Yuji (Show Aikawa) lucreaza la o macelarie in Taipei, insa slujba e doar o acoperire pentru activitatile ilegale pe care le are in cadrul unei organizatii interlope. In momentul in care seful sau e ucis, cei din organizatie se debaraseaza de el, astfel ca in locul unui trai cinstit dar umilitor ca angajat, acesta decide sa continue pe calea intunecata, angajandu-se ca asasin platit pentru o alta organizatie. Nu ucide decat atunci cand este insorit, urand ploaia, despre care raposata lui bunica spunea ca aduce ghinion. Viata i se complica cand din senin, o femeie cu care a avut in trecut o relatie amoroasa, il cauta acasa si i-l lasa pe cap pe Ah-Chen, un baietas despre care spune ca e fiul sau. Desi nu il accepta in casa sa, incapatanarea micutului si modul insistent cu care isi urmareste tatal peste tot pe unde umbla, inmoaie putin inima de caine a lui Yuji. Mai apoi, la un bordel o cunoaste pe Lily, o prostituata ce se da cosmeticiana, al carei vis e sa fuga o data pentru totdeauna din anostul si ploiosul Taipei. Yuji ii implineste visul, si impreuna cu Ah-Chen parasesc degraba Taipeiul. Insa consecintele faptelor comise de Yuji ii urmaresc pretutindeni, periclitandu-le existenta.

“Rainy Dog” (1997), al doilea film din trilogia “Societatii Negre” a lui Takashi Miike, face o noua incursiune in culisele lumii interlope, de aceasta data actiunea mutandu-se in totalitate in Taipei. Un lucru mai putin obisnuit pentru un regizor japonez, Miike a ales ca al doilea film al trilogiei sa fie filmat integral in capitala Taiwanului, iar numarul dialogurilor in japoneza sa fie minimal, 95% din film vorbindu-se fie in mandarina, fie in dialectul hokkien. Miike ne surprinde inca o data, pentru ca daca v-ati astepta la o abundenta de scene violente, sange si sadism, intalnite in multe din filmele sale de categorie B de la inceput de cariera, lansate direct pe video, veti avea o surpriza: “Rainy Dog” nu respecta aceasta regula, actiunea ultra violenta si umorul nebun lipsind aproape in totalitate. Nu intamplator criticii de film sunt de parere ca acest al doilea film din trilogie e si cel mai reusit (un alt paradox, in general intr-o trilogie partea a doua fiind aproape intotdeauna considerata cea mai slaba), regizorul aratand deja primele semne ca intr-o zi va ajunge un nume mare al filmului japonez. Cu un ritm lent, intr-un ton intunecat (redat inclusiv de multe cadre excesiv de intunecoase), creand o atmosfera apasatoare accentuata de desele schimbari de vreme ce mai tot timpul aduc ploi torentiale in Taipei, regizorul incearca poate pentru prima oara intr-un film de-al sau sa insiste mai mult pe portretizarea personajelor sale, studiindu-le minutios in universul lor. Astfel, il avem pe asasinul platit Yuji, care lucreaza la o macelarie doar ca acoperire, viata lui cotidiana invartindu-se in jurul unei organizatii interlope. E satul de salariul de nimic pe care il castiga prestand o munca fizica obositoare, in care patronul mereu il pune la lucru pentru un ban de nimic. Cand e abandonat de organizatie, alege calea intunecata si continua sa lucreze ca asasin platit pentru alta organizatie. Banul ii calauzeste viata, traind ca un singuratic, frecventand bordelurile si operand doar cand este soarele pe cer. Aparitia unei femei din trecutul sau, de care aproape nici nu-si mai aminteste, care ii lasa in grija definitiv un copil aproape autist, pare a fi un moment de cotitura in viata sa. La inceput nu se obisnuieste cu ideea, nu arata nici un sentiment fata de cel care peste noapte a aflat ca este fiul sau, dar treptat acea fisura din sufletul sau se accentueaza si incepe sa-i topeasca glacialul temperament. Un alt personaj caruia i se acorda o atentie speciala e Lily, o prostituata satula de atmosfera ploioasa din Taipei si mai ales de singuratate, neavand cu cine dialoga mai tot timpul, in ciuda firii sale extrovertite. Cand il are ca client pe Yuji, faptul ca acesta schimba cateva vorbe cu ea o face sa-si doreasca ca acesta sa ramana mai mult decat cele cateva ore de peste noapte. Mai ales ca ii destanuie visul, anume de a scapa pentru totdeauna de Taipei. Yuji ii indeplineste dorinta, si impreuna cu Lily si cu baiatul pleaca din capitala, incepand o calatorie care ii apropie. Chiar ajung sa se comporte ca o pseudo-familie ce pare a fi scapat de alienarea trecutului si de depresia adusa de nesfarsitele ploi din capitala. Relatia celor trei personaje, apropierea lor, ii scoate pe acestia din monotonia cotidiana, permitandu-ne cunoasterea lor si dintr-o alta perspectiva, cea profund umana. Nu e Miike expertul trairilor umane, insa scenariul, pe cat e de simplist pe atat de subtil reuseste sa transmita anumite mesaje din sufletul acestor personaje periferizate de societate, pe care ajungi chiar sa le compatimesti. La finalul vizionarii, anumite idei te vor urmari, ceea ce inseamna ca “Rainy Dog” chiar nu e “doar inca un film violent cu gangsteri” marca Miike, ci o poveste tulburatoare despre un barbat care se lupta cu propriii sai demoni si care incearca sa supravietuiasca intr-o lume a pacatului. Ce frumos ar fi fost daca anumite filme din anii ’90 sau de la inceputul anilor 2000 ar fi fost realizate cu mijloacele tehnice ale zilelor noastre… Din pacate in filmele cu gangsteri din zilele noastre a disparut atmosfera intalnita in aceste productii, care au avut si ghinionul de a fi filmate pe pelicula, de unde si imaginea usor deranjanta cand vine vorba de cadrele intunecate. Filmul i-a adus lui Miike un premiu pentru regie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Regizorul, scenaristul si producatorul Jang Jin (autorul unor filme precum “Good Morning, President”, “Romantic Heaven”, “We Are Brothers”) a scris scenariul “omnibusului” “No Comment” din 2002, in fapt o serie de 3 povesti diferite regizate de 3 regizori diferiti: Park Sang-won, Park Kwang-hyun (regizorul recentului “Fabricated City”) si Lee Hyun-jong (regizorul lui “Steal My Heart”). Fiecare din acestia a avut deplina libertate de exprimare in a pune in scena povestile scrise de scenarist, rezultatul fiind unul interesant. Vom avea ocazia sa revedem o multime de actori importanti ai filmului coreean, care la vremea respectiva se aflau la inceputul carierei, precum Shin Ha-kyun, Jung Jae-young, Ryoo Seung-beom, comediantul Lim Won-hee, Park Sun-young sau Lee Moon-sik, unii dintre ei aparand chiar in doua din cele 3 povesti, in roluri diferite, evident.

Prima poveste, “Chiriasii”, e o comedie 100% cu accente de parodie in care destinele mai multor personaje se intalnesc la un motel intr-o seara linistita. E seara in care dragostea si ura se intalnesc, si rezultatul este, previzibil… o tragedie. Un piroman (Jung Jae-young) e hotarat sa-i dea foc iubitei sale in camera de motel, dupa ce aceasta il insala, dar dupa ce o stropeste cu benzina constata ca nu are chibrituri pentru a-si indeplini planul. Firesc, suna la Receptie, unde baiatul bun la toate (Ryoo Seung-beom) se angajeaza sa-i rezolve problema. Doar ca in drum spre camera lui e oprit de vecinii piromanului, niste gangsteri fiorosi, care reclama o problema grava: toaleta e infundata. Iar incurcaturile incep sa se tina lant: gangsterii sunt vanati de un asasin singuratic cu surubelnita, care nimereste si el in motel; intr-o incapere invecinata, un sot inselat vine impreuna cu un politist sa o prinda pe sotia lui in flagrant, facand amor cu un gangster gigolo plictisit (Shin Ha-kyun). Toate aceste povesti la un moment dat se intrepatrund, situatia devine exploziva pentru ca toti isi pierd rabdarea, iar rezultatul este… o jumatate de ora de amuzament maxim pentru iubitorii de comedie pura.

“La 14 ani” schimba tonul “omnibusului”, regizorul Park Kwang-hyun facand o introspectie in viata unei familii obisnuite dar numeroase din Coreea anilor ’80. Scurtmetrajul e o drama vazuta prin ochii unui baiat de 14 ani, care, totusi, se sfarseste intr-o nota optimista, avand pe parcurs usoare note comice. Myung-jin e un adolescent de 14 ani de gimnaziu ce provine dintr-o familie numeroasa ce se zbate sa o scoata zi de zi la capat. Tatal e sofer de taxi la stat, insa are un vis: sa devina sofer de taxi privat, obtinerea licentei asigurandu-i un venit mai consistent. Mama isi doreste sa fie sotia unui sofer de taxi privat, in timp ce bunica senila are un singur vis: sa moara cat mai repede. Fratele mai mare invata de dimineata pana seara, insa deseori fara folos, clacand in fata examenelor, in timp ce fratele mijlociu (din nou Ryoo Seung-beom) viseaza sa devina gangster intr-o zi, iar pentru asta isi antreneaza vocabularul vulgar de mic. In sfarsit, Myung-jin mai are si o sora bisericoasa, obsedata doar de un lucru: cum sa arate mai frumoasa. Cu atatea vise in preajma sa, visul lui pare a fi cel mai modest, dar si cel mai greu de realizat, caci nimeni nu il ia in calcul, fiind mezinul familiei: sa aiba o pereche de tenisi Nike, asa cum a vazut la televizor ca ii purta atletul Carl Lewis.

“Ultima marturisire” incheie seria de scurtmetraje “No Comment” in verva, avand o abordare de aceasta data romantica. Interesant e ca pe parcursul povestii exista unele indicii ce sugereaza un final melodramatic – genul romantic e unul ce lejer poate duce spre una dintre extreme, melodrama sau comedia -, insa regizorul nu a vrut sa distruga atmosfera de ansamblu a seriei si a optat pentru un final amuzant. Subiectul partii regizate de Lee Hyun-jong e o mult asteptata intalnire intre un militar in termen, Young-ra, ce-si satisface stagiul militar in Zona Demilitarizata, si cea careia ii spune “fata pe care o iubesc”, Joo-hee. Aflat in prima permisie de cand a fost incorporat, Young-ra o reintalneste pe Joo-hee, o fata pe care a cunoscut-o pe cand mergea la biserica si de care s-a indragostit la prima vedere. Reintalnirea celor doi pare ca una dintre doi indragostiti, doar ca la scurt timp aflam ca Joo-hee… este casatorita. Lasati balta de prietenii cu care trebuiau sa se intalneasca, cei doi profita de ocazie si ies la o plimbare, din vorba in vorba ajung sa ia masa impreuna, apoi merg la un film, depanand amintiri recente si manifestandu-si intentia de a pastra legatura. Le va permite realitatea faptelor acest lucru ?

Trei povesti simpatice ce imbina umorul cu drama si romantismul, oferind toate ingredientele ce au dus faima filmului coreean peste hotare si l-au facut atat de apreciat la inceputul anilor 2000.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“Thugs of Hindostan” intra in istoria cinematografiei indiene (indiferent de pozitia critica a unora la adresa productiei) prin faptul ca a devenit cel mai scump film produs vreodata la Bollywood. Aproximativ 47 de milioane de dolari a fost bugetul total al productiei, suma comparabila cu investitiile in cele mai noi blockbustere din tara vecina China. In rolurile principale au fost distribuiti starul Aamir Khan (Dangal, PK, Dhoom 3, 3 Idiots, Ghajini, Fanaa, Lagaan), legenda filmului indian Amitabh Bachchan, ajuns la 76 de ani, dar si actritele Fatima Sana Shaikh, cunoscuta din recentul hit “Dangal”, o actrita de doar 26 de ani din noul val de la Bollywood, si Katrina Kaif, una din cele mai bine platite actrite indiene, desi multi sunt critici cu talentul ei actoricesc. Actorul britanic Lloyd Owen (cunoscut in Anglia in special pentru aparitii in piese de teatru, dar si in cateva filme si seriale de televiziune) are rolul negativ, cum era de asteptat pentru un film in care actiunea se desfasoara in plina perioada de stapanire britanica asupra subcontinentului indian. Pentru prima oara Aamir Khan si Amitabh Bachchan apar impreuna intr-un film ca protagonisti, regia si scenariul fiind semnate de Vijay Krishna Acharya, scenaristul seriei de succes “ Dhoom”.

Filmul a fost produs de cunoscutul regizor indian Aditya Chopra, a carui companie de productie YRF (Yash Raj Films) a obtinut cele mai mari incasari din toate timpurile de la Bollywood prin succesele internationale ale productiilor finantate: Veer-Zaara (2004), Fanaa (2006), seria de filme “Dhoom”, seria “Tiger” si recentul succes “Sultan”. In ciuda unei campanii de promovare agresive si a distribuirii la nivel international intr-un numar consistent de tari (filmul a fost prezent si in cinematografele din Romania, cu cateva saptamani in urma), filmul nu a reusit sa cucereasca audienta asa cum se asteptau realizatorii, obtinand incasari, pana la sfarsitul lui noiembrie, in intreaga lume, de 40,2 milioane dolari. Ultimul asalt e asteptat cu sufletul la gura de producator in mai putin de o saptamana, cand pe 28 decembrie “Thugs of Hindostan” va avea premiera in China. Pentru a reusi sa treaca filmul pe plus la capitolul incasari, realizatorii au apelat la protagonistul filmului, starul Aamir Khan, cu ajutorul caruia filmul a fost reeditat serios, anuntandu-se o varianta speciala, diferita de cea difuzata pana acum in intreaga lume. Dupa spusele lui Aamir Khan, varianta chinezeasca a filmului va avea doar 120 de minute, fiind cu 44 de minute mai scurta decat versiunea indiana originala; in aceasta au fost adaugate, sterse sau reordonate un numar important de scene, structura narativa fiind reajustata in functie de un scenariu mai compact. In plus, creste importanta personajului lui Aamir Khan, fiind redusa importanta personajelor (care in versiunea indiana aveau un numar aproximativ identic de scene cu Aamir Khan) interpretate de vetetarul Amitabh Bachchan si Fatima Sana Shaikh. Aceasta schimbare radicala a imaginii filmului corespunde, dupa spusele lui Khan, cu asteptarile audientei chinezesti, reducand elementele din film ce nu au fost bine primite in India si sporind popularitatea actorului in China.

“Thugs of Hindostan” trebuia initial sa se numeasca “Thug”, iar rolul principal i-a fost propus lui Hrithik Roshan, care l-a acceptat, sugerand unele modificari in scenariu cu care producatorul a fost de acord. Insa regizorul – ce a scris si scenariul – a propus rolul lui Khan, care l-a acceptat fara modificari, si astfel Aamir Khan a ramas capul de afis al productiei. Scenariul nu e inspirat, cum s-a zvonit, de romanul “Confesiunile unui bandit” scris de un britanic in 1839 despre banditii indieni ai vremii, ci se bazeaza pe evenimente istorice reale, povestea fiind insa una fictiva. Tot Khan a dezmintit faptul ca am vorbi de un “Piratii din Caraibe” in varianta indiana, declarand inca dinainte sa inceapa filmarile ca ambele se aseamana doar prin faptul ca sunt filme de actiune-aventura de epoca, ca multe alte productii similare realizate in intreaga lume. Filmarile au inceput in Malta, in vara lui 2017, aici fiind construite doua corabii ce joaca un rol important in film, efectele speciale dandu-le un aer de epoca si spectaculozitate. Locatia unde s-au facut filmarile in Malta a fost pazita cu strictete, pentru a nu se scurge informatii sau imagini de la filmari. Totusi, filmarile ulterioare au furnizat paparazzilor cateva imagini cu protagonistii in timpul rolurilor lor (Amitabh Bachchan chiar si-a fracturat o coasta, dar a continuat si in aceasta situatie filmarile), ceea ce a starnit nemultumirea realizatorilor, multe din scenele din Malta fiind mai apoi refacute in studiourile de productie din India. Mai apoi filmarile s-au mutat in Thailanda, unde Bachchan a intampinat noi probleme de sanatate ce i se trageau de la accidentarile din timpul cascadoriilor din filmele din anii ’70-’80, intarziind putin filmarile, ceea ce a dus si la cresterea costurilor initiale. Pe langa recordul – inca nedepasit de vreo productie indiana – de a fi cel mai scump film autohton din istorie, “Thugs of Hindostan” a mai stabilit un record: trailerul oficial al filmului a depasit peste 100 de milioane de vizualizari pe youtube, fiind primul trailer al unui film indian ce reuseste aceasta performanta, si al doilea cel mai vizionat trailer de film din istorie de pe youtube (intre timp, a devenit al patrulea, cu 104 milioane vizualizari, fiind depasit de un alt trailer al unui film indian recent, “Zero”.)

Criticii de film au fost necrutatori cu regia si scenariul lui Acharya, insa au laudat prestatiile lui Amitabh Bachchan si a lui Aamir Khan, chiar daca Khan a incercat sa-si asume in nume personal esecul la public al productiei. Una peste alta, cu bune si cu rele, “Thugs of Hindostan” intra in istoria Bollywoodului, fiind o productie spectaculoasa, costisitoare, bine interpretata de protagonisti, ramanand la latitudinea fiecarui privitor sa judece daca ceea ce echipa de realizatori a promis a si reusit sa ofere.

[REZUMATUL FILMULUI ESTE DISPONIBIL

PE FORUMUL ASIACINFIL]

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Takashi Miike, celebrul regizor noncomformist japonez cu peste 100 de realizari la activ, si-a inceput cariera in anii ’90 regizand productii de categorie B lansate direct pe dvd. Aici trebuie facuta o precizare: daca in Occident, lansarea unor productii direct pe dvd era in principal instrumentul prin care isi incercau norocul in industria de film nume necunoscute, multe care nici macar nu au rezistat in domeniu, neavand la dispozitie bugete care sa permita promovarea si o eventuala premiera in salile de cinema (de unde si proasta reputatie a acestor productii de categorie B, realizate prin mijloace reduse, inclusiv artistice), in Japonia aceste productii lansate pe vhs aveau o imagine mult mai buna. Inca din anii ’80, celebra companie Toei a lansat aceasta moda, oferind spre inchiriere sau vanzare astfel de productii direct pe vhs. Multi regizori astazi cu nume (Sion Sono, Takashi Miike, Takashi Shimizu, Hideo Nakata) au debutat realizand astfel de productii aparent modeste, dar care le ofereau un mare avantaj. In Japonia exista un sistem de cenzurare al filmelor extrem de exigent (a se vedea modul in care s-a dezvoltat si a evoluat, in ciuda acestei cenzuri, industria filmelor pinku), care nu permitea prezentarea unei productii in salile de cinema daca aceasta continea anumite elemente considerate neadecvate (violenta excesiva si necenzurata, scene de sex necenzurate, comportamente antisociale etc). Lansarea filmelor direct pe suport video oferea regizorilor o libertate creativa si de exprimare, cenzura fiind minima si neafectand ideile brute transmise prin film. Miike a debutat in acest mod in 1991, iar temele preferate de la inceputul carierei au fost viata de gangster si violenta. “Shinjuku Triad Society” din 1995 a fost abia al doilea film al lui Miike ce a aparut in cinematografe, dupa ce realizase deja 12 filme, din care 11 lansate direct pe video, si totodata primul film al acestuia care a reusit sa atraga atentia publicului. Prin acest film, Miike a inceput sa fie privit ca un regizor serios si de mare perspectiva, chiar daca nu a renuntat la ingredientul care aveau sa-l faca celebru in cariera prodigioasa ulterioara: violenta.

Tatsuhito Kiriya (Kippei Shiina) e un lup singuratic in politie, un detectiv lipsit de scrupule de origine taiwaneza ramas orfan e mic si adoptat de doi parinti japonezi. Prin eforturi proprii a reusit sa absolve Academia de Politie, luptand impotriva organizatiilor interlope ale Yakuza din capitala japoneza. In urma unei actiuni in forta a politiei, cativa membri importanti ai Societatii Gheara Diavolului – o grupare interlopa violenta ce controla Mafia chineza din Shinjuku – sunt retinuti si constransi prin metode mai putin ortodoxe sa isi tradeze seful, un anume Wang. Acestia refuza colaborarea si indura cu stoicism metodele agresive ale detectivului Kiriya de a-i constrange, fiind mai apoi eliberati dupa interventia avocatului Societatii. Nereusind sa obtina ceea ce si-a propus din aceasta actiune in forta, Kiriya mai primeste o lovitura in momentul in care realizeaza ca fratele sau vitreg, fiul familiei de japonezi care l-a adoptat, Yoshito, lucreaza la cabinetul de avocatura al avocatului Mafiei, chiar in folosul celui pe care trebuia sa-l captureze. Prins intre dorinta de a desfiinta Societatea si de a-l salva pe fratele vitreg de influenta toxica a organizatiei criminale, Kiriya incepe sa sape la originile temutului sef al organizatiei, Wang, si el taiwanez, ajungand la sursa de finantare a organizatiei…

Fiind prima productie realizata special pentru a fi lansata in cinema, “Shinjuku Triad Society” nu este si o productie desavarsita, ci doar primul pas spre transfomarea pozitiva a lui Miike. Drept urmare, elementele mostenite din filmele lansate pe video abunda, multe dand o senzatie de stranietate: violenta e exacerbata si uneori inutila, aproape necenzurata, tocmai pentru a sublinia duritatea vietii de interlop dar si o riposta obligatorie pe masura a Lungului Brat al Legii. Introducerea unui detaliu ce poate parea pentru unii deranjant prin modul in care e expus – homosexualitatea – si imbracarea lui in haina umorului incearca parca sa sparga tabuurile unei societati conservatoare in care rolul primordial al barbatului a fost evident de-a lungul istoriei. Ca sa nu mai amintim de consumul de substante interzise, o tem ace nu poate fi desprinsa de viata de gangster si de faradelegile acestora. Si astfel, avem un tablou putin spus realist, ci mai degraba extrem de autentic al lumii in care se desfasoara povestea scrisa de Ichiro Fujita, in care sclipirile de geniu ale lui Miike isi pun amprenta pas cu pas, amintindu-ne de clasicele filme cu yakuza din anii ’70 ale lui Kinji Fukasaku, “Graveyard of Honor”, “Battles Without Honor and Humanity” sau “Yakuza Graveyard”. Scenariul nu este complicat, in general filmele de actiune din anii ’90 nu mizau pe un fir epic complex, neadresandu-se unui public cu pretentii, iar ritmul este alert. Personajele principale nu sunt atat de realiste ca mediul in care sunt surprinse, ci mai degraba escapiste, cum e cazul detectivului Kiriya. Acesta isi face un tel din protejarea fratelui sau vitreg, insa aproape de fiecare data cand ajung fata in fata, cei doi se infrunta, au o atitudine ostila unul fata de celalalt. Kiriya da senzatia ca e “tipul cel bun”, cu principii, insa aceasta imagine se estompeaza cand vine vorba de metodele de actiune ale acestuia, neezitand sa-si tortureze si chiar sa-si violeze victimele pentru a le umili si a obtine informatii de la ele. Datorita acestui gen de personaje, ce presupun ca spectatorul sa aiba putina imaginatie pentru a le putea intelege, filmele lui Miike pot parea lipsite de substanta, realizate “pe fuga”, cu atentia concentrata pe detalii care altor regizori li se par neimportante. Insa tocmai in aceste amanunte se ascund anumite elemente cheie care fac ca lucrurile sa se lege; de exemplu, Kiriya, in vizita sa in Taiwan, vede un copil plangand intr-o zona rurala saracacioasa, moment care declanseaza amintiri triste din copilaria sa greu incercata, cand datorita sangelui japonez ce-l avea era privit ca un tap ispasitor al tuturor nenorocirilor ce se petreceau. Sau Wang, seful organizatiei criminale, la randu-i, in violenta sa animalica, pare a fi strafulgerat de un moment din trecut de care nu reuseste sa scape, mereu avand sezantia ca are mainile patate de un sange care nu se mai spala, sangele primei sale crime comise, impotriva propriului sau tata.

In mod evident nu e cel mai recomandabil si ofertant film al lui Miike, insa “Shinjuku Triad Society” avea sa marcheze inceputul a ceea ce a ramas in filmografia sa cunoscuta ca “Trilogia Societatii Negre”, completata in anii urmatori cu “Rainy Dog” si “Ley Lines”, trilogie dedicata in intregime razboaielor din lumea interlopa si ciocnirii dintre aceasta si politie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Regizorul debutant Lee Jong-suk, ce a lucrat anterior ca asistent de regie la hitul “Ode to my Father”, a avut sansa unui debut care in mod sigur il va ajuta in cariera viitoare, productia “The Negotiation” beneficiind de o distributie stelara si de aportul unui scenariu captivant. Pentru prima oara impreuna pe micul sau pe marele ecran avem ocazia sa-i vedem pe indragitii Son Ye-jin si Hyun Bin intr-un thriller psihologic de senzatie. La 2 ani de la “The Last Princess”, unde a avut un rol memorabil, Son Ye-jin revine in acest an in 2 noi filme: “Be With You”, un remake dupa o productie japoneza de succes din 2004, si “The Negotiation”, in care interpreteaza rolul unei negociatoare pentru situatii de criza. Si pentru Hyun Bin anul 2018 a fost unul plin (chiar daca filmarile la productiile sale in mare parte s-au finalizat in 2017), cu doua aparitii in doua roluri total diferite, in “Rampant” si in “The Negotiation”. Mai mult, in prezent apare si pe micul ecran in serialul “Memories of Alhambra”, iata asadar 3 roluri total diferite cu care in mod sigur isi multumeste pe deplin fanii. A doua premiera, in afara primei colaborari cu Son Ye-jin, este data de faptul ca Hyun Bin se afla in fata primului rol negativ din cariera. Si ce rol ! Probabil fanele nostalgice ale actorului ce au ramas in minte cu rolurile de cuceritor romantic si cu zambetul lui seducator se vor simti ofensate sa-l vada in rol de “bad guy” ce nu ezita sa ucida cu sange rece si asupra caruia toti isi revarsa furia, insa in cariera unui actor, absenta unui rol negativ nu poate fi decat o bila neagra. Un actor ce accepta doar acelasi tip de roluri pozitive nu va putea sa se desavarseasca in plan profesional si sa treaca la nivelul urmator. Iar acest rol a venit la momentul potrivit pentru Hyun Bin, ale carui ultime aparitii (in Confidential Assignment, The Swindlers sau Rampant) au fost prea lipsite de proeminenta. Rolurile secundare sunt interpretate de o multime de nume cunoscute ale filmului coreean, precum Kim Sang-ho, Lee Moon-sik (total nepotrivit in rolul superiorului lui Son Ye-jin si in general total nepotrivit in roluri dramatice, fiind in esenta un actor de comedie), Jang Young-nam sau Jang Gwang. Filmarile au durat neasteptat de mult, aproape 6 luni, daca ne gandim ca productia e lipsita de efecte speciale care sa necesite post procesare, si peste 60% din timp intreaga actiune se petrece in doua incaperi, personajele dialogand fara incetare. Cu un buget de aproape 9 milioane de dolari, “The Negotiation” s-a comportat decent la box-office, obtinand incasari de 15,2 milioane dolari, fara a fi o singura saptamana numarul 1 la box-office.

Profesionista desavarsita dar foarte patimasa in meseria sa, inspectoarea Ha Chae-yoon (Son Ye-jin) lucreaza ca negociator pentru situatiile de criza in cadrul Politiei Metropolitane Seul. Daca in plan profesional a reusit sa razbeasca intr-o lume – cea a politiei – dominata de barbati, in plan personal inca mai umbla pe la intalniri, sperand sa-si intalneasca craiul. De la o astfel de intalnire, in plin concediu, este chemata sa vina de urgenta datorita unei luari de ostatici pe care seful ei, capitanul Jung (Lee Moon-sik), nu reuseste sa o gestioneze datorita slabelor cunostinte de limba engleza. Negocierea preluata de Chae-yoon pare a merge in directia buna, dar interventia trupelor SWAT transforma totul intr-o baie de sange. Pierderea ostaticilor o marcheaza pe Chae-yoon, care decide sa demisioneze din Politie. La scurt timp, insa, este solicitata la o noua situatie de criza: e luata de acasa de colegul ei Ahn (Kim Sang-ho), imbraca distinsa uniforma de politista si e catapultata in mijlocul unei luari de ostatici petrecute tocmai in Thailanda. Rapitorul, Min Tae-gu (Hyun Bin), un fost cetatean coreean ce se ocupa cu traficul de arme, tine ostatic un jurnalist coreean si, in mod straniu, a solicitat ca negocierile sa fie conduse de… Chae-yoon. Un joc psihologic de la distanta incepe, iar surprizele incep, treptat, sa apara…

Scenariul lui Choi Sung-hyun (“Keys to the Heart”, “The Fatal Encounter”) a reprezentat in mod evident unul din punctele de atractie ale filmului. Cu toate ca productia in mare parte este statica, un sir nesfarsit de dialoguri centrate pe o negociere online din fata monitorului ce vizeaza salvarea vietii unor ostatici, scenariul nu dezamageste, scenaristul oferind numeroase surprize si rasturnari de situatie ce te tin cu sufletul la gura. Momentele statice sunt pigmentate cu scurte cadre de actiune, exterioare, ce au ca scop doar completarea imaginii de ansamblu a negocierii ce se desfasoara in spatele usilor inchise si care sporesc tensiunea, pe fundalul sonor al unui ritm monoton ce-ti mentine treaza atentia fara a deranja urechile. Son Ye-jin (“Regina melodramelor”, cum a fost poreclita) e ideala in rolul interpretat, imbinand delicatetea si eleganta cu profesionalismul si dedicarea pentru meseria de negociator pe care o are personajul ei. Hyun Bin (“Regele comediilor romantice”) schimba macazul pentru prima oara in cariera si interpreteaza un personaj negativ ce reuseste sa dea fiori, chiar daca nu are in privire acea doza de nebunie pe care ne-o transmite, de exemplu, un Chae Seung-won. Personajul lui e fascinant in rautatea lui atunci cand isi pierde cumpatul, un veritabil monstru cu chip de inger pe care doar dialogul cu interlocutoarea lui de la distanta il poate linisti. Restul distributiei are o prestatie remarcabila, cu personaje corupte, duale sau chiar simpatice (amuzanta e ironizarea celor doi agenti NIS care preiau la un moment dat negocierea, unul din cele mai reusite momente ale filmului, sau anumite momente create de micutul de statura Kim Sang-oh). Per ansamblu, un film captivant, unul din cele mai reusite filme coreene ale anului 2018, realist pana la un anumit punct, cu putine scapari in privinta cursivitatii scenariului, care in mod suprinzator reuseste sa te tina cu ochii pe ecran in ciuda subiectului aparent anost si plictisitor. O surpriza placuta si datorita prezentei celor doi “Regi” – ai lacrimilor si zambetelor – in prim plan, ce se intalnesc si se confrunta pe terenul neutru al unui… thriller ! Daca sunteti curiosi ce a iesit, vizionati-l neaparat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Zhang Yimou, poate cel mai important regizor chinez din toate timpurile, cu peste 65 de premii la activ si 50 de nominalizari, revine la 2 ani distanta de la productia internationala “The Great Wall” si zaboveste, in cel de-al 31-lea film al carierei (al 23-lea de lungmetraj, restul fiind documentare si scurtmetraje), pe redarea epocii celor Trei Regate chinezesti (anii 220-280) si a luptelor strategice pentru controlarea cetatilor rivale. Daca “The Great Wall” a fost o productie pur comerciala, “Shadow”, noua sa realizare, e o veritabila opera de arta cinematografica, un amestec de istorie cu arta vizuala, strategica si jocuri de putere stilizata si redata in nuante de alb si negru coplesitoare. Filmul a avut un buget de aproximativ 43 de milioane de dolari, si desi nu a fost prea ofertant sub aspectul actiunii, punand accentul pe dialoguri si strategie, tot a reusit sa obtina incasari multumitoare pentru producatori, de aproximativ 90,5 milioane dolari, suma care il plaseaza, cu o luna inaintea incheierii anului calendaristic, pe pozitia a 25-a in box-office-ul chinezesc din 2018, depasind “Detective Dee: The Four Heavenly Kings”, o productie pur comerciala, plina de dinamism si efecte vizuale. Distributia e una destul de reusita, cu nume cunoscute in cinematografia chineza. Deng Chao, cunoscut din trilogia “The Four” sau din hitul “The Mermaid”, interpreteaza rolul principal, cel al Comandantului din regatul Pei, un rol dublu interesant in care il vedem in doua ipostaze contrastante. Zheng Kai (cunocut mai mult din seriale de televiziune) il interpreteaza pe regele strateg al regatului Pei, in timp ce Wang Qianyuan are un rol secundar ca general in subordinea Comandantului. Distributia e completata de actrita Sun Li, cunoscuta drept “Regina Televiziunii” in China pentru numeroasele aparitii in seriale de succes chinezesti, ce are un rol excelent ca sotie a Comandantului, o femeie puternica, ca toate cele din filmele lui Zhang Yimou. “Shadow” a avut premiera mondiala la Festivalul de Film de la Venetia din acest an, la inceputul lui septembrie, iar in urma cu 2 luni a fost lansat si in cinematografele din China. Productia a avut 10 nominalizari pana in prezent si a castigat 4 premii la “Golden Horse Awards” din acest an, acordate pentru Cel mai bun regizor, Cele mai bune efecte vizuale, Cea mai buna regie artistica si Cele mai bune machiaje si costume.

In perioada celor Trei Regate ale Chinei antice (secolul III e.n.), regatul Pei se aflã in mare suferinta dupa ce pierde controlul asupra orasului Jing, un punct strategic important prin pozitia sa impunatoare de veritabila fortareata naturala. Inamicul cucereste orasul, iar linistea e restabilita in urma incheierii unui tratat de pace cu regatul Pei. Nici dupa 20 de ani de la eveniment, Regele din Pei (Zheng Kai) nu se impaca cu noua ordine, nutrind, ca si supusii sai, sa recucereasca orasul, cu toate ca oficial nu da de inteles acest lucru. Lucrurile se precipita cand Comandantul militar din Pei (Deng Chao), fara stirea Regelui, se duce in Jing pentru a-l revendica, dar in urma unui duel in trei runde este grav ranit de Comandantul militar rival Yang. La un an distanta, Comandantul din Pei face o noua vizita in Jing, stabilind un nou duel cu rivalul sau, fara stirea Regelui. Acest lucru declanseaza o criza la Curtea din Pei, caci Regele, un strateg abil, constient ca al sau Comandant nu are nici o sansa in fata rivalului sau si ca acesta poate aduce o noua umilinta si nicidecum implinirea visului redobandirii Jing-ului, se vede prins la mijloc intre obligatiile asumate prin Tratatul de pace si gestul necugetat al Comandantului sau, ce poate constitui o veritabila declaratie de razboi. In consecinta, decide sa se dezica de pozitia acestuia, sustinand ca provocarea la duel e una personala. Ce nu stie insa Regele este ca al lui Comandant are o… “umbra”, o persoana ce seamana leit cu acesta, instruita in secret sa joace rolul acestuia la Curte pentru a proteja viata adevaratului Comandant. O mare primejdie paste Regatul Pei pe masura ce se apropie ziua duelului…

“Shadow” are ceva din povestile cu samurai ale lui Akira Kurosawa si din piesele lui Shakespeare, totul imbracat in haina unei productii artistice incantatoare, plina de simboluri, imagini si jocuri de culise ce nu de putine ori aduc rasturnari de situatii total neasteptate. Zhang Yimou a ales sa isi filmeze povestea in nuante de alb si negru, pentru a ilustra interactiunea dintre lumina si intuneric. Atmosfera, din acest motiv, este una mereu apasatoare, cenusie la propriu, agravata de ploaia care cade continuu sau de ceata care se ridica deasupra padurilor din peisajele mirifice greu de exprimat in cuvinte. E adevarat ca anumite efecte speciale au potentat aceasta senzatie care te cuprinde cand privesti peisajele din film, insa totul a pornit de la locatii reale care din fericire inca mai exista intr-o China a zilelor noastre in care marile metropole sunt sufocate in poluare. Un alt motiv pentru care a folosit aceste culori (de fapt nonculori) in redarea imaginilor, dupa spusele lui Zhang Yimou, a fost sublinierea picturilor ce atarna sub forma unor paravane transparente in sala tronului din Regatul Pei, picturi care ar fi fost invizibile ochiului spectatorului daca filmul era filmat in stil clasic. In fapt, e vorba de o veche arta chinezeasca ce presupune pictarea cu ajutorul unei pensule, doar cu cerneala neagra si apa, a unor scene, simboluri sau caligrafii in diferite concentratii, pe hartie. Astfel, unele reprezentari ieseau mai proeminente, altele mai sterse, in functie de densitatea cernelii folosite, a combinatiei cu apa sau a presiunii puse de pictor in pensula. Totusi, primele mentiuni scrise ale utilizarii acestui stil de pictura apar doar in secolul V, pe cand actiunea din “Shadow” are loc in secolul… III. Arta e cuvantul de ordine in aceasta productie, ale carei personaje sunt parca desprinse din piesele lui Shakespeare, cu mentiunea ca ceea ce face ca filmul sa nu fie o piesa de teatru la scara epica sunt chiar dialogurile, lipsite de rima specifica pieselor de teatru. Costumele, decorurile, machiajul, interioarele, toate sunt exceptionale, iar cel putin pana pe la jumatatea filmului avem parte de o “costume drama” cum ar numi-o britanicii, o productie de epoca in care toate aceste elemente servesc unicului scop de a capta ambianta unei anumite perioade istorice. Strategia, atat de pretuita in perioada antica a Chinei, ocupa si ea un loc de frunte in productia lui Zhang Yimou, in spatele scenariului aparent simplist ascunzandu-se un joc de sah inteligent care ni se dezvaluie treptat, pe masura ce povestea avanseaza. Desigur, ritmul in care e spusa povestea e unul lent, la un moment dat chiar stagneaza si nu stii incotro o va lua, chiar ai tendinta de a abandona vizionarea daca nu esti fanul productiilor artistice de epoca si intentionai sa vizionezi “Shadow” pentru pur entertainment. Insa cunoscatorii filmelor lui Yimou ii cunosc perfect stilul si stiu ca rabdarea e de aur… Iar asteptarea merita cu adevarat, pentru ca in partea a doua filmul se descatuseaza, intrigile se ascut, ritmul devine tot mai alert iar evolutia evenimentelor este de-a dreptul surprinzatoare. Artele martiale nu puteau lipsi, cand vine vorba de traditie si arta in China, insa nu e vorba de acele arte martiale populare ale maestrilor kung-fu, ci de combinarea artei razboiului cu miscarile trupului, cu dansul si cu manuirea unei arme, fie ea un palos sau o umbrela. Totul desfasurandu-se la propriu pe fundalul celebrei diagrame taichi (acel simbol Yin-Yang), cu profunde semnificatii in filosofia chineza. Interpretarea actorilor e remarcabila, capul de afis fiind tinut de rolul dublu al actorului Deng Chao, ce practic interpreteaza doua personaje intr-unul singur – Comandantul din Pei si sosia acestuia -, doua perspective, una intunecata si alta luminoasa a unei singure persoane oficiale, un Yin si un Yang, o Apa si un Foc care se anihileaza reciproc. Zheng Kai intra in pielea regelui din Pei, un personaj arogant, las in aparenta, mereu sub influenta vinului si avand un comportament deplasat, pe care o singura persoana il poate contesta, sora lui mai mica. Se mandreste cu principiile sale, cu aplecarea spre pictura, expunandu-si capodopera pe care o numeste “Oda Pacii” in sala tronului pentru ca toti generalii si ministrii sa vada cat de mult tine la alianta de pace pe care o are cu rivalul care a preluat Jing-ul in urma cu 20 de ani, cauzandu-i atata amaraciune in suflet. O singura calitate il mentine pe tron, unde fusese urcat de Comandatul sau fidel, si anume faptul ca e un strateg innascut. Nu e de neglijat nici rolul actritei Li Sun, ce o interpreteaza pe sotia Comandantului. Spre deosebire de celelalte filme ale lui Yimou, in care femeile au roluri puternice, bine conturate – sa nu uitam ca Zhang Yimou a fost cel care a descoperit actrite precum Gong Li sau Zhang Ziyi – in “Shadow”, cel mai important personaj feminin e sotia Comandantului (mai exista si sora Regelui, cu rol important in intriga, dar destul de stearsa). Are o relatie echilibrata cu sotul ei dar si cu “umbra” lui, aceasta din urma relatie nefacand decat sa puna gaz pe foc si sa aduca o tensiune narativa evidenta, deseori exprimata prin sunetele stridente scose de titera pe care o manuieste cu atata maiestrie. Totusi, spre deosebire de alte filme, aici femeia nu pare a fi stapana pe propriul destin, traieste in umbra barbatului si la cheremul acestuia (fie ca e vorba de propriul sot, fie ca e vorba de insusi Regele), insa Yimou nu ezita sa sublinieze rolul acesteia nu doar in sfatuirea propriului sot, cel mai admirat barbat din regat, ci si in rezolvarea crizei politice prin gasirea unei solutii practice in masura a schimba soarta regatului.

Cu personaje complexe, bine conturate, cu un scenariu elaborat si in acelasi timp atat de simplu, cu un spectacol vizual rafinat acompaniat continuu de sunetele ascutite ale titerei, “Shadow” este, probabil, pelicula cea mai frumoasa ca realizare pe care Zhang Yimou a regizat-o vreodata. Desi poate e prea devreme sa tragem o astfel de concluzie, “Shadow” are toate calitatile unei capodopere cinematografice, statut pe care probabil timpul i-l va acorda, in conditiile in care in China, filmul de epoca a cazut de mult in capcana comercialului si a fanteziilor realizate in pur stil hollywoodian. Un astfel de film de epoca nu poate veni decat de la un mare regizor, cu o viziune si cu o incontestabila experienta artistica pe care putini regizori chinezi ai momentului o poseda. Chen Kaige sau Feng Xiaogang sunt inca departe de realizarile deosebite pe care ni le-a oferit Zhang Yimou de-a lungul prodigioasei sale cariere, si e deja prea tarziu pentru ei sa-si mai depaseasca colegul de generatie. Asadar, sa ne bucuram de o productie incantatoare pentru ochi, suflet si minte si sa savuram fiecare moment din cea mai recenta realizare a lui Zhang Yimou, care la 68 de ani nu se dezminte si ne incanta din nou cu o poveste despre triumful filosofiei, artei, strategiei si umanitatii asupra slabiciunilor sufletului.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate de gligac2002 (Asia Team) in premiera in Romania pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Echipa formata din regizorul Kim Sung-hoon si scenaristul Hwang Jo-yoon se reuneste dupa doar un an de la precedenta colaborare la blockbusterul “Confidential Assignment” pentru un nou proiect indraznet, “Rampant”. Si din nou rolul principal i-a fost propus – si in cele din urma acceptat – de Hyun Bin, care se afla in fata celui de-al doilea rol intr-un film de epoca dupa “The Fatal Encounter” (2014). Mai mult, daca nu s-ar fi stins in tragicul accident de anul trecut, intr-un rol secundar l-am fi vazut, astazi, si pe indragitul Kim Ju-hyuk (cu care cei amintiti au colaborat, de asemenea, la “Confidential Assignment”), ce a fost inlocuit in cele din urma de Kim Tae-woo. Jang Dong-gun e celalalt star al productiei, acesta interpretand rolul negativ al unui ministru rapace din perioada tarzie a Joseonului. Cu multe figuri cunoscute in rolurile secundare, “Rampant” reuseste sa fie o productie atractiva pana la un anumit punct, mai exact pana in momentul in care realitatea istorica se intersecteaza cu fictiunea scenariului. Ca realizare, filmul nu dezamageste, e mereu dinamic, nu presupune un efort considerabil urmarirea subiectului ce e unul destul de simplist, astfel ca sub aspect vizual amatorii de aventura si actiune vor fi delectati din plin de maiestria in manuirea sabiei a celor doi protagonisti, de decoruri, costume, imagini spectaculoase. In mod paradoxal, exact ceea ce realizatorii au considerat punctul forte al filmului, s-a dovedit a fi ceea ce a dezamagit cel mai mult. E vorba de un scenariu construit pe de o parte in jurul unei intrigi politice la Curte (asta e partea pozitiva), si pe de alta parte in jurul unei teme de import, hollywoodiene, cea a “mortilor vii”. Tema e una perimata, pana si la Hollywood perioada de glorie a acestui gen de filme era in anii ’70-’80, cele mai reusite si celebre productii fiind cele ale lui George A. Romero. Pentru cinematografia coreeana, “Rampant” e al doilea film, dupa “Train to Busan”, ce abordeaza o asemenea tema, plasata de aceasta data in decorul istoric al Joseonului de secol XIX. Producatorul – nu e deloc o coincidenta – e aceeasi companie coreeana Next Entertainment World care a produs si “Pandora” si “Train to Busan”, deci e evident ca a mizat pe apetitul coreenilor pentru zombi, insa daca “Train to Busan” a beneficiat de un marketing agresiv si de o perioada de lansare ideala in plina vara – perioada de concedii -, “Rampant” nu a avut parte de acelasi tratament la box-office, lansat fiind in plina toamna. Desi s-a investit aproape dublu decat in “Train to Busan”, aproximativ 15 milioane de dolari, incasarile de la box-office au fost dezamagitoare, nereusind sa depaseasca 12 milioane dolari. De ce a esuat ? E simplu de spus, dupa ce vizionezi filmul. Scenariul e predictibil, personajele sunt tipice pentru acest gen de filme, iar regizorul nu si-a dat silinta sa le dezvolte prea mult, cu toate ca filmul are peste 2 ore. In plus, zombi in Joseon… e similar cu extraterestri in Vestul salbatic, ceva mult prea fantezist pentru o tara fara o traditie in aceasta directie (vampirii, zombi sunt subiecte de import pe meleagurile coreene, ce nu au radacini in traditia populara, deci acceptarea lor de catre societatea conservatiare coreeana e putin mai dificila). E ciudat sa vezi zombi in hanbok sau cu celebrele palarii tipice nobililor din Joseon, mergand clatinandu-se in cautare de sange… Si se pare ca insusi publicul autohton nu prea a gustat aceasta reteta, indiferent cat de populari au fost actorii din rolurile principale. “Rampant” nu este un film rau, insa e ceea ce americanii numesc “film de popcorn”: il vizionezi, iti ofera timp de doua ore adrenalina si tensiune pentru ca subiectul este unul tratat cat se poate de serios in ciuda unor usoare accente comice aduse in principal de prezenta actorului Jeong Man-sik in ipostaza de eunuc personal al lui Hyun Bin, dar la final nu raman prea multe lucruri de spus, iar dupa cateva zile i-ai uitat pana si titlul. Altfel spus, nimic memorabil, doar entertainment de moment.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Przentare realizata de cris999 – asiacinefil

Va rugam nu copiati.