In rolul principal a fost distribuit actorul Isao Numasaki, ajuns astazi la 93 de ani, care dupa o cariera de doar 12 ani in lumea filmului, timp in care a fost distribuit in 9 filme, s-a retras prematur. Partenera in acest film i-a fost Chieko Nakakita, care anterior fusese remarcata in alte 2 filme ale lui Kurosawa, “Those who make tomorrow” si ” No Regret for our Youth”. Actrita, pe atunci in varsta de doar 21 de ani, se afla abia la al 9-lea rol din prodigioasa cariera care avea sa se incheie dupa 95 de filme in care a fost distribuita cu succes. Desi fizicul ei sfideaza orice tipare cand te referi la o actrita, in “One Wonderful Sunday” aceasta are o prestatie senzationala, demonstrand talentul iesit din comun al unei generatii de actori nascuta in praful si greutatile anilor negri ai Japoniei postbelice.

Yuzo este un veteran de razboi din subtirea clasa de mijloc japoneza postbelica. Acesta se intalneste intr-un peisaj dezolant al unui oras ravasit de distrugerile razboiului cu logodnica sa, Masako, intr-o duminica, pentru a-si petrece impreuna ziua in oras. Fara prea multi bani in buzunare, acestia isi permit sa viseze cu ochii deschisi la o chirie care sa-i aduca impreuna sub acelasi acoperis, la viitorul lor impreuna, traind clipa si ignorand mizeria (inclusiv morala) a unei societati dominate de specula si saracie. Ratacirea lor pe strazile orasului devine o aventura in salbaticie care ii aduce in contact cu orfanii razboiului, cu fabricile abandonate, cu peisajul dezolant al unei lumi in care incearca sa-si implineasca modestul lor vis. Cu toate ca Masako are o atitudine optimista in orice situatie, Yuzo este deseori cuprins de sentimentul disperat al neputintei si inutilitatii ca fiinta umana. Macinat de problemele existentiale, cu toate radacinile sale, acesta decide sa-si ia viata. Va reusi Masako sa-i schimbe viziunea ?

Exista in film o scena impresionanta, care rar e intalnita in filmele lui Kurosawa. Dupa ce nu reusesc sa-si cumpere niste bilete la “Simfonia neterminata” a lui Schubert din cauza unor paraziti de speculanti, cei doi decid sa mearga la un amfiteatru pustiu unde Masako incearca sa-i ridice moralul logodnicului ei. Aici el joaca rolul dirijorului unei Simfonii neterminate… mute, iar la un moment dat, cand Yuzo pare descurajat si tentat sa renunte, Masako se adreseaza unei multimi imaginare de oameni si le cere sa aplaude. “Ceea ce am vrut sa fac in aceasta scena”, spunea Kurosawa in autobiografia sa, “a fost sa transform audienta, spectatorul, intr-un factor participant la scenariu”. Nu e o idee geniala sa ceri indirect spectatorului propriului tau film sa aplaude alaturi de partenera eroului principal, implicandu-l emotional in drama umana a acestuia ? O idee exceptionala care demonstreaza uriasa ambitie cinematografica a unui tanar, pe atunci, Akira Kurosawa.

Vizionare placuta tuturor iubitorilor de arta cinematografica, in compania inca unui film deosebit semnat de marele regizor Akira Kurosawa.

Legendarul cineast Akira Kurosawa a debutat in industria filmului in 1936 ca asistent al regizorului Kajiro Yamamoto. Primul film regizat a fost “Sugata Sanshiro”, in 1943. Dup ace a abordat o gama larga de genuri, a cunoscut succesul prin filmul din 1950, “Rashomon”, despre un talhar care ataca un samurai si pe sotia acestuia. Printre capodoperele sale se inscriu “Seven Samurai” (1954), “The Magnificent Seven” (1960) si “Yojimbo” (1961), care au inspirat numerosi alti regizori europeni si americani. Organizarea acestui festival intr-o tara ca India, fidela giganticei sale industrii de film (a doua in lume, dupa Hollywood) demonstreaza, daca mai era nevoie, universalitatea lui Akira Kurosawa, unul din cei mai mari cineasti ai industriei de film din toate timpurile.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Toshiro Mifune

In Japonia postbelica, Aoe (Aoye) (interpretat de Toshiro Mifune) este un cunoscut pictor, care are obiceiul de a se deplasa cu motocicleta lui zgomotoasa in natura, pentru a picta peisaje. In timpul unei asemenea escapade o cunoaste pe Miyako Saijo (Shirley Yamaguchi), o cantareata la fel de celebra. Cum drumul lor de intoarcere ducea spre aceeasi statiune montana, Aoe decide sa o conduca cu motocicleta pe frumoasa Miyako. Cazati la acelasi hotel, in timp ce cei doi stau si admira peisajul in balcon, doi ziaristi de la o revista de scandal, “Intrigi amoroase”, ii surprind intr-o fotografie, care a doua zi ajunge sa tina prima pagina a ziarului, starnind curiozitatea intregii opinii publice. In fata insinuarilor presei cum ca intre cei doi ar exista ceva, Aoe decide sa dea in judecata revista “Intrigi amoroase”, convins ca isi va spala reputatia astfel patata. Din senin apare un avocat ratat, Hiruta (Takashi Shimura), care se ofera sa-l apere in acest proces. Dar Hiruta, mai mereu beat si macinat de patima pariurilor sportive, incheie un “pact cu diavolul” sub pretextul binelui fiicei sale.

Filmul aduce in prim plan poate mai mult decat o idee de actualitate (cea a hartuirii vedetelor de catre presa de scandal) portretul unui om simplu, corect, care ajunge sa fie macinat de propriile vicii. Hiruta, “avocatul diavolului”, este un om bland, docil, insa incapabil sa ia decizia potrivita in conformitate cu firea sa si mai ales cu sufletul sau. In momentele de betie atinge sinceritatea maxima, realizand ca “oamenii simt nevoia de a-si descarca sufletul. Daca ar tine totul in inima lor, n-ar mai putea sa traiasca“. Aceasta slabiciune il va macina de la inceput pana la sfarsit, constituindu-se intr-o povara mult prea apasatoare pentru sufletul sau greu incercat.

Takashi Shimura, interpretul lui Hiruta

Kurosawa aduce, prin personajele sale, foarte multe idei generale pe care le imbraca in haina sufletului personajelor sale. Deseori acestea ajung la o dilema, si trebuie sa se descurce cu orice pret; in “Scandal”, ca si in alte filme ale sale, cei slabi si corecti au mentalitatea eternilor invinsi in fata celor puternici si descurcareti. Hiruta incearca sa se elibereze de aceasta prejudecata, dar realizeaza ca nu are cum. De fapt, prin aceasta boala pe care regizorul o transfera intentionat asupra personajelor sale, asistam la o radiografie a lumii in cateva cuvinte intelepte puse in gura unui om ce-si recunoaste infrangerea si neputinta in fata vietii. Nu de putine ori spectatorul asista, privindu-l pe acest neputincios avocat, la dezumanizarea acestuia. La un moment dat, Hiruta are un moment de luciditate, in betie, si spune: “Asta e drama omului… e o fiinta vrednica de mila. Si foarte fragila. Dar cu toate ca e fragil, se preface a fi puternic. Si asta e periculos“. Asumarea unor calitati absente duce la dezumanizare, la transformare psihica si morala intr-o umbra a fiintei de altadata. O meditatie tipic iluminista inserata perfect, cu talentul unui mare cineast, de Kurosawa, intr-o adevarata capodopera cinematografica mereu de actualitate.

Shirley Yamaguchi, personajul feminin

Dar in tot acest peisaj sumbru intervine Aoe, care are o cu totul alta gandire, pe cea a unui luptator care niciodata nu are ce pierde. El aduce ideea salvatoare, care are sarcina de a insufla speranta si incredere nefericitului Hiruta. El e cel care crede ca fiecare om este o stea, si ca va veni o zi in care steaua fiecaruia va straluci.

Filmul a fost descris de Kurosawa insusi ca un protest la adresa “cresterii puterii presei in Japonia si a obisnuitei confuzii pe care aceasta o face intre libertate si ceea ce e permis“. Oarecum subiectul reflectat in film este inspirat dintr-o experienta personala a regizorului, care in 1941, cand colabora cu actrita Hideko Takamine la filmul “Horses”, a avut de suferit din partea presei acuze similare cu cele aduse in “Scandal” la adresa lui Aoe. Astfel ca nu e intamplatoare coincidenta ca Aoe e, in film, pictor (insusi Kurosawa picta, inainte de a se apuca de regizorat), acest amanunt marcand nota de implicare personala a lui Kurosawa in aceasta realizare. Una peste alta ramane un film memorabil, captivant si impresionant sub aspectul prestatiei lui Takashi Shimura. Si, nu in ultimul rand, un film de actualitate, care incearca sa stabileasca o granita pana unde poate merge libertatea cuvantului pentru a nu se ajunge la manipulare.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Partea 1: Geniul lui Kurosawa si crezul sau

Partea a 2-a: Universalitatea lui Kurosawa

Partea a 3-a: Care este capodopera lui Kurosawa ?

Francis Ford Coppola, unul din marii admiratori americani ai lui Kurosawa, spuna odata: “Cei mai multi regizori au o capodopera dupa care sunt cunoscuti, sau posibil doua. Kurosawa are cel putin opt sau noua“. A determina care din filmele lui Kurosawa sunt acestea poate fi un interesant joc al imaginatiei fanilor regizorului de pretutindeni. Insa nu ar duce niciunde, deoarece fiecare persoana ar avea filmul sau preferat, caruia i-ar lua apararea in fata celorlalte realizari cu valente de capodopere ale cinematografiei mondiale. Scurta lista a preferintelor majoritatii fanilor cu siguranta ar cuprinde doua titluri obligatorii: “Ikiru” si “Seven Samurai”. Ambele au fost realizate de Kurosawa intr-o scurta succesiune de timp, in 1952 si 1954, si ambele se regasesc in lista criticilor din intreaga lume cu cele mai frumoase 10 sau 20 de filme din toate timpurile ale omenirii.

Takashi Shimura in Ikiru

Desi au fost realizate de acelasi regizor, aproximativ in decursul aceleiasi perioade de timp, cele doua filme sunt total diferite unul de altul. “Ikiru” este o drama moderna personala si atent structurata, un portret existential al unui angajat simplu si singur, care infrunta perspectiva mortii si obsesia oferirii unui sens propriei sale vieti. E vorba de o fabula plasata in Japonia postbelica, realizata in niste vremuri in care intreaga societate japoneza isi cauta o noua identitate si un nou scop de a exista. In schimb, “Seven Samurai” e o saga coplesitoare, cu o vigoare artistica inimaginabila si o distributie numeroasa cu personaje eroice surprinse intr-o actiune de proportii enorme, o realizare fara precedent la acea vreme pentru cinematografia japoneza. La vremea cand a fost realizat, aceasta productie monumentala aproape a falimentat compania de productie cu costurile ei, si a stors actorii si echipa de realizatori de toate energiile si talentul de care dispuneau. Astazi, insa, “Seven Samurai”, la 55 de ani de la realizare, pare nou la fiecare revizionare si are, inca, puterea de a oferi lectii regizorilor de filme contemporane.

Fanii lui Kurosawa fara indoiala se vor contrazice la infinit in privinta caror filme realizate de maestru li s-ar putea oferi apelativul de “capodopere”. Multi ar fi tentati sa nominalizeze “Rashomon” (1950), deoarece a fost filmul care a trezit atentia lumii filmului mondial in privinta puterii artistice a filmului japonez. Altii ar opta pentru “Stray Dog” (1949) sau “High and Low” (1963) pentru stralucirea narativa a discursului intr-o drama cu accente de film “noir”. Unii ar considera “Yojimbo” (1961) si “Sanjuro” (1962) cele mai bune filme de actiune realizate vreodata, pe cand alti fani vad in “Throne of Blood” (1957) si “Ran” (1985) cele mai bune adaptari ale dramelor shakespeariene pe ecran, in ciuda faptului ca amandoua sunt plasate in Japona medievala. In sfarsit, pentru altii, filme precum “The Bad Sleep Well” (1960), “Red Beard” (1965) si “Dodes’ka-den” (1970) ofera surse de umanism si strigate disperate pentru dreptate sociala care le confera un loc special in istoria filmului clasic mondial. Indiferent care din aceste filme si-ar gasi locul pe lista capodoperelor genialului regizor, toti fanii lui recunosc in munca acestuia o putere si o autoritate pe masura calitatilor unor putini regizori de pe mapamond, indiferent de perioada de timp in care acestia ar fi activat.

Akira Kurosawa a avut uriasa sansa de a beneficia de sustinerea unei companii si a unei echipe de tehnicieni si actori talentati care l-au ajutat sa-si implinesca viziunea artistica. Prestatiile senzationale ale unor actori ca Toshiro Mifune, Isuzu Yamada, Takashi Shimura sau Kyo Machiko (pentru a-i numi doar pe cativa) s-au intiparit pentru eternitate in memoria cinefililor din intreaga lume. In paralel, munca scenaristilor, a cameramanilor, compozitorilor, scenografilor si a celorlalti veritabili artisti din echipa lui Kurosawa a ridicat la un nivel foarte inalt standardele de excelenta in industria de film in ansamblul ei. Numele a doar catorva dintre acestia au trecut dincolo de zidurile studiourilor de film japoneze, insa dedicarea acstor sute de oameni necunoscuti, aproape anonimi este inca o masura a grandorii lui Kurosawa. Unii ziaristi l-au numit “Tenno” (“Imparatul”) oarecum sfidatori la adresa autoritatii imperiale pe care maestrul o manifesta pe platourile de filmare. Insa cei care il cunosteau mai bine, i-au recunoscut intotdeauna indemanarea iesita din comun de care dadea dovada, luptand ca un adevarat general in complexa lupta care este realizarea unui film, si geniul acestuia de a scoate din “soldatii” sai stradanii chiar mai mari decat se simtea el capabil sa extraga din sine.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

 ”Intr-o lume nebuna, doar nebunii sunt sanatosi”

                                                                                                              Akira Kurosawa

Partea 1: Geniul lui Kurosawa si crezul sau

Partea a 2-a: Universalitatea lui Kurosawa

In 1930, Kurosawa a dat curs unui anunt la mica publicitate dintr-un ziar, unde se cauta un asistent de regie la un studio de film.

Kajiro Yamamoto

Astfel si-a inceput viitorul maestru prodigioasa cariera in lumea filmului, ca asistent al lui Kajiro Yamamoto, cel mai cunoscut regizor japonez agreat de militaristi, din perioada celui de-al doilea razboi mondial. Yamamoto l-a placut pe Kurosawa si spunea, mai in gluma, mai in serios despre el ca i-a placut faptul ca stia “o multime despre diverse lucruri, mai putin despre filme“. Dar incet, in cei 7 ani care au urmat, Kurosawa a inceput sa scrie scenarii si sa regizeze fragmente din viitoarele filme ale lui Yamamoto. Kurosawa era fiul unui ofiter din armata imperiala si probabil acest lucru a cantarit mult in acceptarea in preajma sa de catre Yamamoto. Cert este ca Kurosawa a pornit la drum cu scopul de a se intretine din munca pe care o presta, insa in timp pasiunea a pus stapanire pe el si i-a modelat crezul in viata.

In 1943 si-a facut debutul cu primul sau film: “Judo Saga” (“Sanshiro Sugata”), care contine o magnifica scena de arte martiale in care 2 maestri se lupta pe viata si pe moarte pe un camp maturat de vant. Scena (foto) a fost reluata de Ang Lee in “Crouching Toger, Hidden Dragon”, in anul 2000. Era evident, asadar, de ce in 1943 lumea filmului a inceput sa vorbeasca despre un tanar cineast cu un stralucit viitor. Filmele sale timpurii au fost produse in timpul celui de-al doilea razboi mondial, astfel incat acestea trebuiau sa se inscrie in temele agreate de politica de propaganda a statului. Abia in 1948 cu “Drunken Angel” putem vorbi de o adevarata exprimare a personalitatii sale ca regizor, odata cu lansarea lui Toshiro Mifune, care va si deveni actorul preferat al regizorului. Kurosawa remarca, mai tarziu: “In acest film m-am descoperit, in sfarsit, pe mine“.

Desi materialele si sursele care au stat la baza filmelor care au fermecat Japonia – povestile sale si cadrul lor de desfasurare, actorii lui preferati si exprimarea lor pe ecran – sunt japoneze, autohtone, mesajele lor fundamentale sunt pentru toata lumea, de pretutindeni. Daca ar fi sa aruncam o privire dincolo de modelele culturale de la suprafata filmelor sale, constatam ca in spatele costumelor care ii identifica pe actori ca japonezi, temele care stabilesc legaturile intre ei, pe ecran, nu sunt nici ascunse, nici esoterice: lupta omului pentru implinire si auto-perfectionare, realitatea iluzorie care deghizeaza adevarul prezentului, lupta dintre Bine si Rau. Ce alte subiecte puteau fi mai bine abordate de un artist care viza omul si imperfectiunea firii acestuia, decat acestea ? Cu fiecare film in parte, Kurosawa revenea la aceste teme, schimband in mod neinsemnat locatiile, perioadele istorice, costumele actorilor, insa niciodata sufletul acestora. Cateodata, actorul de pe scena fimului lui Kurosawa e un Hamlet deghizat intr-un afacerist modern (“The Bad Sleep Well”) sau un Macbeth ocupand un castel medieval japonez (“Throne of Blood”), alteori un cowboy intr-un kimono (“Seven Samurai”, “Yojimbo”, “Sanjuro”) sau un oarecare sub masca unui neinsemnat birocrat japonez (“Ikiru”). Identitatea acestor personaje, insa, nu e greu de recunoscut, iar pasiunile care ii motoveaza ne sunt familiare tuturor.

Datorita acestor motive de o valabilitate universala, alaturi de incontestabilul talent in domeniul tehnicii de film, Kurosawa ramane o personalitate deosebita in randul cineastilor japonezi din toate timpurile. Desi filmele sale au fost mereu facute pentru audienta din interiorul granitelor Japoniei, acestea au fost adoptate si impartasite de fanii filmelor de pretutindeni, marind statura creatorului lor ca artist-filosof la proportii colosale. In plan virtual, fiecare regizor serios de film din ultima jumatate de secol, indiferent de nationalitate, il recunoaste pe Kurosawa ca pe un maestru de la care are mult de invatat despre arta de a face film.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Distributia ii aduce din nou pe ecran pe cativa din actorii preferati ai lui Kurosawa: Susumu Fujita (nimeni altul decat interpretul lui Noge din “No Regrets for our Youth”), Denjiro Okochi (profesorul Yaghihara din acelasi “No Regrets for our Youth”), Kenichi Enomoto (marele comediant al Japoniei) si Masayuki Mori (din “Rashomon” sau “The Idiot”).

Despre acest film s-ar putea spune multe. De exemplu, propunerea initiala trimisa comisiei de cenzura a fost aprobata de catre reprezentantii guvernului militarist deoarece filmul ilustra loialitatea feudala, care se considera a fi similara cu politica dusa de militaristi. Cu toate astea, “The Men who step on Tiger’s Tail” este departe de a fi un film propagandistic. Filmarile la el au inceput inainte de infrangerea Japoniei, momentul capitularii a dus la oprirea productiei, dupa care aceasta a fost definitivata. Cand fortele americane de ocupatie au cerut comisiei de cenzura o lista a filmelor japoneze aflate in productie, filmul lui Kurosawa in mod intentionat nu a fost trecut pe aceasta deoarece, mai demult, un membru japonez al comisiei fusese umilit de Kurosawa din cauza ignorantei sale in materie de cultura japoneza. Astfel, filmul lui Kurosawa, neregasindu-se pe lista ajunsa la americani, a fost considerat ilegal, iar in anul lansarii sale, studiourilor Toho li s-a interzis sa-l aduca la cunostinta populatiei. Trei ani mai tarziu, comisia de cenzura a trupelor de ocupatie a ridicat interdictia asupra acestui film, insa abia dupa redobandirea suveranitatii Japoniei si odata cu premiera celui de-al 12-lea film al lui Kurosawa, “The Idiot”, “The Men who step on Tiger’s Tail” a avut onoarea de a fi prezentat pentru prima oara publicului japonez, in 1952.

“The Men who step on Tiger’s Tail” prezinta un episod binecunoscut din istoria Japoniei medievale (secolul 12), si anume cel legat de calatoria plina de aventuri a lui Yoshitsune, invingatorul clanului Heike, care se vede incoltit de oamenii sogunului Yorimoto, trimisi sa-l ucida. Impreuna cu un grup de 6 slujitori devotati, acesta ajunge intr-o situatie dificila, trebuind sa treaca de o bariera impanzita de soldati inamici. Cei 7 se deghizeaza in calugari budisti itineranti, insa pe drum apare un caraus simpatic care li se ofera ghid in schimbul unor banuti. Astfel, Yoshitsune afla ca oamenii sogunului Yorimoto, mai exact vasalul Togashi, ii asteapta pe fugari la bariera Atake, cea care ar fi deschis calea acestora spre capitala. Insa Yoshitsune are un slujitor de incredere in persoana lui Benkei, care incearca sa-l pacaleasca pe Togashi si sa salveze viata tuturor prin inteligenta sa.

O realizare care scoate o data in plus la iveala talentul lui Akira Kurosawa. Accentele de lirism combinate cu scenele comice interpretate magistral de Kenichi Enomoto, ca si punerea in scena cu totul si cu totul deosebita fac din “The Men who step on Tiger’s Tail” un film a carui vizionare e obligatorie pentru a intelege evolutia stilului lui Kurosawa, cu atat mai mult cu cat avem in fata primul film de epoca al maestrului.

“Intr-o lume nebuna, doar nebunii sunt sanatosi” (Akira Kurosawa)

Partea 1: Geniul lui Kurosawa si crezul sau

Akira Kurosawa a fost un titan in toate privintele. La cei aproape 1,80m, acesta a impresionat de la inaltimea lui generatii intregi de japonezi. Cel mai bine cunoscut dintre toti regizorii japonezi, ironia sortii face ca prodigioasa lui cariera sa-l faca de departe mult mai popular in afara granitelor Japoniei decat in tara sa natala. Din aceasta postura, Kurosawa a avut reputatia unui artist si intelectual care a avut, in egala masura o enorma influenta in privinta stilului asupra cineastilor internationali. Nimeni din industria de film sau cel putin interesat de film nu poate ramane impasibil in fata magnitudinii viziunii lui Kurosawa sau a puterii lui de redare a celor mai ascunse sentimente si ganduri omenesti.

Akira a fost cel mai mic dintre cei sapte copii ai parintilor sai, nascandu-se pe 23 martie 1910, in Tokyo, intr-o familie care a avut stramosi samurai. Nu intamplator cariera si-a dedicat-o in mare parte reflectarii, pe ecran, a originilor sale nobile. Nu doar aceasta idee i-a animat munca (multe din filmele sale au scos in evidenta cu lux de amanunte frumusetea costumelor traditionale japoneze), ci si umanismul si constiinta sociala. “Pentru mine, singura intrebare ramane cum poate omul gasi fericirea alaturi de semenii sai“, comenta odata acesta. Aceasta intrebare strabate ca un ecou atat filmele sale istorice (celebre pentru actiunea rapida a lor si, uneori, pentru brutalitatea lor salbatica) cat si dramele postbelice in care expune coruptia dintr-o Japonie invinsa si umilita, pierderea identitatii personale si ucigatoarea putere a presiunii birocratice si sociale care caracterizeaza mult din viata unei societati contemporane.

Kurosawa a spus, la un moment dat, ca prima influenta importanta in viata sa a avut-o un profesor pe nume Tachikawa, care a acordat o mare importanta artei si educarii in spiritul artei a acestuia. In acest fel tanarul Kurosawa a patruns in minunata lume a artei si a filmului. Talentat pictor inca de mic, Akira s-a inscris la o scoala de arta care punea accent pe stilul occidental. Cam tot in acel interval s-a alaturat unui grup de artisti ce aveau un mare entuziasm fata de literatura rusa a secolului XIX, Dostoievski fiind preferatul sau. O alta influenta asupra sa a avut-o Heigo, unul din fratii sai, care iubea filmul si lucra ca benshi (narator/comentator al filmelor mute). Sinuciderea acestuia a afectat puternic sensibilitatea viitorului regizor.

“Eu sunt filmele mele; nimic mai mult, nimic mai putin“, spunea Kurosawa cu o remarcabila cunoastere de sine. Intr-o cariera care s-a intins de-a lungul a sase decenii, fiecare bucatica de energie creativa pe care maestrul o poseda a fost turnata in filmele sale. Vorbea putin si nu avea nici o intelegere in fata incompetentei si prostiei. Cerea colaboratorilor sai aceeasi dedicare pe care el o manifesta fata de munca sa. Ura sa-si analizeze filmele, insistand ca ceea ce avea de zis se afla expus pe ecran. In general era sovaitor cand era vorba sa vorbeasca despre munca sa din trecut. Ceea ce il intarea cel mai mult erau planurile sale pentru urmatorul film. Ca un artist de film complet, ca scenarist, ca regizor sau ca editor de film, Kurosawa rar si-a gasit un cineast pe masura in Japonia sau pretutindeni in lume.

Privite ca un tot unitar, cele 30 de filme ale lui Kurosawa transmit o forta morala, o seriozitate intelectuala si o greutate artistica pe care putini regizori o pot concura. O masura a geniului regizorului trebuie cautata dincolo de regatul filmului, undeva in piesele lui Shakespeare, romanele lui Dostoievski, operele lui Verdi sau simfoniile lui Beethoven. Toti acesti creatori au impresionat intreaga lume cu opera lor, cu o viziune neingradita de temerile sau compromisurile oamenilor marunti. Fiecare, in domeniul sau, a sfidat tot ce era conventional in privinta stilului si a formei, trecand dincolo de vechile standarde pentru a statua altele noi. Fiecare din ei a creat opere care, decenii sau secole, au avut un impact pe care nici timpul, nici analize repetate nu l-au putut diminua. In cele din urma, fiecare din ei s-a adresat unei audiente universale formate din oameni obisnuiti, vorbind deschis si direct, dincolo de orice frontiera culturala. Acestui mic grup de genii creatoare putem adauga numele lui Akira Kurosawa fara nici o urma de regret.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Talentul tanarului (la acea vreme) regizor Akira Kurosawa este de-a dreptul uimitor. Acesta a fost prevestit de filmul sau de debut, Sugata Sanshiro, care a placut atat de mult militaristilor de la putere incat a realizat chiar un sequel. Asteptarile de la cel de-al treilea film erau mari. Kurosawa a decis sa schimbe genul filmelor, pe fondul emanciparii gandirii si liberei circulatii a ideilor de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Daca in anii razboiului nu vroiai sa devii un regizor “ascultator”, realizai filme de epoca, cu samurai si virtutile lor. Disparand orice ingradire, Kurosawa s-a grabit sa fie printre primii regizori japonezi care sa abordeze o perioada cu evenimente controversate din istoria recenta a Japoniei acelor timpuri, cu un ascutit spirit critic la adresa fascismului. Filmul este inspirat dintr-un eveniment real petrecut in Japonia in 1933; este vorba de asa-numitul incident Takikawa, cand un profesor universitar de renume national, Takikawa, a fost obligat sa demisioneze din cadrul Universitatii din Kyoto datorita vederilor sale de stanga. Acest lucru a declansat incidente de proportii care au degenerat in proteste violente ale studentilor si in confruntari de pareri sub aspectul ideologiei de stanga si a celei fascist-militariste de dreapta.

