Seara de 6 septembrie 1997, Venetia. Pe scena celebrului festival de film urca Sally Potter, presedinta juriului. Aceasta deschide un plic si anunta ca castigatorul celei de-a 54-a Bienale a Venetiei si al Leului de Aur era filmul „Hana-bi” al lui Takeshi Kitano. Sala a izbucnit in aplauze si in ovatii in picioare.
Hana-bi este filmul central al lui Takeshi Kitano, din toate punctele de vedere. Este cel mai aclamat si amintit film al carierei sale, castigator al „Leului de Aur”, „Blue Ribbon” (premiul criticilor japonezi de film), Cesar (premiul festivalului de film european), Kinema Junpo si lista poate continua. Singurul premiu care lipsea era cel al Academiei Japoneze de Film; in ciuda a 13 nominalizari, din nou nu i s-a acordat premiul pentru regie.
Criticul de film American Dave Kehr, intr-un interesant eseu, „Equinox Flower„, unul din cele mai frumoase esee scrise pe marginea filmului Hana-bi, reflecta la un moment dat asupra modului in care Kitano foloseste conceptul japonez „mono no aware” („tristetea lucrurilor”). Acesta vorbea despre modul in care Kitano percepe un fenomen: lucrurile (mono) care ni se intampla in viata si sensibilitatea pe care omul o manifesta (no aware) fata de acestea. Iar viziunea lui Kitano despre asta este comparata cu cea a marilor regizori japonezi Ozu, Mizoguchi si Naruse. Conceptul „mono no aware” este tipic japonez, unic in lume, comparabil cu celebra sintagma a lui Virgiliu, „Lacrymae Rerum” (lacrimile lucrurilor) din „Eneida”, inventat in secolul al XVII-lea de Motoori Norinaga pentru a defini cultura japoneza si abilitatea acesteia de a intelege lumea in mod direct, identificandu-te cu aceasta. Kehr spune ca exista o scena, in film, care te-ai astepta sa o gasesti doar in filmele lui Ozu. Spre finalul filmului, un cuplu isi continua calatoria in jurul Japoniei, de la crestele inzapezite ale muntelui Fuji pana la plajele insorite. „Inca o data, doi oameni care se trezesc, brusc, in afara vietii, se intorc unul catre celalalt si descopera, nu fara placere si usurare, ca universal lor a devenit unul foarte mic. Cand Nishi si Miyuki ajung pe plaja – un loc incarcat de semnificatii pentru Kitano, care apare anterior in „Sonatine” si in „A Scene by the Sea” – acestia scruteaza din priviti oceanul; vad infinitul in fata lor, insa realizeaza ca nu au unde sa mearga. Ozu si ceilalti mari clasici japonezi s-ar fi multumit cu trista acceptare a lumii pline de suferinta si dezamagiri. In anii ’60, Oshima si Imamura au ajuns, cinematografic vorbind, la o furioasa respingere a unei lumi dominate de violenta si orori. Kitano, marele echilibrist, a balansat cele doua traditii; in Hana bi, personajele sale ating o liniste furioasa”.
„Hana bi” este, in acelasi timp, meditatia cea mai personala, aproape reminiscenta, a lui Kitano. Ca si in „Kids Return”, este vorba de a continua atunci cand crezi ca viata ti s-a sfarsit. Reapare, de asemenea, ideea incetarii de a trai in trecut si a concentrarii pe „acum”, pe prezent. Prin acest film, Kitano pare a se fi eliberat de „demonii” sai: nu mai apare teama de a imbatrani, de a deveni expirat, teama de una sau de alta. „Cred ca accidentul meu a fost o binecuvantare deghizata. M-a facut sa gandesc totul complet diferit. Ma simt bine sa fac din nou o comedie. Sunt foarte fericit de directia in care lucrurile o iau in acest moment.”
Kitano nu s-a deranjat sa constate ca publicul japonez nu stie sa-l aprecieze si, in gluma, a numit „Hana-bi” „Kitano opus number 7”: „In modul acesta vor sti ca am facut alte 6 filme anterioare”. Redevenind serios, Kitano a adaugat: „Acest film merge in ce directie doriti voi”. Cand Scorsese a renuntat sa-si mai controleze directia fiecarei scene din filmul sau „King of Comedy”, Sergio Leone, dupa proiectia de la Cannes, l-ar fi luat deoparte pe acesta si i-ar fi spus: ” Marty, acesta este cel mai matur film al tau„. In aceeasi privinta, „Hana-bi” este cel mai matur film al lui Kitano. Este vorba de a nu incerca sa controlezi fiecare aspect, ci de a lasa pur si simplu ca imaginile sa lucreze in locul gandirii tale. Cu „Sonatine”, Kitano devenise un ucenic in ale filmului, insa cu „Hana bi” devenise maestrul.