“Shogun’s Joys of Torture” (cunoscut si ca “Pedepsele femeilor in Tokugawa”) e una din productiile precursoare ale stilului “Pinky violent” imbratisat de studiourile Toei la inceputul anilor ’70. In anii ’60-’70, in cinematografia japoneza ia nastere ceea ce istoricii de film au numit “Noul Val”, un fenomen strans legat de criza economica a marilor studiouri de film. Concurenta tot mai mare a televiziunii, aparuta deja de mai bine de un deceniu, a obligat studiourile de film la investitii in filme in cinemascop, apoi in pelicule de 70 mm, inovatii tehnice menite a mentine un public fidel salilor de cinematograf. Insa acestea au esuat, in fata mirajului televizorului si a altor forme de spectacol, astfel ca trebuia inventat altceva, altfel companiile de productie de film ar fi dat faliment. Nu japonezii au gasit solutia, ei doar au importat-o, iar acest “altceva” salvator s-a dovedit a fi combinatia dintre sex si violenta (pinky violence). Inca de la mijlocul anilor ’60, Koji Wakamatsu si Tetsuji Takechi, doi cineasti independenti si marginali, lanseaza moda “pinku eiga” (“filmelor roz”). De exemplu Wakamatsu, un fost yakuza, devine campionul filmelor erotice lucrate pe banda rulanta. Aceste filme cu buget minimal, turnate la repezeala, dar cu o anumita doza de imaginatie, dau o noua infatisare cinematografului japonez. La doar cativa ani dupa “Shogun’s Joys of Torture”, studiourile concurente Nikkatsu (despre a caror politica am vorbit la prezentarea filmului “Watcher in the Attic”), aflate in pragul falimentului, inventeaza seria de filme “roman porno” (filme romantic pornografice), care ii amana disparitia cu cel putin un deceniu. Insa politica studiourilor japoneze de film, una pe termen scurt, cu investitii minime, bazata pe castigurile imediate si pe niste retete de sex, violenta si melodrame siropoase se va dovedi falimentara dupa nici un deceniu.

Revenind la filmul din 1968 “Shogun’s Joys of Torture”, acesta e o antologie de 3 povesti distincte despre niste tare sociale, plasate pe fundalul inceputului perioadei Edo (sau Tokugawa, cum mai e cunoscuta in istorie), in a doua jumatate a secolului XVII. Prima poveste ii are ca protagonisti pe Shinza, un lucrator forestier care e grav ranit de un bustean, si pe sora lui, Mitsu, care are grija de el. In poveste intervine unul din slujitorii proprietarului pravaliei de kimonouri, care in schimbul banilor pentru plata medicului sugereaza favoruri sexuale din partea lui Mitsu pentru stapanul sau. Prinsa intre abuzul din partea proprietarului si dragostea pentru fratele sau, ce evolueaza spre incest, Mitsu alege o cale surprinzatoare. Pentru a doua poveste, ne mutam in decorul izolat al unei manastiri de maici, templul Juko, unde soseste noua maica stareta, Reiho, si slujitoarea acesteia, Myoshin. Problemele apar in momentul in care de la manastirea invecinata, un preot, Shunkai, trece hotarul dintre cele doua temple si are o relatie nepotrivita cu slujitoarea Myoshin. Maica stareta Reiho afla de aceasta si trebuie sa aleaga intre pasiunea nefireasca fata de slujitoarea ei si tentatia pacatului carnal oferita de preotul “ratacit”. Ultima poveste se centreaza in jurul celui mai cunoscut artist tatuator din Edo, Horicho, ce devine obsedat de realizarea tatuajului perfect in momentul in care magistratul Nambara ii ia in deradere capodopera de tatuaj desenata pe spatele celei mai admirate gheise din Edo. Pentru a-si desavarsi opera, rapeste o tanara cu pielea fina si catifelata si ii cere magistratului favoarea de a asista la torturile acestuia, pentru a putea surprinde pe viu teroarea de pe chipurile victimelor torturate, si a le imprima pe piele.

Filmul este regizat de Teruo Ishii, considerat de istoricii de film drept “regele filmului cult” in Japonia. Lucrand ca asistent de regie alaturi de cel pe care l-a considerat mentorul sau, Mikio Naruse, Ishii a fost un regizor prolific, abordand diverse genuri, de la filme SF pentru copii (precum cele din seria Super Giant, de la inceputul carierei) la filme noir despre lumea interlopa a Tokyo-ului. In anii ’60 a schimbat studiourile de film, ajungand la Toei, unde l-a lansat pe Ken Takakura, transformandu-l intr-un mare star al filmului japonez prin seria de filme “Inchisoarea Abashiri”. A fost unul din initiatorii genului “pink violence” cu “Shogun’s Joys of Torture”, ce a fost urmata de alte 7 productii in care analiza istoria torturii in Japonia. Fan din copilarie al scrierilor lui Ranpo Edogawa, Ishii a adaptat mai multe din povestirile horror ale acestuia, poate cea mai celebra fiind “Horrors of Malformed Men”. Criticii de film considera filmele lui despre tortura in Japonia “cele mai bine realizate” din toate timpurile pe aceasta tema, concurate poate doar de cateva din productiile lui Wakamatsu, Masaru Konuma (Flower and Snake) sau Go Iijuin. “Shogun’s Joys of Torture” e o productie realizata aproape in stilul “Decameronului” lui Pier Paolo Pasolini (fara caracteristicile comice), in care abunda violenta extrema combinata cu erotismul grotesc, fiecare poveste osciland in jurul unei tare: incestul, lesbianismul si deviatia numita tortura. In fapt, tortura era o pedeapsa comuna in epoca feudala japoneza. In epoca Edo, crimele erau pedepsite cu pedeapsa capitala, ce putea fi executata in diverse moduri ce azi pot fi privite drept salbatice: fierbere, ardere de viu, crucificare (pentru uciderea unui parinte, sot etc), decapitare cu sabia sau taierea unei persoane in doua. Pentru infractiuni mai putin grave, magistratul putea decide exilul sau intemnitarea. Munca penala pedepsea infractiuni moderate, femeile condamnate la aceasta pedeapsa fiind trimise sa lucreze ca sclave si prostituate in “Districtele Rosii”. In sfarsit, cele mai “usoare” pedepse, in afara confiscarii afacerii in cazul negustorilor ce comiteau faradelegi mai putin grave, erau pedepsele corporale. In general acestea se refereau la biciuire (flagelare), fiind aplicate pentru infractiuni precum furtul sau incaierarile. Uneori se practica si amputarea nasului. Flagelarile au ajuns in Japonia via China, in secolul 8, cand au fost introduse in sistemul juridic japonez. Lasand la o parte istoria, filmul lui Ishii e ca o fabula, in care fiecare poveste isi are propria morala. Elementul comun al celor 3 este magistratul Nambara, ce tortureaza personajele fiecarei povesti in parte, pentru ca finalul sa aiba morala si logica sa, oferind tortionarului cea mai potrivita “rasplata”. Daca trecem cu vederea violenta excesiva, pe alocuri, “Shogun’s Joys of Torture” ne zugraveste o imagine sumbra a epocii medievale japoneze, mai putin cunoscuta dar atat de comuna raportat la ceea ce istoricii pe drept cuvant au numit “Epoca Intunecata” in ansamblul ei.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil