Iya pare un loc de basm, un sat dintr-o zona muntoasa unde timpul poare a fi incremenit. Si totusi, omul modern isi pune tot mai mult accentul asupra regiunii, exploatand-o si schimbandu-i ireversibil esenta. Viata linistita a comunitatii locale e tulburata de defrisarile ce duc la distrugerea culturilor de catre animalele salbatice pornite in cautare de hrana, dar si de construirea unui tunnel ce traverseaza un munte, ce urmeaza sa permita turistilor din intreaga Japonie sa viziteze mirifica asezare. Cu toate ca localnicii in varsta isi vad de viata lor de zi cu zi, cultivand pamantul pentru a se putea hrani iarna in aceasta zona cu clima aspra, cei tineri refuza sa mai traiasca in mica asezare rurala, unde nu au nici un viitor, zbatandu-se sa plece cat mai repede in ademenitorul Tokyo. Pe acest fundal, in sat soseste d-l Kudo, care incearca sa evadeze din obositorul si poluatul Tokyo dupa o disputa cu parintii, si sa se apuce de agricultura in aceste tinuturi. Inperceptibil, acesta se ataseaza de regiune si frumusetea ei, mai ales dupa ce o cunoaste pe Haruna si pe bunicul ei. Tanara adolescenta a fost gasita cu 18 ani in urma de un batran, fiind unica supravietuitoare a unui accident tragic. Locuind in continuare cu salvatorul ei taciturn, careia ii spune “bunicul”, Haruna asista neputincioasa la transformarea vietii comunitatii in fata modernitatii.

Adept al subiectelor ecologiste, regizorul si scenaristul japonez Tetsuichiro Tsuta abordeaza in cel de-al doilea film al carierei, “The Tale of Iya” o tematica ce de multa vreme e in atentia cinematografiei japoneze, fie ca e vorba de filme documentare sau de lungmetraj. In varsta de doar 29 de ani, Tsuta a fost numit de criticii japonezi de film un exponent al realismului social, Festivalul International de Film de la Tokyo calificand “The Tale of Iya” o “fantezie SF”, cu toate ca termenul SF nu are nici o legatura cu filmul in sine. Mai degraba aceasta incadrare fortata in limitele acestor termeni doreste sa traga un semnal de alarma cu privire la faptul ca interventia umana in cam ultimele zone virgine din natura va transforma prezentul intr-o fictiune ireala, intr-o deformare ireversibila a ceea ce inca nu s-a pierdut pentru totdeauna. Nu intamplator simbolistica acestui film artistic a atras atentia juriului festivalului de la Tokyo, ce l-a premiat cu o mentiune speciala la sectiunea “Asian Future”. Sensibilitatea lui Tsuta e apropiata de cea a scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez din nemuritorul sau roman “Un veac de singuratate”, cu care filmul are similitudini flagrante. Elementul de fantezie si supranatural nu doar ca influenteaza prezentul personajelor, viata lor de zi cu zi, ci si coexista poetic cu acesta, intr-un final acaparandu-l complet. Peisajele ce iti taie rasuflarea, de-a dreptul paradisiace, fie ca e vorba de ninsoare, ceata, ploaie sau vreme insorita, sunt o magie in sine. Filmul are un subiect minimalist, cu doua teme majore: frumusetea naturala a unor locuri nestiute, care odata intrate in atentia omului ajung sa fie exploatate pentru bani si sa fie iremediabil distruse. A doua tema e cum poti salva astfel de locuri paradisiace de la disparitie. Tragismul acestei situatii e minunat zugravit prin reflectarea disparitiei unui mod de viata, pentru localnici, pe care, in mod paradoxal, nici macar cei ce fug de oras, refugiindu-se aici, nu reusesc sa-l conserve. Filmarile au fost efectuate in Valea Iya din Shikoku, iar daca pe parcurs veti vedea multe cadre intunecate, trebuie spus ca acestea se datoreaza si peliculei folosite, “The Tale of Iya” fiind filmat pe pelicula de 35 de mm, un lucru foarte rar in ziua de azi, in plina era digitala.

