13. Cannes şi revenirea la viaţã

Pentru a-si demonstra siesi si publicului ca si-a revenit, Kitano a interpretat rolul unui asasin platit in „Gonin”, in 1995. Si cand a considerat ca e pe deplin refacut, a inceput sa regizeze urmatorul lui film, „Kids return”, bazat pe cartea omonima scrisa chiar de el. In 1996, Kitano a fost la Cannes cu acest film. Cannes nu era o necunoscuta pentru Takeshi, care in 1993 fusese acolo cu „Sonatine”, insa de data asta avea sa fie altfel. Pe de o parte era pe deplin incantat: se afla la cel mai minunat festival de film din lume, invitat sa participe in competitie cu propriul sau film. Pe de alta parte era ingrozit: era pe deplin constient ca criticii de la Cannes nu vor arata mila fata de munca nimanui, motiv pentru care era pregatit sa paraseasca sala de proiectie, in caz de nevoie. Aceasta era starea lui in seara de 11 aprilie 1996, cand „Kids Return” a fost proiectat la Cannes. „Sa fiu sincer”, isi amintea Kitano, „cred ca mai bine as fi murit decat sa vad lumea ridicandu-se de pe scaune si plecand”.

„Kids Return” este unul din cele mai neobisnuite filme ale lui Kitano si, in multe privinte, e la fel de neconventional precum „Getting Any?”. In primul rand e un film autobiografic, ceea ce inseamna reflectii personale. Multe din scene se bazeaza pe amintiri sau intamplari din copilaria sa. Spre exemplu, intr-o scena din film, un sef yakuza il intreaba pe un chelner daca si-a respectat si a fost bun cu parintii sai. Scena are adanci radacini in realitate, in viata traita de Kitano, care, in anii adolescentei le-a conferit yakuza un rol de model pentru sine. Acestia l-ar fi intrebat, pe atunci, daca a fost un baiat bun, daca si-a respectat si ajutat parintii, si i-ar fi spus ce sa faca si ce sa nu faca in viata. Bineinteles ca yakuza nu sunt acel exemplu de moralitate demn de urmat, insa acestia, in opinia lui Kitano, pot da un exemplu de comportament pentru unii tineri care o iau pe cai gresite.

In al doilea rand, „Kids Return” e primul film al lui Kitano in care protagonistul nu moare. Pentru occidentali, sfarsitul e perceput ca un sfarsit, in timp ce pentru cei din rasarit e perceput ca un nou inceput. Acest lucru a adus o stare de confuzie celei mai mari parti a criticilor de la Cannes, care nu a stiut cum sa ia sfarsitul filmului care, pentru Kitano, are un sens perfect: „Exista ceva romantic in a sti ca esti la pamant si trebuie sa iei totul de la capat”. Aceasta reflecta perfect propria lui gandire vis-à-vis de acel teribil accident de motocicleta care i-a schimbat definitiv viata. Japonezii vad o virtute in perseverenta, indiferent cat de prostesc ar putea parea asta pentru un occidental.

Un alt element nou la care a apelat Kitano a fost folosirea culorii. Dupa accident a inceput sa picteze, pentru a-si recapata aptitudinile si indemanarea. Insa Kitano si-a spus un lucru, de atunci, si mereu l-a sustinut, mai in gluma, mai in serios, anume ca odata ce a fost lovit „in cap”, ar fi devenit un geniu, cum se intampla in desenele animate, asa ca pentru a verifica asta, s-a apucat sa picteze. Picturile au devenit un element definitoriu al urmatorului sau film, „Hana-bi”. In „Kids Return”, doua sunt culorile definitorii: albastru si rosu. Cu „Kids Return” Kitano deschide calea unei trilogii in care acesta reflecteaza asupra pierderilor din timpul vietii, a mortii si a infruntarii vietii, trilogie completata cu un al patrulea film ce ar putea fi partial atasat de aceasta, „Brother”, care si incheie perioada reflectiei din cariera sa cinematografica.

In timpul festivalului de la Cannes, unde Kitano era prezent pentru „Kids Return”, acesta s-a intalnit si s-a imprietenit cu regizorul taiwanez Hou Hsiao-Hsien. In timpul dineului, Kitano l-ar fi zarit, s-ar fi tinut de el si s-ar fi asezat langa el, spunandu-i: „Stiam de la bun inceput ca n-ar fi trebuit sa ma pun cu tine”. Hou parea confuz, iar Kitano a continuat: „Pariez ca in copilarie ai fost un tip dur”. Hou desigur ca a fost astfel, si l-a intrebat pe Kitano cum de stia asta. Acesta i-a raspuns: „Simt acelasi fior, in munca ta, ca pe acela din munca mea. Iar aceasta imi spune ca motivatia ta se inalta din toate frustrarile prin care ai trecut in trecut”. Aceast dialog aproape anecdotic isi are semnificatia lui. Pe de o parte ne arata modul in care doi mari regizori, care manifesta respect si admiratie unul pentru celalalt s-au cunoscut. Insa aceasta intamplare ne mai spune ceva despre noul inteles pe care Kitano l-a dat propriei sale persoane si artei personale. In 1983, cum s-a aratat intr-un episod anterior, regizorul Nagisa Oshima l-a distribuit pe Kitano intr-un rol serios, dupa ce acesta a jucat doar in piese de teatru comice sau show-uri de televiziune amuzante. Oshima a facut asta pentru ca vroia sa vada „frustrarile prin care a trecut” in anii adolescentei, sa le dea o forma de exprimare. In 1996, 13 ani mai tarziu, Kitano era capabil sa le vada pe acestea in sine insusi si… sa le recunoasca si in ceilalti. Poate ca acea lovitura in cap are ceva de-a face cu asta…