Interesul occidental pentru filmul japonez ar putea fi centrat pe 3 mari sectiuni:
1. Filmele cu Godzilla si cu clonele lui nesfarsite
2. Filmele artistice ale marilor regizori si ale scolii japoneze de film, vazute si comentate in Occident prin anii ’50.
3. Filmele din genul „action/exploitation”, inclusiv filmele comerciale cu samurai, filmele cu yakuza si filmele „roz” cu accente horror, care au facut istorie in anii ’60-’70. Filmele din aceasta din urma categorie mereu si-au avut avocatii sai in presa de scandal, iar in prezent au inceput sa fie popularizate pe dvd.
Mai putin accesibile, dar cu un interes egal manifestat de public se prezinta filmele mute japoneze. Datorita unui context de situatii nefericite, cea mai mare parte a filmelor mute japoneze – realizate in anii ’30, cand in Occident se trecuse exclusiv la filmul vorbit – au fost distruse. Cauzele acestei situatii sunt factori externi: bombardarea Companiei de film Daiei in timpul celui de-al doilea razboi mondial; conditiile climatelice din Tokyo, cu umiditate foarte ridicata si cu veri cu temperaturi extrem de mari, care au devenit principalul inamic al celuloidului; nu in ultimul rand, marele cutremur din 1923. Toti acesti factori au contribuit in mod decisiv la distrugerea istoriei filmului japonez timpuriu, ce a inceput in ultimul deceniu al secolului 19.
Un lucru stiut, poate, doar de putina lume din ziua de astazi, sunt constrangerile la care filmul mut japonez a fost supus. O lege din 1917 forta segregarea audientei in 3 grupuri separate: barbati, femei si copii care puteau urmari filmul doar alaturi de parintii lor. Tinerilor barbati necasatoriti si femeilor nu li se permitea sa asiste impreuna la proiectia unui film. Existau, apoi, si influente occidentale asupra filmului mut japonez. Cel mai elocvent exemplu e asa-numita gakudan, o formatie muzicala care era prezenta in salile de proiectie si care acompania, cu muzica ei, filmul proiectat pe ecran. Pe langa instrumente specific japoneze (cum ar fi trompetele taiko), influenta occidentala s-a facut simtita prin adoptarea pianului si a trompetelor, instrumente specifice jazzului. Pe langa formatia muzicala mai existau si asa-numitii „benshi”, acei naratori care reciclau traditia nararii kabuki-ului in cinematografie. Nu exista film japonez care sa nu beneficieze de nararea unui „benshi”.
Recent, in Japonia a fost lansat pe piata o colectie cu titlul „Capodopere ale cinematografului japonez mut”, o veritabila enciclopedie despre perioada de inceput a filmului japonez. DVD-ul contine informatii despre 12.000 de pelicule, date tehnice, dar si postere originale si peste 1.000 de prezentari ale subiectelor filmelor. De asemenea, se regasesc pe acest suport interviuri audio si video (inclusiv ale criticilor de film sau chiar voci de benshi), precum si 560 de biografii ale persoanelor implicate in realizarea acestor filme. Exista prezentate si 45 de filmulete de prezentare in genul trailerelor din zilele noastre, adaptate, desigur, posibilitatilor tehnice ale acelor vremuri, adevarate barometre ale talentului regizorilor si actorilor de atunci. Toate au subtitrari in limba engleza si sunt insotite de muzica si nararea benshi-ului. Pretul colectiei este unul prohibitiv: 200.000 $, astfel ca principalii cumparatori vor fi, fara indoiala, institutiile de stat (biblioteci, universitati, diverse institutii sau televiziuni). Trebuie mentionat ca salariul mediu, in Japonia, este de peste 3.000.000 de yeni, adica aproximativ 30.000 $ pe luna.