In 1933, respectabilul profesor universitar Yagihara (interpretat de starul filmului mut japonez Denjiro Okochi) este demis de Guvernul militarist datorita vederilor sale de stanga. Profesorul si-a avut sustinatorii lui in randul studentilor, dar si contestatari in efala masura. Unul din sustinatorii lui a fost Noge (Susumu Fujita), de care fiica profesorului, Yukie (Setsuko Hara), s-a indragostit in timpul unei escapade din anii studentiei. Dar datorita unor scrieri indraznete, Noge a fost inchis in inchisoare, iar dupa cativa ani a iesit datorita docilului Itokawa, si el fost coleg cu Yukie si cu Noge in anii facultatii. Itokawa, care colabora cu autoritatile, avand vederi evident de dreapta, se indragosteste de Yukie, insa aceasta nu poate simti mai mult decat recunostinta pentru faptul ca l-a ajutat pe Noge sa iasa din inchisoare. Iubirea ei secreta ramane Noge. Dar acesta pleaca in China, iar Yukie nu-i poate marturisi sentimentele. Ranita de aceasta dureroasa despartire, Yukie decide sa plece de acasa in Tokyo, si sa-si construiasca acolo o viata noua. Dar peste ani, destinul face sa-l reintalneasca pe Itokawa si, prin el… pe Noge. Amintirile frumoasei tinereti vor fi mai puternice decat maturitatea prezentului ? Vor avea ele puterea sa indrepte greselile trecutului sau puterea lor magica a pierit irecuperabil o data pentru totdeauna ?

Yukie (foto Setsuko Hara) este o tanara idealista, al carei univers e gandire se zguduie in momentul in care tatal ei contesta punctul de vedere al Guvernului. Cand persoana de care ea insasi se indragosteste in secret, Noge, il sustine pe tatal ei, Yukie realizeaza ca devine din ce in ce mai izolata si ca trebuie sa-si schimbe gandirea. Ramasa singura, aceasta se vede nevoita sa invete, de una singura, ce inseamna responsabilitatea. O scena de neuitat a acestui film e cea in care Yukie isi aminteste de cuvintele tatalui sau, dupa ce si-a parasit familia si a plecat de una singura in Tokyo: “Tata mi-a spus, inainte sa plec de acasa… “Dupa frumoasa libertate… cineva trebuie sa-si asume dureroasa responsabilitate“. Tineretea si anii de libertate ai ei duc, fara cale de intoarcere, spre responsabilitate, mai devreme sau mai tarziu, spre momentul in care fiecare trebuie sa-si ia viata in propriile maini si sa inceapa lupta pentru supravietuire in nemiloasa lume. Yukie era, la momentul despartirii de parinti, o persoana naiva, in deriva, care cauta un singur lucru: iubirea unui barbat. Pornind pe acest sinuos drum, ea a avut de infruntat intai de toate responsabilitatea. Peste ani, reintalnirea cu Noge o face sa realizeze ce frumoasa tinerete a avut, ce lume perfecta a trebuit sa lase in urma pentru a putea sa-si gaseasca fericirea. Privind in urma la inocenta tineretii, ca orice fiinta umana, realizeaza cat de naiva a putut sa fie in neputinta ei omeneasca. Si totusi, un singur lucru a supravietuit: iubirea. Ea intalneste un alt Noge, mult mai matur in gandire, al carui singur vis devenise sa traiasca “o viata fara regrete”. Dar exista asa ceva sau e doar o simpla sintagma care tradeaza idealismul sau, la care Yukie tocmai renuntase ?

Un film care fara exagerare poate fi considerat o adevarata capodopera cinematografica, oricand comparabila cu celebrul “Casablanca”. Desi e unul din primele filme ale carierei lui Kurosawa, fara indoiala acesta a fost facut cu multa pasiune si convingere. Un film care nu are voie sa scape iubitorilor de arta cinematografica, un “must see” pentru a putea intelege valoarea geniului lui Kurosawa.

Traducere in premiera in Romania !

La 15 august 1945, Japonia capituleaza. Distrugerile razboiului au afectat si industria filmului: din cele 2.500 de cinematografe cate existau in 1941, in stare de functionare mai erau aproximativ 1.000. Studiourile de film erau, in mare parte, distruse, iar ocupatia americana isi va impune autoritatea, retragand din exploatare majoritatea filmelor japoneze, inlocuite cu productii Hollywoodiene. Intr-un efort de “democratizare”, producatorii cei mai compromisi sunt epurati, intre acestia aflandu-se si Ichizo Kobayashi (foto), fondatorul “Toho”. Studiourile sale intra in posesia sindicatelor cinematografice si a “progresistilor” eliberati din lagare.

Akira Kurosawa in tinerete

Akira Kurosawa debutase in anii 1943-1945 cu filme de importanta inca minora. Datorita unei productii indraznete, acesta afirma o personalitate de prim ordin tratand subiecte contemporane. In 1946 regizeaza “No Regrets for our Youth” (“Nu-mi pare rau de tineretea noastra”), un film ce reconstituie un conflict din 1933 dintre universitari si militaristi. Apoi realizeaza un fel de trilogie a haosului moral si social postbelic: “Wondeful Sunday” (“O duminica minunata”), “Drunken Angel” (“Un inger beat”) si “Stray Dog” (“Un caine vagabond”). Din aceste filme de un stil rafinat si viguros se intrevede o mare generozitate si o profunda umanitate, doua trasaturi care vor caracteriza intreaga opera cinematografica a acestuia.

Tadashi Imai debutase ca regizor, ca si Kurosawa, in timpul razboiului. Marele sau talent explodeaza odata cu “An Enemy of the People” (“Dusmanul poporului”), tot in 1946, o critica violenta la adresa militarismului nipon, confirmand in “Clandestin 24 de ore” si “Muntii inverziti”. “Razboi si Pace” din 1947 il regizeaza alaturi de Fumio Kamei (foto), zugravind un pasionant tablou al Japoniei contemporane si al suferintelor natiunii japoneze. Fumio Kamei era un documentarist ce lucra in cadrul armatei; in 1938 a regizat “Shanghai”, transmitand un mesaj pacifist care l-a costat libertatea, fiind aruncat dupa gratii. Dupa razboi, cu un an inainte de “Razboi si Pace” a realizat un mare montaj de actualitati intitulat “Tragedia Japoniei”, un documentar despre realitatea unui Imperiu militarist necrutator, propria lui tara.

Keisuke Kinoshita debutase, ca si precedentii regizori, in timpul razboiului. In 1946 obtine un mare succes cu filmul “Morning for the Osone Family” (“Dimineata la familia Osone”). El se va dovedi un realizator plin de viata, care va indragi micile drame sentimentale sau comediile de moravuri. Acelasi Kinoshita va scrie o pagina de istorie in cinematografia japoneza, regizand primul film japonez in culori: “Intoarcerea lui Carmen”, in 1951.

Here is a Fountain (1955) Tadashi Imai

Care este orientarea ideologica si genurile abordate de regizorii japonezi din perioada postbelica ? Kinugasa si Mizoguchi reiau si accentueaza critica sociala; daca primul transmite acest mesaj prin intermediul filmelor istorice (“S-a intamplat unui samurai”), al doilea isi continua ciclul consacrat conditiei femeii (“Izbanda femeii”). Heinosuke Gosho, sprijinindu-se pe propria sa traditie neorealista, lanseaza si el un protest impotriva razboiului ce impiedica fericirea indragostitilor (“O data mai mult”). Ca urmare a suprimarii cenzurii, studiourile “Toho” se orienteaza spre subiecte ce privesc dezvoltarea societatii contemporane a acelor timpuri la toate nivelurile. Acest exemplu este urmat si de studiourile “Shoshiku” si “Dai Ei”. Filmelor cu samurai si de razboi li se adauga “filmele-revolver” (cu gangsteri), dupa moda filmelor noir de la Hollywood, inmultindu-se totodata si productiile erotice, expresie a lipsei ingradirii de orice fel.

In 1948 insa, un incident de proportii isi pune amprenta asupra perioadei de sfarsit a democratizarii cinematografiei japoneze de dupa razboi.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com