In astfel de filme artistice, atentia in mod evident e distrasa de la subiectul in sine, ce de cele mai multe ori e unul simplist, fara elemente complicate, in lumina reflectorului stand de obicei decorurile, integrarea personajului in cadrul acestora, comuniunea stransa dintre om si natura. De cum patrunzi in satul Iya observi lucruri banale, o naturalete aproape salbatica: o batrana care bea apa de la un izvor si atrage atentia oraseanului Kudo venit din Tokyo, care, fascinat, scoate repede aparatul foto si surprinde un instantaneu; niste sateni cultivandu-si pamantul intr-un mod primitiv, dand cu sapa in solul pietros de munte; o casa veche acoperita de paie, facuta din lemn, ce sta aproaape sa se prabuseasca, inconjurata de niste papusi tacute din paie, in mijlocul carora sta o bunicuta ce asteapta… eternitatea. Toata linistea pe care o emana aceste elemente e brusc tulburata de mai multe cadre antitetice: scoala primara inchisa dupa 127 de ani si peisajul dezolant al unei cladiri pustii, vanarea animalelor ce se intersecteaza cu omul, protestele impotriva construirii tunelului in munte, despaduririle ce fac animalele sa iasa dupa hrana la campie, mediul lor natural fiindu-le afectat de interventia omului. Ceea ce initial parea intr-o armonie perfecta se afla, de fapt, intr-un echilibru fragil in care exista un singur numitor comun: omul modern distructiv. In opozitie cu acesta, intalnim “bunicul”, personajul pozitiv prin excelenta. El e exponentul trecutului, al traditiei, al vietii simple traite dupa normele transmise din stramosi. Hainele lui sunt ponosite, simple, iar daca ar fi sa te iei dupa aspectul lor, ai crede ca bunicul traieste in alta epoca istorica, poate in vremea samurailor. Vaneaza cu pusca pentru a se hrani, cultiva pamantul sapandu-l de dimineata pana seara, cara apa din vale pana in varful dealului unde e terenul cultivat, traieste intr-o armonie perfecta cu natura ce e ca o divinitate ca-l hraneste si-i permite sa traiasca. Bunicul nu scoate nici o vorba nici atunci cand “nepoata” Haruna incearca sa intretina un dialog cu el si, cum spune la un moment dat cineva, “e ca un copac sau ca o stanca”. Bunicul e “omul bun” ce nu a fost inca alterat de lacomie, bani sau alte tentatii ale acestei lumi, ce a avut sufletul ca in singuratatea sa sa creasca o fetita mica pana la maturitate. Iesirea lui din scena cand simte ca Haruna a ajuns la varsta la care trebuie sa-si ia zborul si sa-si construiasca un viitor e emotionanta tocmai prin prisma faptului ca realizeaza ca misiunea lui in aceasta lume a fost indeplinita. Nu in ultimul rand, personajul Haruna, in jurul careia se construieste firul epic si viata bunicului, desi e inca un copil, ca adolescenta incepe sa se intrebe ce trebuie sa faca mai departe: sa plece la oras si sa urmeze un colegiu, pentru a-si face un rost in viata, sau sa ramana alaturi de bunicul sau pentru totdeauna ? O dilema care o macina in interior, desi nu o va arata, mai ales cand vede ca lumea in care a copilarit incepe sa se descompuna, cand vede ca prietena ei, tinerii din sat se lasa atrasi de mirajul orasului, al masinilor luxoase, al internetului si al unui mod de viata modern. Mintea si sufletul ei duc un conflict surd. Oare care din ele va invinge ?

Un film superb despre optiunile in viata, despre alegerea unui drum care sa duca cat mai departe de un loc fara viitor, dar care, paradoxal, e un loc de vis, unic, la care orice fiinta ar visa. Finalul e o metafora inteligenta ce lasa loc de meditatie, facandu-te sa te intrebi daca in cele din urma personajul Haruna a ajuns, cumva, un element dintr-un vis frumos, muscata de vulpile fermecate din legendele locale sau, din contra, a patruns intr-o dimensiune temporara alternativa, in care papusile de paie ale bunicii au prins viata, facand-o sa rosteasca aievea “Bunicule” la vederea unui tanar ce-i cultiva gradina de zarzavaturi… O bijuterie cinematografica sublima, tacuta si imprevizibila, asemeni vietii in sine, ce ofera aproape 3 ore magice de delectare mintii si mai a sufletului.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil