Archive: ianuarie 2019

Glass Garden (2017) – Moon Geun-young într-o poveste neconvenţionalã despre nemurire şi alienare

Publicat: sâmbătă 26 ianuarie 2019

“Glass Garden”, cel mai recent film al regizoarei si scenaristei independente Shin Su-won, e o adevarata bijuterie cinematografica intr-o cinematografie – cea coreeana – tot mai putin lipsita de originalitatea ce a consacrat-o. Desi e un film realizat cu un buget redus, filmat in doar 2 luni in vara lui 2016 (si pe care constrangerile bugetare l-au facut sa die lansat intr-un numar restrans de sali de cinema un an si ceva mai tarziu, in octombrie 2017), “Glass Garden” a surprins pe multa lume, criticii de film laudand efortul regizoarei ce nu se afla la prima “isprava” de acest gen (un alt low-budget anterior, “Madonna”, i-a adus premiul Asociatiei Coreene a Criticilor de Film). Cei 150.000 de dolari castigati la box-office aproape ca nici nu mai conteaza, daca tinem cont ca productia a avut o prezenta slaba in salile de cinema, plusand insa prin prezenta la festivalurile de film. Nu intamplator aceasta productie a deschis Festivalul de la Busan din toamna lui 2017, scenarista Shin Su-won fiind premiata pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul portughez de film fantastic Fantasporto, iar in 2018 fiind nominalizata pentru Cel mai bun regizor de film independent la Premiile Director’s Cut. In rolul principal o revedem pe indragita actrita Moon Geun-young, o prezenta discreta in ultimii ani pe micul si marele ecran, care cucereste din nou audienta, de aceasta data cu un rol dramatic. Trebuie remarcata modestia acestei talentate actrite, care a acceptat rolul principal intr-o productie practic fara buget, un rol pe care multi il vedeau ca o fundatura pentru cariera ei pe marele ecran, si care in cele din urma a dat inca data o lectie tuturor starurilor cu nasul pe sus si cu cote impresionante ce nu misca un deget fara garantia unui onorariu cu multe zerouri la capat. Restul distributiei e de umplutura, cu actori de roluri secundare de la care nu poti avea mari asteptari, insa nu in jocul actorilor secundari sta reusita acestui film, ci in scenariul si regia de imagine, in atmosfera misterioasa creata de echipa din spatele camerelor de filmat.

Relatia dintre Ji-hun (Kim Tae-hoon) si Jae-yeon (Moon Geun-young) pare a se fi terminat in momentul in care Jae-yeon ii cere celui ce i-a fost pana atunci iubit sa paraseasca locuinta in care stateau deoarece urmeaza sa fie vanduta. El e un scriitor obscur ce tocmai a debutat, insa totul e un fiasco, numeroase exemplare din cartea sa fiind returnate editurii. Ca si cum nu ar fi fost suficient, la o intalnire cu editorii la care participa si un scriitor veteran, e umilit de acesta si, in replica, izbucneste si il acuza de plagiat, rezultand un scandal ce devine public si care ii va pune capat scurtei cariere de scriitor. La randul ei, nici Jae-yeon nu o duce mai bine. E biolog si lucreaza la un laborator ce depinde de finantarea companiilor interesate de punerea pe piata a studiilor efectuate. Jae-yeon lucreaza de ani buni la un proiect intitulat “sangele viitorului”, ce vizeaza transplantarea de clorofila in celulele rosii sanguine. Dezamagita de oamenii din jurul ei, decide sa-si vanda modesta locuinta din oras si sa se mute in natura, unde, intr-un loc izolat, in mijlocul unei paduri, isi construieste o gradina de sticla. Aici isi continua cercetarile, departe de rivalitati si rautatea oamenilor. Dar in scurt timp, fostul prieten ii face o vizita neasteptata…

Tinand cont de rezultatul final, “Glass Garden” ar fi meritat o atentie mult mai mare din partea publicului sud-coreean, care atunci cand a trebuit, a demonstrat ca poate sa sustina productiile autohtone cu buget redus (a se vedea documentarul “My Love, Don’t Cross That River” sau “Spirits’ Homecoming”, finantat practic printr-o cheta publica, ce a putut fi finalizat in urma donatiilor a peste 75.000 de coreeni). Si aceasta atentie ar fi trebuit acordata nu pentru ca in rolul protagonistei o vedem pe Moon Geun-young, ce are un mare numar de fani in Coreea si in intreaga Asie, ci pentru ca scenariul si realizarea sunt mai mult decat ofertante. Uneori suprarealist, alteori misterios, “Glass Garden” are o frumusete aparte datorita decorurilor naturale superbe in care se desfasoara in mare parte din timp actiunea. Iar acestea sunt doar niste nuante, pentru ca filmul este dureros de realist, o metafora ce imbraca uneori forma unui basm plin de magie, ce exprima desertaciunea omului in fata puritatii naturii. Moon Geun-young interpreteaza cu pasiune o biologa dedicata cercetarii, al carei complex de inferioritate dat de un handicap fizic dobandit in copilarie se incearca a fi depasit printr-o realizare imensa, o cercetare care ar fi trebuit sa substituie sangele uman, rosu, cu unul verde, obtinut prin modificare genetica din clorofila sevei copacilor. Ideea pare fantezista pana si pentru un film cu buget redus, insa modul in care e pusa in practica este unul care chiar te face sa crezi ca asemenea scenarii SF chiar sunt posibile. Regizoarea da libertatea spectatorului sa danseze in acest dans absurd al imaginatiei, pe o melodie superba (la propriu), pentru ca mai apoi sa ascunda in film o multime de idei interesante exprimate prin niste metafore vizuale dezarmante (omul metamorfozat in copac, intr-o lume a secolului XXI in care fiinta umana s-a indepartat de natura, ba chiar o distruge agresiv, e apogeul !). Mereu vedem un joc al metaforelor, cu personificari inteligente – Creator vs Creatie, mama vs copil, Autor vs Muza, in care lipseste poate un singur lucru firesc: apropierea intre oameni. Aceasta lipseste cu desavarsire. Oamenii sunt niste straini unii fata de altii, isi urmaresc doar interesele meschine, profitul, faima, efemeritatea trairilor primare, de unde si prapastia dintre cei doi fosti indragostiti, ce par a nu mai avea nici un sentiment unul fata de celalalt, dar care ajung sa interpreteze cu totul alte roluri: el de autor al unui roman fantastic inspirat din viata ei cotidiana, sfarsind prin a tortura un personaj pe care odata l-a iubit, iar ea de muza ce poate starni cel mult mila si inspiratie egoista, pastrandu-si sinceritatea trairilor interioare pe fondul respingerii de catre toti. Iar pe acest fundal, apropierea de natura pana la contopirea deplina, fizica, cu aceasta, apare ca o normalitate intr-o lume anormala, apare ca salvare a rasei umane prin imprumutarea sevei verzi a naturii. Cuceritor prin inocenta si simplitatea sa, cu unele exagerari vizuale superbe si rapitoare, “Glass Garden” imbina realismul cu imaginatia pentru a ne oferi un spectacol vizual artistic remarcabil. Cu un buget decent, acest film ar fi putut sa se ridice la nivelul altor productii coreene memorabile de gen (Vanishing Time, A Werewolf Boy, My Mother the Mermaid, A Boy Who Wetnt to Heaven etc), insa pentru ceea ce a iesit in cele din urma, regizoarea Shin Su-won merita toate aprecierile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

The Spy Gone North (2018) – Hwang Jung-min într-un thriller politic de spionaj inspirat din fapte reale

Publicat: vineri 25 ianuarie 2019

“The Spy Gone North” poate concura cu succes la titlul de “Cel mai bun film coreean al anului 2018” alaturi de filme precum “Believer”, “Along With the Gods: The Last 49 Days” sau “The Great Battle”. Totul tine insa de gusturi, pentru ca vorbim de genuri total diferite: actiune, fantezie, istoric. Un film de spionaj inspirat din fapte reale nu poate decat sa incite curiozitatea spectatorilor, iar acest lucru a fost confirmat in aceasta vara, cand productia a fost una din cele mai vizionate din salile de cinematograf coreene. Realizat cu un buget destul de mare pentru un film coreean – 14 milioane de dolari – “The Spy Gone North” a concurat cu “Along With the Gods 2” si “The Witness”, lansate in aceeasi perioada, iar in a treia saptamana a rezistat si in conditiile lansarii in cinematografe a comediei de succes “On Your Wedding Day”, clasandu-se pe pozitia a treia ca incasari. Aproape 5 milioane de coreeni au vazut filmul la cinema, aducandu-i incasari de 38,3 milioane de dolari, ceea ce il claseaza pe locul 5 in topul filmelor coreene de la box-office-ul anului 2018, fiind devansat cu doar cateva sute de mii de dolari de “Believer”. Productia este semnata de regizorul Yoon Jong-bin, cunoscut pentru un alte doua filme cu succes international, “Nameless Gangster” (2011) si “Kundo: Age of the Rampant” (2014), colaborand la scrierea scenariului cu Kwon Sung-whee (“Ghost Sweepers”). Distributia este una de zile mari, cu Hwang Jung-min in rolul principal, secondat de aproape de un alt mare actor vazut recent in primul sau rol principal din cariera in “The Witness”, Lee Sung-min. Alte nume cunoscute completeaza distributia, precum Ju Ji-hoon, Cho Jin-woong, Park Sung-woong sau veteranul Kim Eung-soo, Lee Hyo-ri aterizata din lumea k-pop-ului avand un rol de 2 minute la final. O jumatate de an au durat filmarile (de unde si bugetul ridicat, dar si durata de aproape 2 ore si 20 de minute a productiei), iar cadrele care in actiunea filmului se petrece in Beijing si in Coreea de Nord au fost filmate tocmai in Taiwan. In mai 2018 filmul a fost proiectat la Cannes in afara competitiei, iar pana in prezent a castigat 12 premii si a avut 25 de nominalizari, cam la toate categoriile posibile (lumini, imagine, muzica, scenografie, cel mai bun film, scenariu, regie si interpretare). Lee Sung-min a castigat 4 premii, Ju Ji-hoon 3, iar Hwang Jung-min unul, pentru interpretarile lor.

Coreea, inceputul anilor ’90. Park Suk-young (Hwang Jung-min), fost militar in departamentul de informatii al Agentiei de Aparare sud-coreene, este recrutat de NIS pentru o misiune speciala sub acoperire. Ca urmare a retragerii Coreei de Nord din Tratatul de Neproliferare Nucleara, ingrijorarea in Peninsula Coreeana creste. Suspiciunile ca de fapt Coreea de Nord ar detine bomba atomica sunt tot mai mari. Pentru a avea o confirmare a situatiei reale, NIS ii incredinteaza lui Park Suk-young misiunea de a se pregati si mai apoi a se infiltra in Coreea de Nord, in randul elitelor conducatoare, pentru a furniza probe despre programul nuclear nord-coreean. Luand numele de cod Venus Negru, Park reuseste sa intre in contact cu un inalt oficial nord-coreean, Ri Myeong-un (Lee Sung-min), cel ce se ocupa de tot comertul extern al Coreei de Nord, Beijing fiind terenul neutru al primelor contacte. Daca directorul Ri pare extrem de interesat in a face afaceri cu Park si Coreea de Sud, Jong Moo-taek (Ju Ji-hoon), trimisul Securitatii pe langa atasatul comercial, insarcinat cu tot ce tine de Siguranta Nationala, isi manifesta de la inceput suspiciunea fata de partenerul sud-coreean, un prosper om de afaceri dornic sa faca bani din orice. In ciuda micilor frictiuni de la inceput, odata cu trecerea timpului Park reuseste sa castige increderea directorului Ri, iar marea sansa se iveste in momentul in care acesta ii pregateste o intalnire privata cu insusi dictatorul nord-coreean Kim Jong-il…

Perioada anilor ’90 a fost una tulbure pentru relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud. Complexitatea vietii politice din Sud si aparenta intransigenta a dictatorului nord-coreean Kim Jong-il au dat tonul in evenimentele din ultimul deceniu al secolului trecut, aducand Peninsula in pragul unui razboi. “The Spy Gone North” e un thriller politic de spionaj ce incearca sa surprinda atmosfera cenusie a acestor vremuri, imbinand istoria cu fictiunea intr-o punere in scena excelent gandita de regizorul Yoon Jong-bin si de regizorul de imagine Choi Chan-min, nominalizat de mai multe ori pentru reusita sa. Daca chestiunea nucleara este una cunoscuta tuturor, mai putin stiuta e povestea ce a inspirat acest film, cea a unui spion adevarat care a reusit sa se infiltreze in anii ’90 pana in anturajul lui Kim Jong-il, stand fata in fata cu acesta. Este vorba de Park Chae-seo (foto), cunoscut sub pseudonimul “Venus Negru”. Toate intamplarile prin care a trecut au fost expuse intr-o carte publicata de acesta, iar actiunile lui ca spion au inspirat realizatorii acestui film, cu mentiunea ca in afara lui si, desigur, a dictatorului nord-coreean, restul personajelor din film sunt fictive. In varsta de 64 de ani, Park spunea despre activitatea lui ca spion: “A fost extrem de stresant sa traiesti ca spion. Puteam fi expus de cea mai mica greseala, precum o stupida eroare in scris sau de vorbit.” Insa spre deosebire de agentii din Nord trimisi in Sud (a se vedea filmul “Secretly, Greatly”), lui nu i s-au incredintat pastile sinucigase pentru un sfarsit rapid in cazul in care era capturat. In schimb, “am fost antrenati sa ne luam viata cu propriile degete, folosind anumite puncte critice ale corpului”. Modul in care a reusit sa se infiltreze in randul oficialilor nord-coreeni e similar cu cel expus in film: a stabilit o retea de contacte cu nord-coreeni si alti informatori in Beijing, dar si a mituit, oferind ceasuri Rolex contrafacute inaltilor oficiali spioni nord-coreeni. Episodul din film – in care Park il salveaza de o datorie fata de frunizorii chinezi a unui anume Jang, nepotul unui inalt oficial de la Pyongyang e real, acest Jang fiind in realitate nimeni altul decat nepotul lui Jang Song Thaek, influentul unchi al actualului dictator nord-coreean Kim Jong-un, ce a fost executat ca tradator in 2013. Familia acestui unchi influent l-a invitat in Pyongyang in semn de recunostinta, oferindu-i privilegiul unui contract de 4 milioane de dolari. Pe atunci, Coreea de Nord cauta cu disperare fonduri, in conditiile in care economia ii era in cadere libera dupa prabusirea URSS (principalul finantator extern al tarii), iar milioane de oameni mureau de foame. Chiar ar fi ajutat la vanzarea de obiecte ceramice din Nord, in Sud, pentru a furniza fonduri familiei dictatorului nord-coreean ! In 1997 insa avea sa cunoasca cel mai important moment al vietii sale de spion. Putini spioni au reusit vreodata sa ajunga atat de aproape de liderul unui stat inamic – cu atat mai mult ca vorbim de izolata Coree de Nord – precum a reusit Venus Negru. In 1997, dupa mai multe calatorii in Nord, a fost dus la casa de oaspeti a dictatorului nord-coreean din capitala, unde Kim Jong-il lucra de obicei noaptea. Aici avea sa-l intalneasca timp de 30 de minute pe acesta, primind instructiuni stricte de la Securitate sa faca dus si sa se imbrace adecvat, iar pentru a putea inregistra convorbirea, si-a ascuns un mini-microfon… in uretra (pe atunci tehnologia nu era atat de miniaturizata ca in zilele noastre, iar in film veti vedea clasicul reportofon ascund in sosete si filaje audio facute cu magnetofoane).

Aceste relatari sunt doar aspectele savuroase din “The Spy Gone North”, can-canul, ce dau o nota ironica si de comedie neagra productiei. Nu este un film in care actiunea sa primeze, subiectul are o evolutie lenta, iar cei ce cauta entertainmentul ar fi bine sa se orienteze spre alta alegere. Ca thriller politic, regizorul insista mai intai cu introducerea spectatorului in atmosfera acelor timpuri, in lumea spionilor si a serviciilor secrete, a riscurilor si beneficiilor acestei activitati, iar odata ce te-a prins atmosfera, nu te mai poti dezlipi de film. Realismul sau e dezarmant atunci cand vine vorba despre Coreea de Nord a anilor ’90 (cine nu-si mai aminteste imaginile cutremuratoare cu saracia crunta din lagarul nord-coreean, in care oamenii de rand se hraneau cu radacini pentru a supravietui – nu neaparat ca astazi lucrurile s-ar fi schimbat mai mult), descrisa in imagini cenusii invaluite in ceata, pe un fundal sonor grav. Nici dezvaluirile despre viata politica sud-coreeana si culisele ei nu sunt mai prejos, astfel ca vizionand acest film, cu siguranta imaginea pe care ti-ai facut-o despre politicieni, indiferent cat de buna sau proasta este, nu are cum sa nu fie afectata. Si mai exista o similitudine in film, un caz relatat de spionul Park, ce s-a dovedit real, ce face trimitere indirecta, in mod evident, la recentul caz privind suspiciunile de implicare a Rusiei in alegerile prezidentiale din SUA, un caz pe care Coreea de Sud l-a trait cu 2 decenii in urma. Dar mai presus de orice, “The Spy Gone North” este un film al actorilor de top coreeni, acestia dand un veritabil recital actoricesc. Daca de Hwang Jung-min, unul din cei mai buni actori coreeni din toate timpurile, nu mai trebuie sa amintim – e atat de familiara interpretarea lui incat ai impresia ca-l cunosti de o viata -, nu poate trece neremarcata prestatia lui Lee Sung-min in rolul placidului director raspunzator de tranzactiile comerciale externe ale Nordului. Tacut, simplu si enigmatic, e de-a dreptul cuceritor. Ju Ji-hoon creste tot mai mult de la un rol la altul, iar de data asta reuseste sa-ti dea fiori intruchipand un securist nord-coreean get-beget, arogant si indiferent, ce pare de neclintit in loialitatea sa fata de Partid. Cho Jin-woong interpreteaza rolul sefului direct al lui Venus Negru, un director operativ din NIS ce isi sprijina spionul neconditionat, un om al regimului care, poate de multe ori nu e cu nimic mai presus decat corespondentul sau din tabara inamica interpretat de Ju Ji-hoon.

Una peste alta, un film deosebit, cu un final emotionant si fara cuvinte, ce lasa spectatorului timp de meditatie si analiza. Daca vreti sa vedeti altceva decat productii comerciale sau fantezii istorice coreene care, desigur, isi au atuurile, frumusetea si, desigur, publicul lor, si optati pentru o drama inteligenta, stilata, realista si uneori sarcastica, ancorata in istoria recenta, “The Spy Gone North” e alegerea ideala. Tinand cont de castigurile de la box-office, premiile obtinute si criticile laudative de la adresa sa, negresit nu trebuie ignorat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

The Witness (2018) – la hotarul dintre laşitate şi absenţa conştiinţei sociale

Publicat: duminică 20 ianuarie 2019

“The Witness” e un thriller coreean tipic regizat de Jo Kyu-jang, cel care anterior a cochetat cu comedia romantica, regizand “Mood of the Day”. De aceasta data regizorul schimba genul, descurcandu-se destul de bine si respectand in linii mari trasaturile genului. Lansat in luna august in cinematografele coreene, filmul a fost un succes de box-office, obtinand incasari de 19,2 milioane de dolari, o performanta excelenta pentru un thriller in care s-a investit 6 milioane de dolari. Aceasta performanta e cu atat mai mare cu cat productia s-a lansat concomitent cu alte doua filme coreene importante ale anului trecut, hitul “Along With the Gods: The Last 49 Days” si “The Spy Gone North”, iar dupa 4 zile a depasit un million de spectatori. Distributia e una solida, chiar daca pentru publicul tanar e neatractiva, in rolurile principale fiind doi veterani ai filmului coreean, Lee Sung-min (What a Man Wants, Real, Sori) si Kim Sang-ho (The Negotiation, Ordinary Person), acesta din urma devenind o figura tot mai proeminenta a cinematografiei coreene, cunoscut pentru numeroasele roluri secundare interpretate in cariera sa. De altfel, interpretarea din acest film i-a si adus o nominalizare la Cel mai bun rol secundar la a doua editie a Premiilor Seul. Intr-un rol secundar il vedem si pe Kim Sung-kyun, in timp ce restul personajelor nu sunt niste nume sau figuri neaparat cunoscute publicului larg, dar care isi intra foarte bine in rol. Scenariul este scris de regizorul Jo Kyu-jang in colaborare cu un scenarist expert in genul thriller, Lee Young-jong, ce are in portofoliu filme precum “The Chase”, “Flu”, “The Gifted Hands” sau “Parallel Life”.

Han Sang-hoon (Lee Sung-min) e un avocat modest ce are un mare defect: este ezitant in tot ce face. De fiecare data cand trebuie sa ia o decizie, inchide ochii sau paseaza raspunderea pe umerii altcuiva. De fapt, pentru el, slujba e doar parghia prin intermediul careia trebuie sa-si plateasca recentele credite imobiliare ce i-au permis familiei sale sa se mute intr-un complex rezidential luxos nou construit in zona de periferie a orasului, undeva la poalele muntelui. Sotia si fiica de gradinita il incurajeaza, iar cainele Bbi-bbi ii tine companie cand vine tarziu in noapte acasa si toata lumea doarme. Intr-o astfel de seara, dupa ce sarbatoreste cu colegii de lucru achizitionarea noului sau apartament, Sang-hoon se intoarce tarziu, ametit de alcool si obosit. Cum sotia si fiica se odihnesc deja, isi ia o bere si se relaxeaza privind de la geam privelistea superba pe care locatia i-o ofera. Fara voia lui, insa, asista la o crima oribila comisa chiar in curtea complexului de apartamente, unde o femeie e ucisa in mod salbatic de un criminal cu un ciocan. Cuprins de frica si din dorinta de a-si proteja familia, Sang-hoon devine, fara voia lui, complicele criminalului… Doar ca atat politia cat si criminalul incep la scurt timp cautarea singurului martor al terifiantei crime, iar din martor, Sang-hoon devine o tinta fragila…

Filmul e inspirat dintr-un incident real petrecut in New York intr-un complex de apartamente, insa nu isi propune sa reconstituie un fapt real. Genul thriller e unul prin definitie comercial, in Coreea, astfel ca “The Witness” nu face decat sa ne ofere un spectacol captivant al suspansului construit in jurul unei locatii – un complex de apartamente situat intr-o zona periferica la poalele muntelui – parca special croita pentru aceasta poveste. Putin, productia aminteste de o alta realizare de succes pe o tema similara, “The Neighbors”, din 2012, al carui subiect era construit tot in jurul unui complex de apartamente in care se petrec lucruri stranii. Personajul principal din “The Witness” e un avocat preocupat doar de bunastarea familiei sale, dispus sa faca orice compromis pentru siguranta ei. Cand accidental devine martorul unei crime, prefera sa devina complice indirect al criminalului si sa pastreze tacerea. Dar Han Sang-hoon, excelent interpretat de Lee Sung-min, e doar un exponent al societatii din care face parte. Nehotararea lui, lasitatea fatisa si lipsa sentimentului civic sunt mai presus de orice o dovada de egoism social, o imagine in miniatura a egoismului societatii moderne si a egocentrismului ei. Faptul ca un asemenea scenariu a prins atat de bine la public, dat fiind succesul productiei in Coreea, il face pe acesta sa para autentic si credibil, chiar daca vorbim doar de un film vag inspirat dintr-un caz real petrecut tocmai in Statele Unite. Deci dincolo de tensiunea sa, “The Witness” e o critica ascutita la adresa societatii zilelor noastre, in care solidaritatea umana pare a fi disparut in fata unor fapte antisociale grave, iar lumea in care traim e una plina de psihopati, dupa spusele detectivului de caz, un adevar cat se poate de amar. Han Sang-hoon se afla undeva la hotarul dintre lasitate si absenta constiintei sociale, iar pe masura ce povestea avanseaza si tensiunea sporeste, ca spectator simti indignare la nepasarea acestuia. Nici macar explicatiile sale egoiste sau argumentele aduse pentru a se implica si a demonstra spirit civic nu conving pe nimeni, Lee Sung-min reusind performanta de a intruchipa unul din cele mai detestabile personaje pozitive din intreaga istorie a filmelor coreene. Personajul negativ e destul de sters conturat, prezenta lui pe ecran e solicitata doar atunci cand aceasta e justificata de evolutia evenimentelor, ceea ce poate fi considerat punctul slab al filmului. De la inceput stim cine este criminalul, cum arata, dar in loc sa ralizeze un portret in masura a intari spiritul sau malefic, regizorul ni-l prezinta in ipostaze greu de conceput in viata reala, plimbandu-se cu un ciocan in mana in plina zi printr-un complex rezidential locuit de sute de oameni, fara sa se teama ca ar putea fi recunoscut, surprins de camerele de supraveghere sau, de ce nu, contracarat. Poate tocmai indiferenta oamenilor a dorit regizorul s-o sublinieze prin aceasta libertate deplina de miscare a personajului sau, care cu tot efortul sau nu reuseste sa se ridice la nivelul asteptarilor de la un personaj negativ. Lee Sung-min, in schimb, e evident omul-orchestra, cel ce acapareaza toate privirile. Poate va vine greu sa credeti, dar acesta e primul sau rol principal din cariera ! Una peste alta, “The Witness” e un thriller mai mult decat captivant, un amestec fin de critica sociala si thriller cu un scenariu bine construit, ancorat in interpretarea deosebita a lui Lee Sung-min si a actorului Kim Sang-ho, ce se incheie cu o metafora plina de semnificatii pentru lumea in care traim.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Andhadhun (2018) – filmul anului 2018 în India, în opinia criticilor şi a publicului !

Publicat: duminică 13 ianuarie 2019

“Andhadhun” a fost una din cele mai mari surprize din cinematografia indiana a anului 2018. Specializat in thrillere dramatice si de actiune, regizorul si scenaristul Sriram Raghavan, cunoscut pentru succese precum “Johnny Gaddaar” (2007) sau “Badlapur” (2015), dar si pentru productia comerciala de actiune “Agent Vinod” (2012), a dat lovitura din nou cu o productie ce are la baza ideea unui scurtmetraj frantuzesc, “Acordorul”, regizat de Olivier Treiner in 2010. “Andhadhun” spune povestea unui pianist nevazator caruia un sir de evenimente stranii ii schimba viata pentru totdeauna, stand in calea visului sau de a avea o cariera stralucita ca artist in lumea muzicii. In rolul pianistului orb avem ocazia sa-l revedem pe excelentul Ayushmann Khurrana, multipremiat pentru rolul sau de debut din “Vicky Donor” (2012). Experimentata actrita Tabu, cunoscuta si premiata pentru multe roluri secundare in intreaga ei cariera (dar si principale), are, in mod paradoxal, rolul principal feminin, cu toate ca in schema scenariului, aceasta ar fi trebuit sa aiba o pozitie secundara, iar mai tanara Radhika Apte, originara chiar din Pune, locul in care se desfasoara actiunea, ar fi trebuit sa fie de drept protagonista feminina, principala partenera a lui Khurrana. Produs cu un buget de 4,5 milioane de dolari, “Andhadhun” a dat lovitura la box-office-ul indian, obtinand incasari de 15 milioane de dolari. Filmarile au durat doar 44 de zile, fiind realizate in cea mai mare parte in Pune in vara anului trecut. Premiera in India a avut loc in octombrie, iar in scurt timp s-a bucurat de o primire pozitiva, atat din partea spectatorilor cat si a criticilor, ce l-au aclamat. Cum era de asteptat au fost apreciate prestatiile lui Khurrana si a actritei Tabu, ce au si fost nominalizati la Premiile Star Screen. Cum sezonul premiilor si galelor dedicate filmului indian e doar la inceput, e de asteptat ca productia sa obtina numeroase premii si nominalizari. Pana in prezent, filmul a castigat deja 4 premii la gala Star Screen de la sfarsitul anului trecut, fiind premiati, intre altii, regizorul si scenaristii.

Akash si-a pierdut vederea la 14 ani, fiind lovit in cap de o minge de cricket ce i-a afectat nervul optic. In ciuda acestui fapt, e un pianist stralucit al carui vis e sa ajunga la Londra si sa se faca remarcat. Locuieste pe cont propriu intr-o casa inchiriata, iar singura lui familie e pisica Rani, pe care o ingrijeste si o protejeaza cu mult drag de boacanele pustiului de la parter ce-i face mereu zile fripte si-i intinde curse. Intr-una din zile e la un pas sa fie accidentat grav de o tanara neatenta pe scuter, Sophie, care pentru a se revansa, ii face cinste cu un mic dejun si, descoperind talentul lui Akash la pian, il invita la “Franco”, localul tatalui sau, sa cante pentru public. Relatia dintre cei doi evolueaza, si totul pare a merge cum nu se putea mai bine pentru Akash. La local, Akash il cunoaste pe Pramod Sinha, un fost star al filmelor indiene ale anilor ’70, acum afacerist implicat in imobiliare, care, fascinat de talentul interpretativ al lui Akash, ii propune acestuia sa dea o reprezentatie privata a doua zi, la domiciliul sau, pentru a-i canta sotiei sale Simi cu ocazia aniversarii a 4 ani de casnicie. Doar ca aceasta reprezentatie ii va schimba pentru totdeauna viata lui Akash, spulberandu-i orice vis si increderea in oameni.

Surpriza acestui film nu vine neaparat din castigurile sale de la box-office, cat mai ales din impactul pe care productia l-a avut asupra publicului din intreaga lume care urmareste industria de film indiana. “Andhadhun” a fost votat de utilizatorii celebrului site imdb ca cel de-al patrulea cel mai de succes film indian din toate timpurile si cel de-al 119-lea film din lume “all time” in preferintele acelorasi utilizatori. Criticii de film au fost si ei incantati de aceasta productie, vorbind in termeni laudativi de ea, unii indraznind sa-l considere chiar cel mai bun film indan al anului trecut ! Cu accente de comedie neagra, acest film de suspans cu intriga politista reuseste performanta sa aduca intr-o productie de la Bollywood atmosfera din filmele de peste ocean ale lui Hitchcock. Putini cineasti din lume au capacitatea realizarii unei astfel de performante, insa Sriram Raghavan se autodepaseste. Daca v-ati astepta la un film tipic indian, veti avea o surpriza. Desigur, nu lipsesc momentele muzicale intercalate pe parcursul povestii, care au ca rol transmiterea catre public intr-un mod artistic rudimentar a trairilor personajului principal (ca si cum nu ar fi evidente), insa filmul ofera ceva mai mult de atat. Dincolo de numeroasele rasturnari de situatie, regizorul (ce e si co-secnarist) pune pe tapet o intrebare ce e, de altfel, si cheia descifrarii acestui film: “A vedea inseamna a crede ?”. Pianistul nostru, Akash, e aproape un geniu in interpretarea la pian. Un geniu orb, in cautarea perfectionarii. Sau mai bine zis a unei sanse de a ajunge la Londra, unde sa-si poata construi o cariera, in ciuda handicapului de care sufera – lipsa vederii. Traieste pe cont propriu intr-o locuinta inchiriata de la un ONG pentru persoanele cu handicap, ce-i percepe o chirie modica, intretinandu-se din lectii de pian pe care le da amatorilor sau din reprezentatii prin diferite localuri. Singurul lui prieten si familie e Rani, o pisica pe care o hraneste si care ii tine de urat. In momentul in care in viata lui apare accidental tanara Sophie, viata lui capata un sens. Dar curand va realiza ca in lumea in care traieste, nu poate razbi decat prin intermediul oamenilor. Atunci cand vezi persoana din fata ta, o poti analiza si, cu ochii mintii, o poti simti. Ce faci, insa, atunci cand esti orb si nu stii pe cine ai in fata ta ? Te poti increde in cineva pe care nu il vezi, bazandu-te doar pe simturile tale si pe presupuneri, ce uneori pot fi inselatoare ? Dintr-un geniu muzical apreciat, Akash are de trecut prin calvarul filtrului acestei lumi pervertite de lacomie, bani si frica de saracie, care ii transforma pe prietenii de azi in inamicii de maine. “Andhadhun” este inainte de toate un film despre umanitate, despre falsa solidaritate umana si sociala, despre aparente si iluzii, totul spus cu o sinceritate dezarmanta si universal valabila. Savurati acest film ! Chiar daca intriga se declanseaza relativ tarziu, dupa aproape o jumatate de ora, productia ramane una captivanta, care din momentul in care v-a prins nu va va mai lasa sa va indepartati de ea. Daca prima parte e mai vesela, cultivand suspansul si stabilind conexiunile intre personaje, lasate sa se desfasoare in largul lor, partea a doua devine mai intunecata, povestea isi pierde putin din consistenta datorita numarului mare de rasturnari de situatie ce presupun directii noi de urmat pentru protagonist si adaptarea acestuia la noi situatii. Interesanta metafora iepurelui vanat la inceputul filmului, care isi gaseste explicatia la final si, desigur, similitudinile acestuia cu pianistul orb, la randul lui un “iepure” in viata reala. Muzica e reusita (ce e de criticat e absenta fundalului sonor in anumite momente de tensiune ce ar fi trebuit speculate in plan sonor din plin), imaginile sunt expresive, intunecate sau luminoase, colorate sau cenusii, iar prestatia protagonistilor e remarcabila. Scenariul, desigur, nu poate trece neobservat, e plin de surprize, facand productia una extrem de ofertanta. Un thriller antrenant, “Andhadhun” ne ofera peste 2 ore de tensiune, romantism si intriga entuziasmante, care fara indoiala ii va cuceri si pe cei ce nu sunt neaparat fanii filmului indian dar care iubesc acest gen de filme. Bollywood-ul se dovedeste inovativ si intr-o continua transformare, reusind sa straluceasca oricat de tulburi ar fi vremurile, societatea si baza ei, oamenii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Aproape un sfert din text a fost adaugat manual, fiind replici rostite pe tot parcursul filmului in limba engleza, care nu se regaseau in subtitrarea originala (o mare hiba a tuturor filmelor indiene cand vine vorba de subtitrarile in engleza ce le insotesc pe dvd-urile originale).

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Unstoppable (2018) – Ma Dong-seok (Don Lee) devine de neoprit într-un thriller ce aminteşte de „Taken” !

Publicat: marți 8 ianuarie 2019

“Unstoppable” (2018) marcheaza debutul in regie al cineastului Kim Min-ho, care a cochetat un timp cu actoria, aparand in 2 seriale de televiziune in roluri minore (e vorba de “Seven Day Queen” si “My Love Eun Dong”). Calea aleasa – cea a regiei – pare a-i aduce mai mult succes, cel putin cand are la dispozitie un “material bun” pentru a-l dobandi. Adica un “one man show” care sa traga filmul dupa el. Iar acesta, din fericire pentru el, a fost Ma Dong-seok, actorul care de cativa ani si-a luat pseudonimul international Don Lee pentru a intra in istoria filmului coreean prin rolurile sale mereu spectaculoase. Daca mai adaugam o Song Ji-hyo in distributie, dar si cateva nume suficient de ofertante pentru a aduce si putin umor, ca Kim Min-jae sau Park Ji-hwan, realizam ca reteta nu mai are nevoie decat de un “negativ” care sa se joace cu nervii lui Don Lee, regizorul oprindu-se la Kim Sung-oh. Ideal in roluri negative, ce-i vin ca o manusa (criminal feroce in “Missing You” – 2016 – si gangster in k-drama “When a Man Loves”), Kim Sung-oh isi intra perfect in piele in “Unstoppable”, cu mustata lui sic si hainele de firma, si va veti intreba cum un actor atat de firav poate intruchipa un rival pe masura lui Don Lee. Ei bine, poate, si inca foarte bine ! Cu o gama variata de personaje, de la hilare la fioroase, filmul nu avea cum sa nu cucereasca publicul, dupa nici o saptamana productia fiind vizionata de peste 1 milion de coreeni. Filmul, realizat in clasicul interval de 3 luni, nu a fost un succes nici macar mediu de box-office, insa cu peste 11 milioane dolari incasari se poate spune ca s-a descurcat mai mult decat satisfacator, situandu-se undeva la nivelul incasarilor unui “Rampant”, “Golden Slumber”, “The Negotiation” sau “The Vanished”. Cel putin pentru Don Lee e un progres fata de anteriorul sau film, “Champion”, ce a obtinut cu 3 milioane $ mai putin.

Fost gangster de legenda, Kang Dong-chul (Ma Dong-seok) e acum un “mielusel” asezat la casa lui, casatorit cu un “ingeras” de femeie, Ji-soo (Song Ji-hyo). Viata lor nu sta pe roze, dar fiecare munceste din greu pentru plata datoriilor: ea are 2 slujbe, ca infirmiera si angajata la un fast-food, el lucreaza in piata de peste, facand livrari pentru un lacom afacerist local. Insa greutatile ii apasa, iar de cele mai multe ori se intalnesc seara tarziu pentru ca a doua zi sa o ia de la capat, intr-o cursa fara oprire pentru strangerea banilor necesari depasirii perioadei dificile prin care trec. Intr-una din zile, Dong-chul decide ca a sosit momentul sa puna capat acestei vieti si, dupa o atenta documentare si studiere a pietei, investeste o suma uriasa obtinuta dintr-un imprumut intr-o afacere care ar fi trebuit sa-l imbogateasca peste noapte, cu crabi uriasi. Desigur, fara stirea sotiei, o femeie cicalitoare. Situatia devine exploziva in momentul in care seful sau il tot amana cu plata pentru munca prestata in piata, iar afacerea pare a se fi impotmolit, chiar cu riscul de a se transforma intr-o pacaleala de amploare. Taman peste asta vine si o adevarata nenorocire cand, intr-o seara, sotia lui e rapita. Cu o politie neputincioasa si punandu-si ultimii bani la bataie, Dong-chul si prietenii lui incearca sa rezolve problemele pe cont propriu… devenind de neoprit !

Povestea din “Unstoppable” – ce poate fi incadrat in genul thriller-actiune presarat cu umor – nu e complicata, insa rabdarea spectatorului e pusa la incercare (si aici se vede lipsa de experienta a regizorului) pentru ca intriga se consuma relativ tarziu, dupa 30 de minute de la prima secventa, ceea ce raportat la cele nici 2 ore ale filmului pare un interval de timp mult prea intarziat. Regizorul Kim Min-ho a scris si scenariul, insa la o prima vedere acesta pare inspirat, sau mai bine zis preia premisa dintr-un film american celebru din 2008, “Taken”: un barbat cu un trecut ce ascunde un comportament violent si care are o aplecare spre folosirea unor mijloace neortodoxe pentru rezolvarea problemelor e fortat de un personaj negativ sa revina la vechile metode pentru a recupera o persoana draga rapita. Pe cat de simpla e povestea, pe atat de spectaculoasa si eficienta e rezolvarea pe care o gaseste Don Lee, in conditiile in care Politia se dovedeste depasita de situatie. Luand problema in propriile maini, Kang Dong-chul redevine cel ce “era odata” in tinerete, aratandu-ne si de ce a fost poreclit, pe atunci, “Taurul”. Realizatorii coreeni l-au distribuit pe Don Lee intr-un rol tipic acestuia, mergand din nou pe scenariul clasic al unui singuratic ce sta bine la capitolul forta fizica, care isi face dreptate de unul singur. Desigur, am mai vazut aceasta poveste de multe ori, si de acum este indubitabil faptul ca se incearca crearea in industria coreeana de film a unui personaj-stereotip dupa modelul international al regretatului Bud Spencer, un personaj caruia doar unul cu infatisarea impunatoare a lui Don Lee ii poate da viata. Nu a mai existat un astfel de “erou” in filmul coreean, insa daca ne uitam la toate filmele in care a aparut in ultima vreme Don Lee putem intelege intentia producatorilor. Ma Dong-seok/Don Lee nu e un actor cu cine stie ce calitati artistice, insa in astfel de roluri ca cel din “Unstoppable” se descurca de minune, iar faptul ca aparitiile lui aduc bani producatorilor e suficient. Aparent industria coreeana de film are de castigat din aceasta “americanizare” a ei, filmele aduc profit si cata vreme exista profit, exista si alte si alte filme care la randul lor pot aduce profit. Insa se pierde mult la capitolul originalitate, elementul esential ce diferentia industria coreeana de film de celelalte din zona sau din lume pana nu de mult. Asadar, e evident ca filmul se adreseaza iubitorilor acestui gen de filme cu un “om spectacol” la volan, cu un erou pozitiv mereu in prim plan si cu unul negativ ca sac de incasat pumni (dar care, dupa tipicul coreean, mai intai reuseste sa enerveze si sa indigneze la maxim audienta). Si tot dupa tipicul coreean, pentru detensionarea situatiei sunt introduse in scena cateva personaje ce aduc umor si buna dispozitie, rezultatul fiind un cocktail exploziv la finalul caruia ramai cu aproape 2 ore placute in minte. E drept ca pe termen lung sunt slabe sanse sa tii minte acest film din cauza numeroaselor sale clisee, insa cate din filmele de la Hollywood din zilele noastre sunt retinute macar dupa numele lor, dupa o vizionare ? Un lucru este cert: “Unstoppable” nu rescrie regulile filmului de actiune, nici macar nu poate candida la titlul de cel mai bun film de actiune al anului (“Believer” e de departe liderul acestui gen in Coreea in 2018), insa ofera adrenalina, suspans si umor cat cuprinde, asadar vizionarea lui nu este tocmai pierdere de vreme, ci mai degraba un mod placut de a petrece 2 ore in compania unui film coreean.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Ley Lines (1999) – Takashi Miike şi povestea finalã a trilogiei „Societãţii Negre”

Publicat: duminică 6 ianuarie 2019

Ultima parte a trilogiei “Societatea Neagra” a lui Takashi Miike, “Ley Lines”, este, poate, si cea mai elaborata si fara indoiala cea mai bine exprimata din punct de vedere artistic, depasind nivelul de exprimare din “Shinjuku Triad Society” si “Rainy Dog”. In fapt, cele 3 filme nu fac decat sa se constituie intr-un barometru al evolutiei acestui genial regizor japonez, Takashi Miike, care in decursul a doar 4 ani a devenit unul complet matur. “Ley Lines” nu este doar despre impuscaturi, violenta sau abuzuri, ci exprima mult mai multe decat anterioarele sale filme de gen. Regizorul deja obtinuse primele premii si nominalizari din cariera cu cativa ani in urma, iar “Ley Lines” nu a facut decat sa confirme calea lui ascendenta, aducandu-i un premiu. Practic filmul a marcat inceputul drumului consacrarii sale, deoarece in acelasi an finaliza filmarile la “Audition” (lansat un an mai tarziu in cinematografe, obtinand o multime de premii si nominalizari), lansa violentul film “Dead or Alive”, dupa care in 2001, cu “Ichi The Killer” era deja un regizor de notorietate internationala.

Ryuichi (Kazuki Kitamura) e un tanar de origine chineza ce a imigrat de mic cu familia in Japonia, locuind intr-o zona rurala. Marcat de mic de discriminarea colegilor lui de clasa pentru originea sa, acesta creste ca un inadaptat, fiind mai apropiat de colegul sau de clasa, balbaitul Chang, decat de fratele sau mai mic Shun, mereu ocupat cu invatatul. Adolescent rebel, Ryuichi incalca legea si este arestat, iar mai apoi eliberat de proba. Discriminat in continuare pentru originea sa de catre politie si de gardianul de caz, acesta simte ca se sufoca si ca trebuie sa evadeze din acest mediu irespirabil in care traieste. In ciuda faptului ca era eliberat conditionat, acesata isi ia lumea in cap si, impreuna cu prietenii lui, planuieste sa fuga in capitala sa-si incerce norocul. Abandonat in ultimul moment de prieteni, acesta porneste in noua aventura rebela alaturi de loialul Chang si, in mod surprinzator, de cumintele sau frate, Shun. Ajunsi in Shinjuku, acestia cunosc rigorile vietii din cel mai rau famat cartier al Tokyo-ului, incearca sa castige un ban rapid lucrand pentru un mafiot local si dau peste o prostituata, Anita, si ea din China, care mai intai ii pacaleste dar mai apoi le va deveni colega de suferinta in visul iluzoriu al unei evadari in Brazilia…

Fara nume cunoscute in distributie la data lansarii (poate doar Show Aikawa, protagonistul din “Shinjuku Triad Society”, de aceasta data intr-un rol secundar insa), “Ley Lines” abordeaza din nou subiectul discriminarii imigrantilor si consecintele psihice ale acesteia asupra lor, dar si lupta pentru supravietuire intr-o societate fara reguli a unor personaje decazute sau deceptionate de viata, de la rebeli adolescenti la o prostituata sau la gangsteri. Filmul lui Miike ne prezinta o alta imagine a societatii japoneze decat o cunoastem, lumea periferiei, a depravatilor, inadaptatilor si exclusilor. De unde interesul atat de ridicat al lui Miike pentru subiectul vietii imigrantilor, pe care il vedem abordat ca tema principala in aceasta trilogie ? Un interes care a mers pana la a finanta un film japonez (Rainy Dog) vorbit aproape in intregime in taiwaneza si filmat in totalitate in Taiwan ? Raspunsul sta in propria sa viata. Miike s-a nascut in Japonia, insa provine dintr-o familie de imigranti coreeni. A copilarit intr-o zona locuita de muncitori saraci imigranti din Coreea, iar toate frustrarile acumulate de acestia au prins glas in aceste filme, in care imigrantii, principalii eroi pe nedrept negativi ai povestii, nu sunt coreeni, ci chinezi. In “Ley Lines”, protagonistul si anturajul sau provin din China, si toti sunt considerati de japonezi niste paria, echivalentul unor sclavi care oricat muncesc si incearca sa fie corecti, mereu vor fi pusi la zid din cauza originii lor. Ca sa nu mai vorbim ca in mod intentionat unul din personajele cu care acesti dezradacinati se intalnesc, la un moment dat e un imigrant african cu care un timp fac echipa, impartasind cu totii aceeasi soarta nemiloasa. Titlul filmului nu este nici el ales intamplator; “ley lines” ar putea fi tradus prin “linii imaginare”, facand referire la o credinta pseudostiintifica ce pretinde ca aliniamente topografice, locuri sacre sau structuri inaltate de om sunt legate intre ele de o linie invizibila deloc intamplatoare, ce are o semnificatie spirituala. Spre exemplu, adeptii teoriei cred ca alinierea anumitor locuri de interes geografic sau istoric are o semnificatie aparte, mistica, iar recent exact aceasta tema a fost principalul subiect al productiei coreene “Feng Shui”. Extrapoland, daca “liniile imaginare” conecteaza locurile sacre din natura, metafora din titlul filmului lui Miike incearca sa descrie modul in care personajele isi deseneaza harta propriilor vieti in functie de momentele semnificative din propria lor existenta. Ryuichi e un inadaptat social. Relatia lui cu parintii e una aproape inexistenta, insa nu ezita sa-si manifeste “afectiunea” fata de ei in momentul in care ii aplica o lovitura dupa ceafa fratelui sau Shun si-i cere ca mai bine sa-i invete pe parinti limba japoneza (imigranti chinezi fiind), ar fi ceva mult mai util decat sa invete pentru sine insusi, constientizand ca un imigrant oricat ar invata nu va reusi sa razbeasca in societate, cel putin in cea japoneza. Comite faradelegi, e retinut de politie fara sa-i pese cuiva, e discriminat pentru originea lui si, intr-un final, realizeaza ca daca nu evadeaza din lumea lui intr-alta in care sa aiba sanse reale de a-si construi un vis (pentru ca da, pana si un imigrant fara educatie ca el are un vis), isi va irosi viata in zadar. Acest vis al lui Ryuichi e “linia imaginara” care are puterea de a-l schimba, si astfel ajunge alaturi de prietenul si fratele sau in Shinjuku, rau famatul cartier al Tokyo-ului in care in scurt timp se trezeste a fi… o simpla plevusca. Insa isi traieste visul producand si vanzand toluen (un drog puternic), lacomindu-se mai apoi la o viata total schimbata departe de Japonia, in insorita Brazilie. Si nu e doar visul lui, la aceasta linie imaginara va adera si prietenul din copilarie Chang, si fratele sau Shun, si Anita. Anita e un alt personaj cheie al filmului; e o prostituata din Shanghai ce a renuntat la traiul de acolo si la slujba de educatoare pentru “visul japonez”, care s-a dovedit a fi un adevarat cosmar. A ajuns sa fie exploatata de un proxenet, batuta de clienti si abuzata de acesta, astfel ca visul evadarii din oras devine principalul ei tel. Iar cei trei “baieti de la tara”, naivi (pe care odata ii si prosteste de bani), au un vis care ei ii surade si in care crede tocmai din cauza sinceritatii lor naive pe care nu a intalnit-o la nimeni din lumea ei. Vor reusi sa evadeze in Brazilia si sa dea uitarii cosmarul numit “viata” de pana atunci ? Iar pentru a da dovada de echidistanta, poate cea mai pertinenta meditatie, simpla si directa, asupra vietii, provine tocmai de la gangsterul chinez pentru care Ryuichi ajunge sa lucreze. Acesta rezuma perfect viata: “Unii vin in tara asta sa lucreze ca robii, altii sa comita crime. Nimeni nu se poate opri din trait.”

Finalul e unul deosebit, cum nu te-ai astepta de la un regizor pe care, daca nu l-ai cunoaste, l-ai considera rudimentar in exprimare. Insa tocmai in astfel de detalii sta geniul lui Miike, un regizor ale carui mesaje putini le inteleg dincolo de violenta si bizareriile productiilor sale. Remarcabila si coloana sonora, poate una din cele mai bune dintre toate filmele sale din anii ’90. Un film excelent, cu un puternic mesaj ce tine de constiinta sociala, ce incheie perfect o trilogie care cu siguranta a trecut testul timpului, fiind una dintre cele mai bune serii de filme dramatice inspirate din lumea interlopa din cinematografia japoneza din toate timpurile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Into the Sun (2003) – Kwon Sang-woo la primul rol principal din carierã !

Publicat: miercuri 2 ianuarie 2019

Pe vremea cand se faceau seriale coreene total diferite de cele din ziua de astazi, cand Valul Coreean tocmai facea primele „victime” in Asia dupa succesul fulminant al „Winter Sonata”, se difuza, la inceputul lui 2003, pe canalul SBS, o productie de 20 de episoade putin diferita de cele difuzate pana atunci, „Into the Sun”. Diferita pentru ca era printre primul serial coreean ce facea referire la Marina coreeana, o mare parte a actiunii desfasurandu-se in decorul fie al unui spital, unde lucreaza protagonista, fie a unitatii militare unde activeaza protagonistul. Erau anii in care unii actori deveneau celebri si populari prin rolurile lor din seriale, insa multe actrite din perioada de expansiune a Hallyu nu au avut acelasi succes, ceea ce demonstreaza ca in mare parte publicul acestui gen de „entertainment” era cel feminin. Kwon Sang-woo fusese remarcat de publicul feminin coreean in serialul „We Are Dating Now” din urma cu un an, insa anul 2003 avea sa fie cel care ii va aduce adevarata consacrare. Mai intai a aparut in rolul principal masculin din „Into the Sun” (pentru prima oara in cariera intr-un rol principal !), la inceputul anului, iar spre sfarsitul lui aparea alaturi de Choi Ji-woo in memorabilul „Stairway to Heaven”. Mai mult, in acelasi interval cu difuzarea serialului la tv, in februarie 2003, Kwon Sang-woo aparea in rolul principal din comedia de pe marele ecran „My Tutor Friend”. In „Into the Sun”, partenera ii este actrita Myung Se-bin, care nu a avut acelasi traseu ascendent in cariera, ramanand pana in zilele noastre o actrita de roluri secundare de serial. „Into the Sun”, in ciuda tematicii sale, ar putea fi incadrat in genul comedie-romantica, desi nu e acel gen de comedie romantica atat de tipic k-dramelor. Momentele amuzante sunt create in special de Kwon Sang-woo si personajul surorii sale, interpretata de Kim Jung-hwa (pe care ne-o amintim din comedia „Spygirl”), pe cand scenele sentimentale se bucura de ajutorul unor melodii superbe de pe coloana sonora.

Locotenentul Kang Suk-min (Kwon Sang-Woo) intra in Marina pentru a deveni amiral si a indeplini visul tatalui sau, mort in misiune. Singura lui familie este sora sa mai mica, Su-jin (Kim Jung-Hwa), pe care o creste cu responsabilitate si multa dragoste. Cand aceasta are o criza de apendicita si lesina, Suk-min pare ca-si pierde mintile. La spitalul unde este internata Su-jin, locotenentul ii face peri albi doctoritei Jeon Hae-rin (Myung Se-Bin), care o ingrijeste pe Su-jin. Dupa insanatosirea acesteia, Kang Suk-min devine recunoscator doctoritei Jeon pentru mainile sale de aur si usor-usor incepe sa se ataseze de aceasta. Hae-rin nu-i raspunde la sentimente, intrucat nu poate trece peste o tragedie aparuta in viata ei in urma cu un an: moartea logodnicului sau intr-un accident de masina. In plus, locotenentul Kang afla ca are un rival inversunat in dr. Lee Seung-ha (Jung Sung-Hwan), fiul directorului spitalului si pretendent la inima lui Hae-rin. Acesta era indragostit de Jeon Hae-rin inca de pe bancile facultatii, dar n-a avut sansa sa-i declare sentimentele, intrucat prietenul lui cel mai bun, Woo-jin, era logodit cu Hae-rin. Dupa moartea lui Woo-jin, Seung-ha joaca rolul de gardian al lui Hae-rin, fiindu-i in permananta alaturi si avand interesul sa se insoare cu ea. Doar ca responsabilitatea, sinceritatea, bunatatea si spiritul liber al locotenentului ii incalzesc inima doctoritei si aceasta ii ofera o sansa lui Kang Suk-min. Pana si tatal batran si bolnav al lui Hae-rin inclina sa-l aleaga drept ginere pe locotenentul Kang. Dr. Lee nu se lasa batut si cauta solutii pentru a-si indeplini telul. Se foloseste cu diplomatie de Jr. Song (Jung Eun-Chan), amicul sau din Marina, subordonat al lui Kang, invidios pe reusitele locotenentului si se apropie cu fatarnicie de tatal lui Hae-rin pentru a-l indeparta pe aceasta de locotenent. In apararea iubirii lui Kang Suk-min sare sora sa, Su-jin. Ea incepe sa cunoasca dragostea, atunci cand il intalneste pe iresponsabilul caporal Kim Jae-hyun (Jung Tae-Woo). Yoo-Bona (Lee Yu-Jin), prietena de suflet a lui Hae-rin si sora lui Woo-jin, este tot de partea locotenentului. Cand totul pare aranjat si nunta se apropie cu pasi repezi, o intamplare nefericita din trecutul locotenentului, strans legata de accidentul lui Woo-jin, devine motivul despartirii dintre Kang Suk-min si Hae-rin. De acest aspect profita din plin Seung-ha, care isi face planuri de casatorie cu Hae-rin. Asistenta Cho (Oh Ju-Eun), care-l iubeste in secret pe dr. Lee, are si ea ceva de spus si de facut in numele iubirii. Oare dragostea adevarata are sorti de izbanda?! Doar urmarind serialul, veti afla ce anume va triumfa: adevarul sau minciuna !

Care sunt celelalte personaje ale povestii si care sunt conexiunile dintre acestea ? Dr. Lee Seung-ha (Jung Sung-Hwan) este rivalul lui Kang Suk-min, pretendent la mana lui Hae-rin. Acesta o iubeste pe doctorita inca din facultate, dar nu are curaj sa-si declare sentimentele, intrucat dr. Jeon este logodita cu prietenul lui cel mai bun, Woo-jin. Cand Woo-jin ii povesteste cat de nerabdator este sa inceapa viata cu iubita sa, dr. Lee cauta o solutie ca-i desparta definitiv. Reusita demersului sau nu-l apropie de Hae-rin, mai ales ca aceasta il intalneste pe locotenentul Kang si se indragosteste de el. In mintea doctorului incolteste planul razbunarii. Numai ca lucrurile nu se-ntampla asa cum se asteapta.

Su-jin (Kim Jung-Hwa) este sora mai mica a locotenentului Kang Suk-min care urmeaza cursurile de asistenta medicala. Ea se-ntalneste intr-un bar de noapte cu caporalul Kim Jae-hyun (Jung Tae-Woo), un tanar care face armata in Marina si este subordonatul fratelui ei. Acesta pozeaza intr-un baiat descurcaret, cu afaceri in sfera programarii de jocuri pe computer, dar si cu mare trecere la femei. Su-jin pare victima perfecta pentru acest Don Juan fara pereche, dar nu dupa mult timp descopera ca este sora superiorului sau. Faptul acesta il sperie, mai ales ca locotenentul este foarte drastic cu persoanele iresponsabile. Tanara Su-jin are un caracter puternic, este responsabila si iubitoare. Aceste calitati il atrag pe Kim Jae-hyun. Dupa insistente numeroase, „victima” capituleaza. Relatia dintre Su-jin si Kim nu este pe placul locotenentului, dar dragostea invinge si Kim se transforma incet-incet in baiatul in care poza: un IT-ist priceput, un sot responsabil si un cumnat saritor, care il ajuta pe Kang Suk-min in relatia sa cu Hae-rin.

Yoo-Bona (Lee Yu-Jin) este sora fostului logodnic al lui Hae-rin si prietena de suflet a doctoritei. Deviza ei in viata este ca dragostea adevarata trebuie sustinuta cu tarie si ca trecutul trebuie lasat in urma pentru a face loc viitorului. Ea nu priveste cu ochi buni zelul pe care il afiseaza dr. Lee ori de cate ori se afla in preajma doctoritei. Yoo Bona prefera structurile deschide, impulsive si inimoase, precum locotenentul Kang. Ea sprijina relatia locotenentului cu Hae-rin si intuieste ca dr. Lee este fatarnic, o persoana nepotrivita pentru prietena ei. Cand Lee Seung-ha pare sa aiba sorti de izbanda cu planul sau, ea afla secretele doctorului, cu ajutorul asistentei Cho, pretendenta la inima dr. Lee.

Asistenta Cho (Oh Ju-Eun) pare potrivita, mai degraba, cu dr. Lee. Este croita dupa acelasi calapod cu barbatul pe care-l iubeste: este fatarnica, santajista si actioneaza asa „in numele iubirii”. Cand demersurile sale n-au sanse de castig, scoate la lumina adevaruri dureroase, dar necesare.

Jr. Song (Jung Eun-Chan) este un locotenent in Marina, prieten cu dr. Lee. El este invidios pe reusitele in misiuni ale lui Kang Suk-min si il ataca dur pe colegul sau ori de cate ori are ocazia. In plus, denatureaza adevarul legat de accidentul lui Woo-jin in favoarea dr. Lee. Cand, in cele din urma, regreta cele sustinute, constata ca este prea tarziu, intrucat adevarul nu mai serveste nimanui.

Interpretarea este buna, coloana sonora si mai buna, pe cand povestea nu e una foarte complicata sau cu pretentii, insa nici serialele ce se faceau la inceputul anilor 2000 nu prea mai au multe de-a face cu povestile complexe ale serialelor zilelor noastre, astfel ca nu ne ramane decat sa ne bucuram de aceasta k-drama „de scoala veche” si de atmosfera minunata a primilor ani ai Hallyu.

Traducerea si adaptarea serialului a fost efectuata in premiera in Romania de Claudia si Adina (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de Claudia – asiacinefil

Dying to Survive (2018) – o dramã socialã realistã, consideratã filmul anului 2018 în China !

Publicat: marți 1 ianuarie 2019

“Dying to Survive”, filmul de debut al regizorului chinez Wen Muye, a fost, fara nici o urma de indoiala, marea surpriza de la box-office-ul chinezesc al anului 2018. Daca de la “Operation Red Sea” (numarul 1 in China in 2018, cu 575 milioane de dolari incasari) existau mari asteptari, iar sequel-ul la “Detective Chinatown” se astepta sa fie un succes de casa prin genul comic abordat si tinand cont de precedentul filmului din 2015, care cu doar 15 milioane dolari investiti a obtinut 126 milioane dolari la box-office, “Dying to Survive” nu anunta nimic, fiind o drama sociala realista, o reteta nicidecum potrivita pentru un hit de box-office. Insa in prima saptamana de la lansare, filmul, ce a avut un buget de aproximativ 11 milioane dolari, a dat lovitura, obtinand aproape 200 de milioane de dolari ! Tavalugul a continuat, iar de la data premierei, la inceputul lui iulie 2018, pana in 15 septembrie 2018, productia a obtinut incasari totale de nu mai putin de 453 de milioane de dolari, devenind al treilea film al anului 2018 de la box-office-ul chinezesc. Unii critici nu s-au aventurat in zadar, afirmand ca “Dying to Survive” ar putea fi “cel mai bun film chinezesc al anului”, opinia lor fiind ulterior confirmata de numeroasele premii castigate: 12 premii si 12 nominalizari doar pana in prezent, intre care Premiul “Cel mai bun film Asiatic” acordat de Academia Australiana de Cinema si Televiziune, Premiul pentru Cel mai bun scenariu original, Cel mai bun regizor debutant si Cel mai bun protagonist la Festivalul Golden Horse, Premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de la Montreal, etc. Daca nu ar fi fost excelentul “Shadow” al lui Zhang Yimou, probabil “Dying to Survive” ar fi fost propunerea Chinei la Oscarurile din acest an pentru Cel mai bun film strain, insa probabil notorietatea lui Yimou la Hollywood (unde a regizat cu cativa ani in urma “The Great Wall”) si cariera stralucita care il recomanda vor cantari mult in decizia finala.

Care a fost secretul din spatele extraordinarului succes al lui “Dying to Survive” ? Cum a putut un film cu actori mai putin cunoscuti si cu un regizor debutant sa dea o asemenea lovitura ? In mod evident raspunsul sta in scenariul filmului, inspirat 100% din fapte reale. Filmul abordeaza un subiect extrem de sensibil, industria medicamentelor pentru tratarea cancerului, si, in mod surprinzator, comisia de cenzura a permis difuzarea filmului fara a impune echipei de productie decuparea anumitor fragmente. Acest lucru e suprinzator deoarece productia aduce in centrul atentiei o problema ascunsa a societatii chineze, despre care stie intreaga lume, dar pe care autoritatile chineze mereu au incercat sa o nege, anume chestiunea contrafacerii din domeniul industriei farmaceutice. E cunoscut faptul ca Republica China e un urias laborator in care totul se imita, la un pret derizoriu si la o calitate pe masura, insa cum este ca un produs farmaceutic agreat de autoritati sa fie contrafacut de vecinii mai saraci indieni si sa invadeze piata medicamentelor din China ? Desigur, un subiect de ancheta si de interventie in forta al autoritatilor. In centrul filmului se afla un personaj – Cheng Yong, interpretat de actorul Zheng Xu din “The Great Hypnotist” – care are un echivalent in viata reala. Este vorba de un anume Lu Yong (foto), un comerciant de textile care in momentul in care a fost diagnosticat cu leucemie, a cheltuit mai mult de 80.000 $ pentru a achizitiona medicamentul aprobat de autoritati care ii prelungea viata. Falit si disperat, acesta a inceput o afacere de contrabanda cu un produs similar din India, mai ieftin dar ilegal in China, care i-a adus in 2014 o condamnare. Subiectul filmului a starnit multe controverse in China la data petrecerii evenimentelor reale, iar anumite lucruri nu au fost spuse in film. De exemplu, in prezent Lu Yong promoveaza un alt produs indian similar cu unul existent deja pe piata chineza, fiind acuzat de unii ca nu face decat sa exploateze pacientii pentru profit, deci departe imaginea lui reala de cea prezentata in film. Subiectul a dezvaluit si lucruri mai generale, precum dificultatea autoritatilor chineze de a reforma regulamentul in vigoare cu privire la medicamente, datorita conflictului cu interesele industriei farmaceutice. Alti ziaristi au dezvaluit povestea cutremuratoare a unui grup de pacienti chinezi cu cancer care calatoresc regulat in India pentru a-si achizitiona medicamente contrafacute dar mai ieftine, in timp ce un blogger chinez sustine public ca piata medicamentelor generice din China e inca una serios subdezvoltata si prost aprovizionata. Toate aceste luari de pozitie nu au ramas fara ecou, nascand o adevarata dezbatere publica legata de costurile medicale in China. Insusi premierul chinez Li Keqiang a citat acest film intr-un apel public catre elementele de reglementare la “accelerarea scaderii preturilor pentru medicamentele de cancer” si “reducerea poverilor familiilor pacientilor”. Un alt semnal de alarma a fost tras intr-un articol ce sintetizeaza perfect mesajul lui “Dying to Survive”, intitulat “China trebuie sa se trezeasca in fata nedreptatii preturilor ridicate la medicamente”, in care se spune: “Unele legi ce ce controleaza industria farmaceutica sunt contrare telului salvarii de vieti, si e timpul ca aceste reguli sa fie regandite”. Subiectul este insa unul extrem de sensibil si universal valabil, de aici si motivul pentru care productia prinde nu doar la publicul chinez, fiind o problema globala.

Cheng Yong este un modest intreprinzator, care incearca sa-si castige existenta prin vanzarea de afrodisiace. Afacerea merge prost si nu reuseste sa-si plateasca chiria, nici sa-i asigure fiului sau cele necesare unei copilarii fericite, cu atat mai mult cu cat e divortat de mama acestuia. Intr-o zi, este vizitat de un anume domn Lu, care ii cere nici mai mult nici mai putin sa-i aduca pe cai ilegale un medicament indian care sa-i asigure tratamentul pentru leucemia de care sufera. Initial, Cheng Yong il refuza categoric, fiindca nu vrea sa-si complice existenta. Insa tatal sau este diagnosticat cu leucemie cronica mieloida, ceea ce necesita un tratament costisitor. Acest lucru il determina sa se hotarasca a intra pe filiera contrabandistica, spre a-si ajuta parintele, pe Lu si, de ce nu, sa castige si ceva in plus din vanzarea produsului pentru alti bolnavi. Isi creeaza o echipa si, impreuna, dezvolta o retea care se ocupa de distributia « Glivec »-ului indian, un medicament cu aceleasi efecte precum originalul produs in Elvetia, dar care este cu mult mai ieftin. Afacerea pare a prospera, pana cand compania detinatoare a produsului original intervine… Consecintele sunt dramatice.

“Dying to survive” e extrem de ofertant prin tematica pe care o abordeaza, incitand spre multe dezbateri, deja irosindu-se si mai multa cerneala in efortul de a semnala, de a avertiza, chiar de a pune capat unui abuz asupra celor aflati in mare si grea suferinta. Caci, tocmai de la cineastii chinezi – chinezii fiind renumiti prin produsele lor contrafacute, primim astazi, evident cu mare surprindere, o abordare a unui subiect aproape temut, cel al interesului industriei farmaceutice versus bolnavul de rand, amarat, speriat, nevoit sa-si lichideze toata avutia pentru inca o zi de supravietuire. Fara a polemiza in privinta a cat de agresiva este politica companiilor farmaceutice mamut, in goana lor catre profit, o goana ce poate calca in picioare orice principii ce tin de moralitate sau de respectarea fiintei umane ca organism viu, pentru ca dupa colt pandeste capcana teoriei conspiratiei, realizatorii filmului nu ezita sa prezinte cinismul producatorilor de medicamente de o importanta vitala pentru persoanele grav bolnave, dar si lacomia escrocilor care pentru a se imbogati, calca in picioare orice farama de umanitate si demnitate umana pe care ar trebui sa o posede. In aceasta ecuatie cu atatea necunoscute, bolnavul e singura victima, iar autoritatile sunt partial prezentate ca partase la aceasta crima, victime si ele ale unei legislatii paguboase ce imperios necesita o schimbare de structura. Desigur, fiind un film chinezesc, intr-un final Statul apare ca cel ce repara lucrurile, insa in realitate problemele semnalate de acest film au ramas valabile pentru multe alte medicamente, de unde si nevoia unei reformari profunde a legislatei medicale din domeniu. Intr-un final, ramane o idee esentiala asupra careia suntem invitati sa meditam, de catre realizatorii acestui film de exceptie: anume daca este gresit civic sau contravine moralei religioase a face ceva ilegal… de dragul vietii. Fiecare personaj va avea propriul raspuns la aceasta dilema, in functie functia din societate, statutul social si, mai ales de constiinta umana.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil