De ceva vreme, din partea cineastilor coreeni avem parte de o avalansa de filme despre injustitie, abuzuri, coruptie si nedreptate sociala. Fie ca vorbim de timpurile prezente, fie de alte perioade de timp, nedreptatea a fost una din constantele istoriei Coreei de Sud, intrand in mentalitatea acestei natiuni, care atunci cand nu a fost asuprita de japonezi sau de vecinul chinez, a avut parte de conducatori ce nu au ezitat sa abuzeze de putere si sa-si asupreasca propriul popor. “Ordinary Person”, cel mai recent film al regizorului Kim Bong-han (ce a debutat in 2013 cu esecul “The Hero”), ne reaminteste de regimul dictatorial al lui Chun Doo-hwan, surprins in atatea productii coreene recente, si mai ales de teroarea dezlantuita de Serviciul de Securitate al acestuia (teoretic al tarii, practic ce actiona la comanda regimului), ce a pus umarul la incalcarea drepturilor omului prin tortura si dosare contrafacute ce au grabit sfarsitul a multe persoane nevinovate, afectand vietile a mii de oameni. Filmul, ce a fost filmat in decursul a 3 luni in toamna lui 2016, s-a lansat in cinematografele coreene cu doar 2 saptamani in urma, obtinand incasari de 2,5 milioane de dolari. Suma incasarilor insa nu reflecta calitatea excelenta a productiei, cu atat mai mult cu cat reaminteste de un episod dureros din istoria recenta a Coreei de Sud, care nu ar trebui sa se mai repete intr-o tara civilizata. O asemenea realizare ar fi trebuit sa atraga mult mai multi coreeni in salile de cinema. Distributia e una excelenta, cu un Son Hyun-joo (The Phone, The Chronicles of Evil, Hide and Seek) in forma de zile mari, si un Jang Hyuk stralucitor in roluri negative (sa nu uitam nici de prestatia lui din “Empire of Lust”, primul sau rol negativ dintr-un film pentru marele ecran, ce a aratat o potrivire excelenta a calitatilor lui actoricesti la personaje malefice). Ra Mi-ran intr-un rol induiosator de mama surdo-muta, Kim Sang-ho memorabil si aproape de nerecunoscut in rolul unui ziarist dispus sa sacrifice totul pentru adevar, si Jeong Man-sik in rolul unui sef corupt al Securitatii completeaza o excelenta distributie pe roluri secundare.

Kang Seong-jin (Son Hyun-jun) e detectiv de politie in Seulul anului 1987. Salariul lui abia ii ajunge sa-si intretina familia, sotia lui fiind surdo-muta, iar fiul sau, elev la scoala primara, avand nevoie de o operatie la picior pentru a putea umbla normal. Ocupandu-se de infractiuni marunte si de bande locale de gangsteri, meseria lui e mai degraba monotona. Incercand sa captureze un gangster local ce ii tot scapa printre degete, la presiunea superiorilor cazul trebuie inchis cat mai repede. Si astfel, superiorului sau ii vine ideea gasirii unui tap ispasitor, desigur, un alt infractor, caruia sa ii fie puse in carca faptele gangsterului local si acesta sa fie prezentat drept gangsterul cautat si capturat. Dar in calea acestui plan intervine ziaristul Chu de la cotidianul Libertatea, prieten de peste 30 de ani al detectivului Kang, care stie cum arata adevaratul gangster. Insa lucrurile se complica pentru toata lumea cand in scena intra Choi Gyu-nam (Jang Hyuk), procuror ajuns sa lucreze pentru Securitate. Considerat de toti o minte stralucita, acesta e un om lipsit de orice scrupule, nemilos, ce tinteste, invocand cu lasitate propriile principii patriotice, doar sa promoveze spre conducerea Securitatii. Choi ii va oferi detectivului Kang sansa unei vieti mai bune, insa pretul pe care va trebui sa-l plateasca bunul detectiv va fi vanzarea sufletului si a constiintei…

Pentru genul “drama”, filmul “Ordinary Person” s-a descurcat acceptabil la box-office, 2,5 milioane $ in doua saptamani fiind niste incasari decente. Desigur, ca incasari, privind raportat la intreg box-office-ul, suma este neseminficativa, insa pentru un film dramatic, necomercial, producatorii ar trebui sa fie satisfacuti. Problema box-office-ului coreean este insa alta: multe productii de calitate nu performeaza financiar deoarece publicul de cinema coreean isi doreste productii comerciale cat mai spectaculoase si cu cat mai multe efecte speciale (Train to Busan, Veteran, The Pirates, Snowpiercer sunt doar cateva din filmele de top e la box-office ale ultimilor ani). Dar ce poti face cand generatia tanara e tot mai interesata cu precadere de productii americane comerciale sau de filme autohtone realizate de regizori tineri scoliti in Statele Unite ce revin in Coreea si pun umarul la distrugrea, prin tematicile puerile si lipsite de substanta, a originalitatii cinematografiei coreene, ce a adus-o acolo unde se afla astazi ? Scuza ca “asa ceva se cere” nu disculpa tinerii regizori ce imita la indigo filme comerciale hollywoodiene, ce plaseaza in rolul unor staruri de la Hollywood staruri autohtone, reusind sa umple salile de cinema si sa obtina venituri importante. Tot mai putine filme coreene memorabile ajung sa se produca, scenariile sunt din ce in ce mai lipsite de calitate, cliseele din filmele imitate dupa cele americane incep sa plictiseasca, iar multi actori fac compomisul de dragul castigurilor financiare si accepta rolurile principale in filme supralicitate. Din fericire, “Ordinary Person” e una din productiile pe care dupa ce  vizionezi, simti ca ti-o vei aminti, peste ani. Nu e un film comercial, ci o productie puternic ancorata in realitate, despre niste vremuri tulburi pe care si noi, romanii, le-am trait in perioada dictaturii comuniste. In Coreea, insa, teroarea Securitatii a putut exista intr-o tara zis democratica, in anii ’80 fiind, ce-i drept, inca, una din cele mai sarace tari asiatice, macinate de coruptie si teama de a spune adevarul cu glas tare. Filmul nu are la baza povestea reala a unei persoane, insa fictiunea e atat de bine tesuta si plasata in realitate incat ai senzatia ca ai in fata o ecranizare inspirata din fapte reale. Privind acest film, simti perfect atmosfera anilor ’80 din Coreea, nu ai cum sa nu sesizezi discrepantele sociale, privirile triste si lipsa de speranta a oamenilor obisnuiti, aroganta celor ce detin puterea, copiata dupa modelul numit presedintele Chun Doo-hwan. Nu ca astazi aceste lucruri nu ar exista, insa in ziua de azi lucrurile stau altfel, societatea coreeana evoluand mult fata de acum 30 de ani. Son Hyun-joo interpreteaza un politist marunt, detectivul Kang, ce slujeste tara, nu regimul, pe un salariu de nimic, a carui principala grija nu e eficienta la locul de munca, ci asigurarea existentei familiei sale greu incercate. Sotia lui (interpretata de Ra Mi-ran) este surdo-muta si toata ziua lipeste plicuri, pentru a aduce un ban in plus in casa, in timp ce fiul, Min-guk, elev de scoala elementara, are nevoie de o operatie la piciorul drept, cu care abia poate umbla. Detectivul Kang are un suflet mare, intelege suferinta fiului sau, ce e periferizat si batjocorit la scoala de colegii sai, si face absolut orice pentru a-i asigura cele mai bune conditii. Inclusiv accepta compromisul de a trimite la inchisoare un om pentru mult mai multe fapte decat ar fi comis. Cel care il va readuce in lumea reala, dupa betia puterii pe care ajunge sa o detina pentru scurt timp, va fi ziaristul Chu (interpretat de Kim Sang-ho), un prieten de peste 30 de ani, care nu a renuntat o data in viata la principiile sale legate de dezvaluirea adevarului. De partea cealalta il avem pe Choi Gyu-nam, interpretat de Jang Hyuk, procuror parvenit, o minte stralucita ce trece de partea Securitatii pentru ca tine la “propriile principii si convingeri”, o persoana malefica in spatele zambetului arogant al caruia se ascunde un soi de geniu al raului. In fapt, Choi Gyu-nam e personificarea regimului lui Doo-hwan insusi. Daca veti urmari filmul, veti observa ca acest personaj, in ciuda raului urias pe care il face, dispare din film la fel de usor precum a aparut, fara a se face o singura mentiune despre soarta acestuia de dupa schimbarea regimului. Acest lucru nu este intamplator: Gyu-nam e imaginea in sine a tortionarului. Poate avea orice chip, orice nume, astfel de personaje au existat cu sutele in incaperile intunecate ale Namsan-ului (sediul Serviciului Secret), torturand oameni si creand, cu mintea lor “stralucita” (in realitate bolnava) scenarii ce au distrus mii de familii. Disparitia lui brusca din peisaj in fapt e o metafora a uitarii, plasata de regizor. Coreenii ce au prins acei ani si au avut de suferit de pe urma ororilor Serviciul de Securitate cu siguranta vor sa uite acea perioada neagra. Excluderea acestor oameni ai regimului din propriile amintiri e singura cale de uitare a dureroaselor trauma suferite.

Un film deosebit, pe care nu doar iubitorii Coreei ar trebui sa-l vada, o productie sincera, dramatica si tulburatoare despre niste vremuri intunecate, atat de apropiate de noi, cu o tema, intr-o mare masura, inca de actualitate, in scoietatea coreeana contemporana.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil