaltime, in timp ce Kim Woo-bin devine deja obositor cu aceleasi stereotipuri comportamentale care au atras atentia asupra lui in serialul “The Heirs”. Poate pentru actor ar fi timpul sa accepte si alte roluri, daca mai are ceva de aratat in afara de strambaturi, ochi cascati mare si aroganta de personaj inadaptat social. Alti actori, la varsta lui, au trecut la un nivel superior… Per ansamblu, filmul e bine realizat, coerent (desi uneori prea intra in detalii tehnice), dinamic, cu partituri bine interpretate, insa ii lipseste rafinamentul si clasa unui “The King” sau subtilitatea unui “Inside Men”. Daca in aceste productii, imperiul era construit pas cu pas, pentru a fi, mai apoi, destructurat, in “Master” povestea incepe cu un rege la apogeul puterii sale, ajuns fara sa realizeze la marginea prapastiei, si cu un politist aflat la un pas distanta de distrugerea acestui imperiu la a carui cladire nu am asistat. Avand aceasta situatie data, nu e de mirare ca actiunea a stagnat, regizorul incercand sa ne familiarizeze zeci de minute cu fiecare personaj in parte in mediul sau, inainte sa apese butonul care sa declanseze autodistrugerea. In “Master” nu se construiesc planuri cu bataie lunga, ci doar improvizatii pe termen scurt, poate si de aici senzatia de superficialitate a acestei productii in comparatie cu celelalte doua amintite. Insa in mod sigur daca va place acest gen de filme, “Master” nu va va dezamagi. E greu sa fie servit dupa “The King”, e ca si cum ai servi aperitivul dupa felul 3, dar daca privim partile pozitive, putem spune fara probleme ca “Master” e o productie comerciala ce-si merita din plin castigurile obtinute.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 26 februarie 2017

Revolutia Islamica din 1978-1979 a shimbat total fata societatii iraniene, regimul dinastiei Pahlavi, sustinut de Statele Unite, fiind inlocuit de republica islamica condusa de Marele Ayatollah Khomeini. Nedreptatea sociala, influenta occidentala in societatea iraniana si motive religioase au fost principalele cauze ale demonstratiilor ce timp de un an de zile au reprezentat Revolutia soldata cu pana la 60.000 de demonstranti ucisi in timpul protestelor. Evenimentele politice au afectat si industria cinematografica, ce devenise pe la mijlocul anilor ’60 una matura, in Iran. Noul Cinema Iranian, un curent ce a luat nastere la inceputul anilor ’70, a primit o grea lovitura odata cu Revolutia Islamica. Mai multi cineasti si actori iranieni au luat drumul exilului, noul regim introducand cenzura. Cu toate astea, si cu sprijinul guvernului, s-a nascut un nou val de cineasti, ce a inclus chiar femei regizor, iar tematicile s-au orientat spre alte sfere de interes: povesti inspirate din fapte reale, tematici ce priveau problemele din viata cotidiana, drama copiilor saraci, plus o apetenta spre genul documentar. A luat nastere un stil distinct, ce aborda teme si idei nationaliste si culturale, iar regizori precum Abbas Kiarostami sau Jafar Panahi puneau Iranul pe harta cinematografiei mondiale prin numroasele prezente si premii obtinute la festivalurile internationale de film.

Ei bine, in acest context, se impunea in cinematografia iraniana, la inceputul anilor ’70, si Amir Naderi, unul din regizorii importanti ai filmului iranian ante si post-Revolutie. In 1984, acesta regiza “The Runner”, unul din filmele fundamentale ale perioadei, pentru cinematografia iraniana. Filmul a obtinut o larga recunoastere a criticilor de film din circuitul international al festivalurilor, atragand atentia asupra a ceea ce de atunci avea sa se numeasca “filmul artistic iranian post-revolutionar”. “The Runner”, practic, a fost probabil primul film post-revolutionar iranian ce a atras atentia in intreaga lume asupra cinematografiei iraniene, dupa evenimentele de la sfarsitul anilor ’70, 5 ani de zile practic filmul iranian intrand intr-un con de umbra la nivel international. Filmul artistic iranian avea sa cunoasca o inflorire in deceniile urmatoare, strategiile narative si vizuale propuse de Naderi fiind mai apoi preluate si de alti regizori ai noului val. Filmul prezinta viata dezolanta si lipsita de perspective a unui baiat orfan din Iranul post-revolutionar, iar unul din criticii iranieni de film considera “The Runner” un film “proto-exilic”, in el regasindu-se dorinta anticipata a regizorului de a pleca in exil, lucra care se intampla la mai putin de un deceniu de la finalizarea productiei, acesta plecand la inceputul anilor ’90 in Statele Unite, unde se afla si in prezent, avand 70 de ani. Filmul i-a adus regizorului premiul de aur pentru regie la Festivalul “Nantes Trei Continente”, festival lansat in 1979 unde sunt rasplatite productii de pe trei continente: Asia, America Latina si Africa.

Filmul lui Naderi oscileaza intre poezie si documentar. Realizat cu mijloace reduse insa cu mult talent artistic, “The Runner” prezinta intr-un stil neo-realist demn de scoala italiana viata unui baiat orfan ce traieste in niste conditii mizere intr-un univers propriu ce se intersecteaza, vrand nevrand, cu realitatea lumii cu care intra in contact. Filmul, finantat de Institutul pentru Dezvoltarea Intelectuala a Copiilor si Adolescentilor din Iran, trebuie privit de la bun inceput dincolo de ceea ce regizorul ne arata in imagini. Foarte multe metafore amare insotesc imaginile insufletite de actorul-copil Majid Niroumand, ce are o interpretare deosebita pentru un debutant copil (5 ani mai tarziu, acesta avea sa mai apara intr-un film al regizorului Naderi, de altfel singurele roluri ale acestuia din cariera). Personajul lui, Amiro, duce o viata la periferia societatii, lipsit de dragostea parinteasca, locuind singur pe un vas esuat pe tarm unde creste doar niste pui, cu care converseaza in clipele de singuratate. Nu are nici un fel de educatie, desi baietii de varsta lui ar fi trebuit sa stie de mult sa scrie si sa citeasca. Acest lucru, insa, nu-l impiedica sa isi cumpere din putinii bani castigati din greu, reviste americane de aeronautica, doar pentru a admira modelele de avioane, visand ca intr-o zi sa poata sa-si ia zborul ca si acestea. Si mai are un vis: sa se urce intr-o zi la bordul unui vapor, pe care il saluta intotdeauna de la distanta prin sunete monosilabice de bucurie. Prietenul lui are sansa aceasta, fratele lui lucrand pe un vapor, insa el ramane doar cu visul. Asa ca incearca sa se adapteze si, mai ales, sa se auto-educe, sa invete din experientele prin care trece zi de zi. De la strangerea de sticle din mare si scormonitul in groapa de gunoi dupa vechituri ce sa le poata vinde, la vanzarea de apa cu gheata sau lustruitul pantofilor, Amiro nu ezita sa faca orice pentru a castiga un banut. Invata sa se tocmeasca cu batranul ce-i preia contra cost sticlele si vechiturile, insa primeste si cateva lovituri directe din partea oamenilor, invatand ca lacomia si banul te pot impinge spre lucruri extreme. Afla ce inseamna tradarea, dar si cum este sa fie inselat de oameni, insa se adapteaza repede, ripostand, dand dovada ca instinctul de autoaparare e puternic. Personajul transmite o exuberanta debordanta, ce contrasteaza cu tristetea si greutatile cotidiene, surprinzandu-te zambetele sale pure in situatii delicate. Amiro e captiv intre situatia sa sociala si potentialul urias pe care il detine, dar care nu capata o forma concreta care sa-l ajute in viata. Desi duce o viata grea, are o mare capacitate de rezistenta cand vine vorba de alergat. Alearga toata ziua, ba ca e vorba de a fugi dupa un client ce nu a platit sau dupa un hot, ba ca alearga in intrecerile cu prietenii lui de maidan. Conditia fizica il ajuta sa supravietuiasca in aceasta lume dura, dar aceasta calitate nefructificata nu e suficienta. Are nevoie de educatie pentru a putea sa-si depaseasca conditia de a lupta mereu pentru supravietuire si a nu ramane pe loc. Revelatia acestui fapt e transmisa in cel mai inocent mod cu putinta de regizor, ce ni-l arata pe Amiro sfasiind revistele scumpe pe tarmul marii, intrebandu-se retoric “De ce nu pot sa citesc si sa scriu ?”, ca si cum cititul si scrisul se intampla natural, odata cu varsta. Si nu intamplator aceste intrebari ajunge sa si le puna abia atunci cand vanzatorul de reviste ii spune ca baietii de varsta lui de mult ar trebui sa stie sa scrie si sa citeasca, fapt ce-l face pe Amiro sa se gandeasca ca probabil doar el, dintre toti copiii, nu “s-a desteptat” inca. Cu un realism ce te impresioneaza prin puritate si acuratete, regizorul ne prezinta lumea prin ochii sinceri ai lui Amiro, prin intermediul inocentei si blandetii unui copil inofensiv, inca nepangarit de noroiul acestei lumi a carei moralitate are nevoie de o evidenta reevaluare. Nu lipsesc disparitatile dintre lumi, contrastul dintre lumea periferiei, prafuita si inecata in mizerie, si lumea celor instariti, a strainilor capitalisti, a cartierelor selecte, a melodiilor lui Frank Sinatra ce se aud de pe vasele de croaziera luminate in intuneric ce navigheaza in departare, insa toata povara dezvaluirii acestor contraste cade pe umerii lui Amiro. Personajul Amiro e instrumentul in spatele caruia regizorul arunca o stralucita metafora, cea a analogiei copil-adult. Prin intamplarile prin care trece, Amiro in fapt dezvaluie problemele lumii adultilor, rautatea umana, pe care uneori o descopera chiar in randul altor copii ca el, o rautate in care se cade din cauza disperarii, a spaimei zilei de maine, a grijilor si lipsei de perspective a vietii in acel mediu. Nu intamplator Amiro viseaza la avioane si vapoare, instrumentele evadarii din aceasta crunta realitate…

Un film plin de expresivitate, in care recitarea cu mandrie a alfabetului in fata unei bucati de gheata ce se topeste e metafora sublima a triumfului asupra propriei conditii. O productie de clasa a cinematografiei iraniene, cu un mesaj optimist, ce ne demonstreaza ca uneori, instinctul de supravietuire al individului, fie el si un copil, poate fi forta calauzitoare a vietii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Page 9 of 51

sus

Beast in the Shadows (1977) – una din cele mai bune ecranizãri dupã Rampo Edogawa

Kung Fu Yoga (2017) – Jackie Chan şi aventurile lui nesfârşite… prin Asia

The 101st Proposition (1993) – o rarã bijuterie cinematograficã romanticã despre una din problemele societãţii coreene de azi

Eastern Bandits (2012) – o experienţã cinematograficã ineditã, în stilul lui Quentin Tarantino

One Day (2017) – Kim Nam-gil în cãutarea vindecãrii propriilor rãni

Journey to the West: The Demons Strike Back (2017) – un succes de box-office marca Tsui Hark golit de substanţã

Ordinary Person (2017) – Son Hyun-joo şi Jang Hyuk în cruciada oamenilor simpli împotriva dictaturii

Part-Time Spy (2017) – Gang Ye-won în misiune secretã în interes… personal

The Recorder Exam (2011) – viaţa între alienare şi validare

New Trial (2017) – Jung Woo şi Kang Ha-neul fac echipã pentru rejudecare…

Confidential Assignment (2017) – Hyun Bin şi Yu Hae-jin, parteneri „confidenţiali”

Hello, Brother (2005) – Park Ji-bin strãlucitor la doar 9 ani, într-o melodramã tulburãtoare

The Flower in Prison (2016) – o k-drama istoricã de aventurã în regia lui Lee Byung-hoon

Run-Off (2016) – Soo Ae şi povestea cosmetizatã a primei echipe de hochei feminin pe gheaţã a Coreei de Sud

Shogun’s Joys of Torture (1968) – Teruo Ishii şi „Decameronul” japonez al torturii

Insane (2016) – Lee Sang-yoon şi Gang Ye-won într-un thriller psihologic cu neaşteptat succes de box-office

Chasing (2016) – Kim Seung-woo şi joaca de-a şoarecele şi pisica

Headshot (2016) – 2 ore de acţiune nonstop cu Iko Uwais, noul Tony Jaa al Asiei

Master (2016) – Lee Byung-hun şi Gang Dong-won într-o înfruntare de zile mari

The Runner (Davandeh) (1984) – o producţie artisticã fundamentalã a cinematografiei iraniene