“Why Don’t You Play in Hell?” e inca o productie extravaganta a copilului teribil al cinematografiei japoneze, Sion Sono. Scenariul ce sta la baza filmului a fost scris de Sono acum 15 ani, fiind descris de acesta ca avand similaritati cu celebrul „Kill Bill” al lui Quentin Tarantino. Filmul a fost achizitionat de distribuitorul american Drafthouse Films inaintea premierei internationale de la Festivalul de la Venetia, si a castigat 7 premii internationale, avand si alte 11 nominalizari. Desi e un film comercial, ca toate productiile lui Sono nu e un film de box-office, filmul obtinand incasari de doar 1,2 milioane dolari in Japonia. Totusi, filmul are o multime de puncte de atractivitate, note de originalitate si, ca putine alte filme ale lui Sono, foarte mult umor (negru, de situatie si satira). Veteranul Jun Kunimura (Monster’s Club, Outrage, K-20) joaca magistral ca sef yakuza alaturi de actori mai tineri din generatii diferite, precum Shinichi Tsutsumi (Monday) sau Fumi Nikaido (Himizu), unul din punctele forte ale productiei fiind insasi distributia. E greu de gasit ceva care sa nu placa la acest film fanilor lui Sono, “Why Don’t You Play in Hell?” fiind o productie extrem de autentica, dinamica si surprinzatoare.

Momentul de glorie al copilariei lui Mitsuko, fiica de 10 ani a capului yakuza Muto, a fost aparitia intr-o reclama tv pentru o pasta de dinti. Dragalasenia fetitei si melodia cantata au transformat-o intr-o vedeta peste noapte, Mitsuko visandu-se, peste ani, vedeta de film. Doar ca avand o familie implicata in afaceri ilegale si crime violente, visele ii sunt frante in urma unui incident. Banda rivala Kitagawa incearca sa scape de familia ei, trimitand mai multi asasini. Capul familiei, temutul gangster si sef al bandei, Taizo Muto, scapa cu viata doar pentru ca in acel moment se afla… la amanta sa. Tot greul cade pe umerii sotiei sale, Shizue, care e gasita acasa de asasinii gangsteri, doar ca aceasta e atat de apriga incat nu doar ca reuseste sa-i fugareasca cu un cutit de bucatarie, aparandu-si familia, dar ii si omoara cu sange rece. In momentul in care soseste acasa, micuta Mitsuko gaseste o balta de sange in camera ei, si un yakuza din banda rivala ranit grav, aproape de a-si da ultima suflare, Ikegami. Dialogul cu aceasta si faptul ca fetita a aparut intr-o reclama ce l-a cucerit il fac sa ii crute viata, desi lucrurile par mai degraba inverse, fata mostenind firea apriga si nebunatica a mamei sale. Si tot acum, niste iubitori ai filmului reuniti in clubul “Poznasii Afurisiti” incearca sa faca un film, punand pasiunea lor in slujba celei de-a saptea arte. In frunte cu Hirata, acestia raman fascinati de un tanar bataus pe nume Sasaki, pe care il filmeaza in toiul unei incaierari sangeroase si ii propun sa-l transforme in viitorul Bruce Lee al Asiei. Dar anii trec, si peste un deceniu ii regasim pe “Poznasii Afurisiti” la fel de innebuniti dupa film, dar fara a fi realizat marea productie la care visau. Mutuo a ramas seful bandei sale criminale, insa fiica lui a devenit o rebela, ce inca viseaza, la 20 de ani, sa apara ca vedeta principala intr-un film. In schimb, mama acesteia, Shizuo, se apropia de finalul celor 10 ani de detentie pentru crimele comise din dorinta de a-si apara familia. Si are o mare dorinta: sa-si vada fiica protagonista intr-un film. Drept urmare, sotul ei “credincios” pune banda la treaba, hotarat sa filmeze propriul film, dupa ce fiica ei neastamparata refuza sa lucreze cu regizorii adevarati. Dar pentru asta are nevoie de un regizor… E sansa “Poznasilor Afurisiti” !

“Why Don’t You Play in Hell” e o noua productie halucinanta semnata Sion Sono, iar daca de obicei filmele lui sunt greu de urmarit pana la final, de aceasta data nici nu simti cum trece timpul datorita umorului negru rafinat si satirei. In asociere cu violenta lume criminala a Yakuza, acestea nu pot decat sa transforme subiectul in ceva ce se apropie de stilul lui Tarantino din Kill Bill, adica intr-o comedie violenta deliranta. Iar ca nebunia sa fie completa, regizorul mai si parodiaza lumea filmului, prin intermediul unui grup de fanatici ratati ai celei de-a saptea arte reunite in jurul unui club, “Poznasii Afurisiti”. Acestia sunt dispusi sa faca orice de amorul artei, inclusiv sa filmeze cel mai realist scenariu posibil, viata in sine asa cum e ea. Si ce viata e mai palpitanta daca nu cea a unui yakuza, confruntat in orice moment cu pericolul propriului sfarsit, intotdeauna violent ? Cum e, insa, cand insisi yakuza se decid sa faca un film al lor, finantat si filmat chiar de ei ? Ideea filmului e o ironie fina la adresa unor tentative similare petrecute in realitate in cinematografia japoneza de-a lungul timpului, cand Yakuza a investit bani negri in filme, celebru fiind cazul unor filme de-ale lui Takeshi Kitano in care apareau membri reali ai Yakuza. In definitiv, nu exista nici o lege ce interzice membrilor Yakuza sa iubeasca filmul si arta cinematografica, nu ? Chiar si cand vine vorba de a face bani din asta. Pornind de la aceste directii de abordare, “Why Don’t You Play in Hell” ne ofera o poveste initial confuza, cu multe personaje ce alterneaza intr-un ritm alert in primele 15 minute, dar care pe masura ce povestea se asaza si se muta cu un deceniu mai tarziu, lucrurile se leaga unele de altele si te trezesti prins ca intr-o panza de paianjen din care nu mai vrei sa scapi. Filmul nu sta in loc o clipa, are un ritm foarte bun, dar acest lucru nu trebuie sa mire la Sion Sono, care a reusit performanta cu “Love Exposure” sa te tina lipit de ecran timp de peste 4 ore, mentinand un ritm alert continuu. Daca viata gangsterilor e una din temele preferate ale filmelor lui Sono, acum vedem, in paralel, si ce inseamna viata de cinaeast, in viziunea lui. “Poznasii Afurisiti” intruchipeaza atat pasiunea celor ce vor sa faca filme, cat si exasperarea lor, zugravita uneori intr-un mod cinic. Plina de personaje provocate de pasiunea de a face unele din cele mai oribile lucruri, povestea nu duce lipsa de originalitate si culoare, multe din ideile regizorului imbracand haina grafica pentru a accentua spectaculozitatea. Si asta inclusiv (sau mai ales) atunci cand vine vorba de violenta, ironia facandu-si loc in descrierea sfarsitului unor personaje, ce e de-a rasul-plansul. Remarcabil e modul in care Sion Sono reuseste sa contopeasca mai multe fire ale povestii (practic fiecare personaj principal isi are propria poveste, propriul drum si propriile mijloace de supravietuire in lumea cruda inchipuita de Sono) doar pentru a plonja toate inspre un final scaldat in sange si lipsit de speranta. Personajele sunt de fapt niste simple marionete ale scenariului, motiv pentru care Sono nu ezita sa exagereze comportamentul lor, sa-l duca pana la niste limite de neimaginat, introducand comicul de situatie (chiar daca situatia e… dramatica) ca si condiment pentru delicatesa ce ne-o serveste. Si tocmai acesta este punctul care il diferentiaza pe Sono de alti regizori obisnuiti, transformandu-l intr-unul de top: are geniul de a da personalitate filmelor sale, de a fi tot timpul original in capodoperele sale patate de sange, si de a transforma sfarsitul violent intr-o epopee, ca e vorba de un simplu yakuza sau de un cameraman innocent ce moare in picioare langa camera de luat vederi. Tot ce face Sono in “Why Don’t You Play in Hell?” este sa ia un concept ridicol si sa-l transforme in opera de arta, dedicandu-i-se trup si suflet. Daca veti rade atunci cand nu e de ras, inseamna ca regizorul s-a facut pe deplin inteles. Inca o productie remarcabila a lui Sion Sono, ce-si merita din plin premiile si nominalizarile.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil