La un an dupa “Suspect X” (2008), regizorul Hiroshi Nishitani dadea din nou lovitura cu o alta reteta, la fel de buna sub aspect financiar, de aceasta data un thriller cu accente aparent romantice (datorita locatiei in care se desfasoara actiunea) intitulat “Amalfi: Rewards of the Goddess”. Productia a obtinut incasari de 37,8 milioane dolari la box-office, intrand in topul 10 al productiilor autohtone care au reusit sa se impuna in Japonia in anul 2009. Produs pentru a celebra 50 de ani de la infiintarea celebrului canal tv japonez Fuji TV (care alaturi de alte companii, ca Toho, Pony Canyon, a contribuit la finantarea proiectului), filmul a fost filmat in totalitate in Italia (o premiera pentru un film japonez), in iarna lui 2008 spre 2009. Locatiile alese sunt dintre cele mai reprezentative pentru peninsula, cum e Roma cu ale sale locatii turistice de vis, sau Amalfi, celebrul orasel de coasta din Salerno, ce ofera niste peisaje de basm. Distributia e una de top, cu actori japonezi in voga atat la data premierei cat si in prezent. Yuji Oda revine intr-un film cu un scenariu asemanator seriei de filme “Bayside Shakedown” (unde interpreta un politist din zona Golfului Tokyo ce are de infruntat birocratia din politie, primele 2 filme din serie stabilind adevarate recorduri de box-office in Japonia sfarsitului anilor ’90 si inceputului de mileniu). Yuki Amami e o actrita de 3 ori premiata pentru cea mai buna interpretare la Blue Ribbon Awards (premiile asociatiei jurnalistilor de film din Tokyo, acordate de 55 de ani), in timp ce Koichi Sato e unul din cei mai populari actori japonezi ai momentului, cu peste 100 de filme la activ (Time Trip App, Kamui Gaiden, Pandemic, The Floating Castle). Erika Toda are un rol secundar, dar e la fel de populara ca si Sato (Kakekomi, DOG X Police, Goemon, Death Note). Doua prezente insolite in film sunt actorul italian Rocco Papaleo, in rolul unui inspector italian de politie incomod, si soprana Sarah Brightman ce are chiar rolul de soprana ce interpreteaza, cum se putea altfel, melodia “Con te partiro” (“Time to Say Goodbye”) ce a facut-o celebra, ce e, de altfel, si tema muzicala a filmului (se potriveste perfect cu decorurile de vis de pe insorita coasta italiana). “Amalfi: Rewards of Goddess” a fost premiat de Academia Japoneza de Film cu pemiul pentru Cel mai popular film al anului 2009.

Diplomatul Kuroda (Yuji Oda) e numit secretar pe langa ambasada Japoniei la Roma, fiind insarcinat cu supravegherea masurilor de securitate pentru un eveniment important. Curand urmeaza sa se desfasoare summitul G8 in Cetatea Eterna, prilej cu care o intalnire bilaterala intre ministrul de externe japonez Kawagoe si Primul Ministru italian urmeaza sa stabileasca un pachet de ajutor comun acordat de cele doua state Republicii Valkanya. Totul intre Craciun si Anul Nou. In timp ce la ambasada e forfota mare, la Roma soseste Saeko Yagami, o mama singura, impreuna cu fiica ei Madoka. La scurt timp, doamna Yagami raporteaza ambasadei disparitia fiicei sale in timp ce vizita un obiectiv turistic. Cum toata lumea e preocupata de pregatirile pentru sosirea ministrului japonez de externe, Kuroda ia in primire cazul. Doar ca se afla in locul nepotrivit in momentul nepotrivit in momentul in care telefonul doamnei Yagami suna si ajunge in mana lui. Interlocutorii se dovedesc a fi rapitorii fetei, ce cer o rascumparare de 100.000 de euro, iar pentru a se justifica in fata lor, Kuroda pretine a fi… tatal fetei. Astfel, fara voia lui, ajunge sa fie implicat intr-un caz de rapire, ce se va dovedi mai tarziu cu implicatii majore, imposibil de banuit de cineva.

La o prima vedere, “Amalfi: Rewards of the Goddess” pare un film de actiune ce aminteste de serialele coreene IRIS si Athena: Goddess of War. Cel putin asa reiese din trailer si din locatiile superbe ce pe drept cuvant te trimit cu gandul spre locatia primelor episoade din “Athena”, serial filmat partial pe aceleasi meleaguri italiene. Singura diferenta e ca nu avem parte de spionaj si spioni, de super-eroi care trebuie sa salveze lumea de raufacatori, ci de o poveste cat se poate de realista, cu oameni obisnuiti, in care poate singurul element “supranatural” sunt minunatele locatii in care se deruleaza actiunea. Filmul nu are la baza vreo manga “best-seller”, vreun show-tv sau alte surse de inspiratie comune in cinematografia japoneza a zilelor noastre, ci un scenariu bine construit, in cadrul caruia responsabilii de imagine au avut un rol crucial in crearea atmosferei. Italia, locatia aleasa, e una extrem de populara in randul tinerilor japonezi, astfel ca o mare parte a publicului acestui film a fost securizata inca dinaintea premierei. Prezentarea principalelor atractii turistice ale Romei – Colosseumul, Forumul, Piata Spania si, desigur, zona de coasta Amalfi intr-o lumina romantica, stralucitoare, pe un fundal sonor superb, au sporit atractivitatea productiei. Povestea nu e complicata la prima vedere, o va complica scenaristul pe parcurs, devenind pe masura ce ne apropiem de deznodamant una captivanta. E ciudat sa vezi japonezi vorbind italiana (procentul de replici in italiana si engleza e aproximativ egal cu cel al replicilor in japoneza), dar si actori de mana a doua italieni incercand sa faca pe “hotii si vardistii” intr-un scenariu ce are in centrul sau o familie japoneza. Din acest punct de vedere, filmul sufera la coeziune (se vede clar o ruptura intre echipa de actori profesionisti japonezi si copiile palide de asa-zisi actori italieni – pana si veteranul Rocco Papaleo nu poate starni decat zambete in rolul unui politist ce face pe durul), departandu-se de specificul japonez al filmelor de gen. Si, din fericire, Japonia are o lunga istorie de filme cu detectivi, rapiri si situatii similare (peste 10.000, conform statisticilor), astfel ca experienta regizorului in abordarea acestui subiect a fost cruciala pentru evitarea stereotipurilor si cliseelor inerente. Personajul Kuroda desi pare unul simpatic, nu stie sa se faca deloc placut de cei din jurul sau. Nu zambeste, e genul de persoana taciturna, vorbeste fluent italiana, are o cultura vasta si o experienta pe masura in intuirea anumitor lucruri. Insa raceala lui il transforma intr-un fel de James Bond golit de orice urma de super-erou, insa un James Bond diplomat, nu spion (intrebarea e ce are de-a face diplomatia cu spionajul si actiunea; am vazut in filmele asiatice cum ziaristi sau specialisti in orice alt domeniu fac pe detectivii si rezolva cazuri complicate inaintea politiei, acum a venit randul unui diplomat sa joace acest rol de Sherlock Holmes). Doamna Yagami e o mama hotarata, dispusa sa faca orice sacrificiu pentru a-si salva fiica, insa personajul emana mister, intretinut tocmai de disperarea imprevizibila a acesteia. Chiar daca la un moment dat firul povestii ii apropie pe cei doi, pe diplomat si pe femeie, ce ajung sa locuiasca sub acelasi accoperis doar pentru a da de inteles rapitorilor ca sunt intr-adevar un cuplu, cei doi sunt distanti, iar imaginea lui Kuroda e cea a unui trecator singuratic ce nu e dispus sa se aseze la casa lui si sa sacrifice cariera pentru o familie. E ceva destul de tipic japonez in aceasta atitudine rece si distanta, poate cam singurul lucru care ne aduce aminte ca avem in fata un film japonez, nu o productie europeana. Concluzionand, un film agreabil, mai putin romantic decat putea fi sub aspectul relatiei dintre protagonisti si suficient de romantic cand vine vorba de decoruri si atmosfera, un film de vacanta filmat in niste locuri superbe, ce are toate ingredientele sa te tina lipit de el pana la final, fara a regreta cele 2 ore petrecute in compania lui.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas si Daniela Capalna (Asia Team) pentru asiacinefil. Multe linii vorbite in italiana au fost adaugate manual, ele neregasindu-se in subtitrarea originala.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil