Song Jeong-yeon (Jeon Do-yen) si sotul ei Kim Jong-bae (Ko Soo) par o familie obisnuita fericita, fericire la care contribuie si Hye-rin, fetita de 4 ani a cuplului. Cei doi au un atelier auto, si desi traiesc in conditii destul de modeste, sunt fericiti. Prietenii par a-i fi aproape lui Jong-bae, unul dintre acestia, Mundo, intorcandu-se tocmai din Surinam si imprastiind vorba ca ii merge foarte bine. In schimb, celalalt prieten al lui Jong-bae, Su-jae, pare abatut si plin de griji. La scurt timp dupa, acesta se sinucide, abatand nenorocirea asupra familiei lui Jong-bae. Sinucigasul a lasat in urma datorii de 600.000 $ la camatari, din care Jong-bae, fara stirea sotiei sale, a girat pentru nu mai putin de 200.000. Astfel ca se vede nevoit sa-si vanda casa si atelierul auto, ramanand cu familia pe drumuri. Chiria pe care si-o gaseste e intr-un loc mizer, iar lipsa banilor de chirie atrage eternul conflicte cu proprietareasa, ce intentioneaza sa-i arunce in strada. In fata acestei situatii, Jong-bae e dispus sa accepte propunerea prietenului sau Mundo reintors din Surinam, doar ca afla in ultimul moment ca era nevoie de o femeie pentru asta. In fapt, Mundo avea nevoie de o persoana care sa introduca in Franta niste “pietre geme” pe care le-a excavat el insusi, chipuile, in Surinam. In fata situatiei dificile, Jeong-yeon decide sa accepte propunerea pentru banii promisi de Mundo, o lasa pe fiica ei in grija unor prieteni si paraseste Coreea fara a-i spune sotului ei unde pleaca. Dar planul lui Mundo nu merge asa cum se astepta, iar la vama politia descopera in locul pietrelor geme pe care trebuia sa le transporte Jeong-yeon… cocaina. E doar inceputul calvarului…

“Way Back Home” (2013) e o drama impresionanta inspirata din fapte reale petrecute in 2004, si spune povestea unei casnice coreene pe numele real Jang Mi-jeong, care pe 30 octombrie 2004 a fost arestata pe aeroportul Orly din Franta pentru trafic de droguri. Aceasta a fost inchisa ulterior 2 ani de zile pe insula Martinica, pana in momentul in care a fost judecata de un tribunal de pe insula. Chiar daca povestea din film a fost adaptata si a avut un final asa cum si-a dorit scenarista Yoon Jin-ho si regizoarea Pang Eun-jin (autoarea remake-ului coreean “Perfect Number” dupa succesul japonez “Suspect X”), in realitate povestea personajului real Jang Mi-jeong e putin diferita. La 7 ani dupa revenirea in Coreea, Mi-jeong, in prezent in varsta de 45 de ani, si-a spus povestea in cartea “Lost Days” (“Zile Pierdute”) Cartea spune mai multe decat spune filmul, insistand inclusiv asupra vietii autoarei de dupa revenirea in Coreea. Astfel, autoarea vorbeste in carte despre problemele pe care le-a avut dupa revenirea din detentie: “Mi-am imaginat ca atunci cand ma voi intoarce in Coreea, voi putea dansa pe strazi de bucurie. Dar in realitate, nu am putut. Nu am putut nici macar sa dau ochii cu oamenii. Nu puteam sa fac nimic. Traumatizata de chinurile indurate in inchisoarea din Martinica, Jang a mancat prea mult si nu isi putea nici macar parasi apartamentul. Devenita dependenta de pastilele de dormit primite in inchisoare cu forta, a realizat ca nu mai putea dormi fara ele. Incapabila sa faca fata situatiei, a fost nevoiata sa-si trimita cele 2 fiice la cumnata sa, din nou. “Mi-a luat foarte mult timp sa ma adaptez din nou la societatea coreeana”, a spus aceasta. Cele mai grele momente au fost date de privirile glaciale ale oamenilor obisnuiti si de suferinta prin care au trebuit sa treaca fiicele sale, ostracizate la scoala pentru faptul ca mama lor “a fost la inchisoare”. “Nu am vrut ca fiicele mele sa auda despre mine de la altii. Voiam sa le spun ce s-a intamplat cu adevarat si cum s-a intamplat. Acesta e unul din motivele pentru care am scris aceasta carte.” “Exista oameni ce spun ca nu ar trebui sa-mi blamez tara, cand eu am fost cea care a comis infractiunea. Nu spun ca am facut un lucru bun. Nu toti oamenii care sunt saraci comit infractiuni, dar nu am putut rezista tentatiei de 4 milioane de woni (cca 3.700 dolari). Regret profund ce am facut si mi-am ispasit pedeapsa pentru asta. Doar ca puteam sa revin mai repede acasa.” Jang a mai spus ca inca o doare cand isi aminteste de acel incident, dar nu incearca sa-l ignore. “Mi-a luat 10 ani sa-mi scot spinul din inima. Acum vreau doar sa traiesc o viata normala”.

Povestea din “Way Back Home” prinde viata datorita interpretarii senzationale a laureatei de la Cannes din 2007 pentru rolul din “Secret Sunshine”, Jeon Do-yeon. Aceasta are din nou o partitura memorabila, intrand perfect in pielea protagonistei din viata reala de care am amintit deja, Jang Mi-jeong, castigand un premiu de interpretare si avand o nominalizare pentru cea mai buna interpretare a anului 2013. In rolul sotului il revedem pe Ko Soo, ce i-a luat locul in ultima clipa actorul Ha Jung-woo, retras din cauza intazierii proiectului si a unor conflicte cu alte proiecte in care a fost implicat. Rolul lui Ko Soo practic putea fi interpretat de orice actor masculin, nu a fost unul prea solicitant si oricum personajul sau e eclipsat de drama sotiei. O interpretare buna are si actrita copil Kang Ji-woo in rolul Hye-rin, ce debuteaza pe marele ecran la doar 4 ani, dupa cateva aparitii in mai multe seriale. O alta premiera pentru cinematografia coreeana pe care o aduce “Way Back Home” e faptul ca acesta a fost primul film coreean filmat in mare parte in Caraibe, timp de 3 saptamani efectuandu-se filmari in Republica Dominicana, pe langa filmarile din Paris-Orly. Filmul a fost un succes de box-office raportat la genul filmului (drama), obtinand incasari de 12,7 milioane de dolari, o realizare mare pentru in film non-comercial, inspirat din fapte reale. Filmul a atras si datorita povestii controversate, ce a facut in 2006 obiectul unui reportaj de investigatie al postului KBS, dar si criticilor aduse de Jang Mi-jeong si de realizatorii filmului Ministerului Afacerilor Externe coreean, ce a gestionat lamentabil si neprofesionist incidentul. MAE coreean a fost criticat pentru “neglijenta diplomatica” si pentru iresponsabilitatea de care angajatii din ambasada de la Paris au dat dovada cand a venit vorba de protejarea coreenilor din strainatate. Oficialii ministerului au declarat ca filmul omite anumite lucruri si nu spune intregul adevar, insa prin mesajul sau, “Way Back Home” da un puternic semnal despre nedreptatea sociala si indiferenta autoritatilor, pe care o regasim descrisa in atatea si atatea filme coreene.

Filmul scoate in evidenta si una din gravele probleme cu care societatea coreeana se confrunta, in afara de nedreptatea sociala: cunoasterea limbii engleze de catre cetatenii coreeni obisnuiti. Consecinta a traditionalismului si conservatorismului unei societati ce a facut un salt imens intr-o perioada scurta de timp, celebra teorie a formelor fara fond romaneasca se aplica perfect la specificul acestei societati. Coreea a preluat modelul occidental de dezvoltare, a progresat in doar cateva decenii ajungand o tara de top in Asia, insa nu fara existenta unor mari lacune. Familiile instarite, detinatoare de imperii financiare, au acordat o importanta deosebita educatiei urmasilor ce intr-o zi vor mosteni imperiile, trimitandu-i la cele mai pretentioase institutii de invatamant din Europa si de peste Ocean. Astfel Coreea a ajuns sa aiba o elita instruita, exclusivista si pregatita sa faca fata provocarilor din domeniu, in timp ce populatia de rand a ramas in continuare tributara traditionalismului. Chiar daca rata analfabetismului a fost redusa considerabil in Coreea, necunoasterea de catre marea masa a unei limbi straine demonstreaza o data in plus faptul ca societatea coreeana e una profund conservatoare, in care succesul poate fi obtinut doar daca ai bani. Banii asigura accesul la instruire, la cunoastere, la fondul formelor. Engleza e invatata destul de superficial in scoala, unde a fost introdusa destul de lent. Ce sa mai vorbim de o limba occidentala precum franceza, cu ale carei dificulatti de intelegere se confrunta eroina din “Way Back Home” ? Conform unui studiu, de la gradinita pana la universitate, un sud-coreean petrece aproximativ 20.000 de ore (circa 833 de zile) pentru a studia limba engleza, majoritatea in institutii private numite “hagwon”. Se poate vorbi in ultimii 7-8 ani de o adevarata industrie in domeniu, din 2005 pana in 2010 consemnandu-se o crestere a numarului de persoane interesate sa invete engleza in aceste institutii private cu 20%. Costurile anuale pentru cursuri private de engleza se ridica undeva la 3 milioane de woni pe persoana, adica aproape 2950 de dolari. In ciuda acestei “English Fever” cum au numit-o deja specialistii din domeniu, eficacitatea acestor cursuri e una medie, din 60 de tari, Coreea de Sud situandu-se undeva pe locul 25. Un lucru ramane cert: cu sau fara implicarea statului, cu sau fara masura radicala de introducere a limbii engleza ca limba oficiala in Coreea (dupa modelul statului Singapore) pentru a stimula invatarea obligatorie a ei, ramane intrebarea: in ce masura coreeanul de rand, fara venituri extraordinare, isi permite si mai ales e interesat sa investeasca in invatarea unei limbi straine care oricum nu ii e utila in propria tara ? Cazul prezentat in “Way Back Home” poate e o situatie dupa la extrem, insa asa cum am vazut in numeroase alte filme, o realitate e sigura: coreeanul mai degraba invata japoneza decat o limba occidentala, si asta pentru ca perspectiva unei excursii sau calatorii in Japonia e mai realista decat cea a uneia in Statele Unite sau Europa.

Un film de exceptie, ce merita urmarit cu atat mai mult cu cat prezinta un fapt real, iar cazul personajului central e unul ce se poate repeta oricui, indifrent de tara de origine. Oare autoritatile altor tari sunt mai eficiente decat cele ale coreenilor, cand vine vorba de apararea intereselor propriilor cetateni ?

Multumiri pentru traducerea in pemiera in Romania efectuata de cristinab, uruma si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinfil !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil