Partea 1: Geniul lui Kurosawa si crezul sau

Partea a 2-a: Universalitatea lui Kurosawa

Partea a 3-a: Care este capodopera lui Kurosawa ?

Francis Ford Coppola, unul din marii admiratori americani ai lui Kurosawa, spuna odata: „Cei mai multi regizori au o capodopera dupa care sunt cunoscuti, sau posibil doua. Kurosawa are cel putin opt sau noua„. A determina care din filmele lui Kurosawa sunt acestea poate fi un interesant joc al imaginatiei fanilor regizorului de pretutindeni. Insa nu ar duce niciunde, deoarece fiecare persoana ar avea filmul sau preferat, caruia i-ar lua apararea in fata celorlalte realizari cu valente de capodopere ale cinematografiei mondiale. Scurta lista a preferintelor majoritatii fanilor cu siguranta ar cuprinde doua titluri obligatorii: „Ikiru” si „Seven Samurai”. Ambele au fost realizate de Kurosawa intr-o scurta succesiune de timp, in 1952 si 1954, si ambele se regasesc in lista criticilor din intreaga lume cu cele mai frumoase 10 sau 20 de filme din toate timpurile ale omenirii.

Desi au fost realizate de acelasi regizor, aproximativ in decursul aceleiasi perioade de timp, cele doua filme sunt total diferite unul de altul. „Ikiru” este o drama moderna personala si atent structurata, un portret existential al unui angajat simplu si singur, care infrunta perspectiva mortii si obsesia oferirii unui sens propriei sale vieti. E vorba de o fabula plasata in Japonia postbelica, realizata in niste vremuri in care intreaga societate japoneza isi cauta o noua identitate si un nou scop de a exista. In schimb, „Seven Samurai” e o saga coplesitoare, cu o vigoare artistica inimaginabila si o distributie numeroasa cu personaje eroice surprinse intr-o actiune de proportii enorme, o realizare fara precedent la acea vreme pentru cinematografia japoneza. La vremea cand a fost realizat, aceasta productie monumentala aproape a falimentat compania de productie cu costurile ei, si a stors actorii si echipa de realizatori de toate energiile si talentul de care dispuneau. Astazi, insa, „Seven Samurai”, la 55 de ani de la realizare, pare nou la fiecare revizionare si are, inca, puterea de a oferi lectii regizorilor de filme contemporane.

Fanii lui Kurosawa fara indoiala se vor contrazice la infinit in privinta caror filme realizate de maestru li s-ar putea oferi apelativul de „capodopere”. Multi ar fi tentati sa nominalizeze „Rashomon” (1950), deoarece a fost filmul care a trezit atentia lumii filmului mondial in privinta puterii artistice a filmului japonez. Altii ar opta pentru „Stray Dog” (1949) sau „High and Low” (1963) pentru stralucirea narativa a discursului intr-o drama cu accente de film „noir”. Unii ar considera „Yojimbo” (1961) si „Sanjuro” (1962) cele mai bune filme de actiune realizate vreodata, pe cand alti fani vad in „Throne of Blood” (1957) si „Ran” (1985) cele mai bune adaptari ale dramelor shakespeariene pe ecran, in ciuda faptului ca amandoua sunt plasate in Japona medievala. In sfarsit, pentru altii, filme precum „The Bad Sleep Well” (1960), „Red Beard” (1965) si „Dodes’ka-den” (1970) ofera surse de umanism si strigate disperate pentru dreptate sociala care le confera un loc special in istoria filmului clasic mondial. Indiferent care din aceste filme si-ar gasi locul pe lista capodoperelor genialului regizor, toti fanii lui recunosc in munca acestuia o putere si o autoritate pe masura calitatilor unor putini regizori de pe mapamond, indiferent de perioada de timp in care acestia ar fi activat.

Akira Kurosawa a avut uriasa sansa de a beneficia de sustinerea unei companii si a unei echipe de tehnicieni si actori talentati care l-au ajutat sa-si implinesca viziunea artistica. Prestatiile senzationale ale unor actori ca Toshiro Mifune, Isuzu Yamada, Takashi Shimura sau Kyo Machiko (pentru a-i numi doar pe cativa) s-au intiparit pentru eternitate in memoria cinefililor din intreaga lume. In paralel, munca scenaristilor, a cameramanilor, compozitorilor, scenografilor si a celorlalti veritabili artisti din echipa lui Kurosawa a ridicat la un nivel foarte inalt standardele de excelenta in industria de film in ansamblul ei. Numele a doar catorva dintre acestia au trecut dincolo de zidurile studiourilor de film japoneze, insa dedicarea acstor sute de oameni necunoscuti, aproape anonimi este inca o masura a grandorii lui Kurosawa. Unii ziaristi l-au numit „Tenno” („Imparatul”) oarecum sfidatori la adresa autoritatii imperiale pe care maestrul o manifesta pe platourile de filmare. Insa cei care il cunosteau mai bine, i-au recunoscut intotdeauna indemanarea iesita din comun de care dadea dovada, luptand ca un adevarat general in complexa lupta care este realizarea unui film, si geniul acestuia de a scoate din „soldatii” sai stradanii chiar mai mari decat se simtea el capabil sa extraga din sine.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com