Dupa mai mult de 80 de filme si productii de televiziune, Takashi Miike ramane un cineast total impredictibil, fiecare film al lui avand, insa, un numitor comun: violenta extrema, descrisa pana in cele mai mici detalii. “Lesson of the Evil” se inscrie in nota tipica filmelor sale, fiind un thriller extrem de violent in care actiunea se desfasoara pe culoarele si in salile de clasa ale unui liceu de elita. In ciuda subiectului si a temei sale, “Lesson of the Evil” a avut un asemenea succes in Japonia incat un post japonez de televiziune a lansat in aceasta toamna un serial in 4 episoade intitulat “Lesson of the Evil Opening Chapter”, produs sub supervizarea aceluiasi Takashi Miike. La box-office, filmul a obtinut incasari de aproape 26 milioane de dolari, clasand filmul in topul primelor 15 filme japoneze ale anului 2013. In rolul principal, Takashi Miike l-a distribuit pe talentatul Hideaki Ito (Kamui Gaiden, Umizaru, Sukiyaki Western Django), ce are o prestatie remarcabila. Practic e singurul rol principal al acestui film, acesta eclipsand de la inceput numarul neobisnuit de mare de actori adolescenti ce au fost distriubuiti in contrapondere. Probabil e primul film japonez cu nu mai putin de 42 de personaje secundare interpretate de adolescenti, plus inca cateva personaje secundare interpretate de actori mai putin cunoscuti in rolul de profesori. Niciunul din toti acesti actori nu a putut pune in umbra personajul central al lui Ito, care oricat de controversat ar fi, nu poate trece neobservat privirilor avizate. Ito se potriveste perfect rolului de schizofrenic cu comportament oscilant, dovedind flexibilitatea sa ca actor, in timp ce in randul actorilor adolescenti, nu se poate trece cu vederea prezenta in distributie a lui Fumi Nikaido si Shota Sometani, castigatori la Venetia cu filmul lui Sion Sono, “Himizu”.

Intr-o incapere a unei locuinte modeste, un tata si o mama discuta in soapta despre unele banuieli ce le au despre fiul lor, cum ca acesta s-ar afla in spatele unor crime in serie ce au zguduit orasul. Pe cand incearca sa cada de acord asupra faptului ca trebuie anuntata politia, fiul lor adolescent intra cu un cutit in incaperea celor doi si ii ucide cu sange rece, dupa care insceneaza totul ca fiind o crima comisa de un strain ce ar fi intrat in casa. Un deceniu mai tarziu, incidentul care in trecut a tulburat viata comunitatii locale pare a fi fost dat uitarii. Undeva la un liceu mixt de la periferia Tokyo-ului il cunoastem pe Seiji Hasumi (Hideaki Ito), un simpatic profesor de engleza scolit la Harvard, iubit de toti elevii pentru daruirea si caldura sa sufleteasca. Obisnuit sa-i ciufuleasca ori de cate ori acestia greseau cu ceva, Hasumi pare o fire iertatoare, profesorul ideal pe care orice elev si l-ar dori. In momentul in care profesorii se strang in cancelarie pentru a discuta masuri de siguranta impotriva copierii de catre elevi la examene, Hasumi propune o metoda radicala: oprirea semnalului la telefoanele celulare pe durata examenului. Cu toate ca metoda ar fi avut o eficienta maxima, acest lucru insemna o incalcare a legislatiei in vigoare. In cele din urma e aplicata metoda strangerii telefoanelor elevilor, iar examenul se desfasoara conform asteptarilor profesorilor. Si totusi, un eveniment straniu are loc in timpul examenului: semnalul telefoanelor cade, chiar daca acestea au fost luate fiecarui elev in parte. Un amanunt aparent lipsit de importanta, care insa se va dovedi crucial in intelegerea viitoare a evenimentelor. Cu fiecare zi scursa, imaginea despre profesorul Hasumi incepe sa devina tot mai neclara, ridicand tot mai multe semne de intrebare. Acesta se retrage deseori intr-o locuinta darapanata careia doar doi corbi ii mai dau tarcoale, iar o voce interioara ii spune ca acesti doi corbi ar fi mesagerii lui Odin (Regele Zeilor) din mitologia Nordica, caruia ii aduceau vesti din lumea oamenilor. In plus, trecutul lui Hasumi e si el plin de nebuloase. Iar pe neasteptate, din profesorul jovial pe care toti il cunosteau, acesta se transforma in cel mai intunecat cosmar al elevilor.

Miike reuseste performanta de a transmite spectatorilor inca de la inceputul filmului un fals simt al sigurantei, folosind culori vii si un stil de filmare aproape clasic, lucru ce poate suprinde la filmele sale mereu noncomformiste. Toate lucrurile care se intampla sunt aparent banale, fara legatura intre ele. Logica desfasurarii actiunii se pierde cu desavarsire: o tentativa a profesorilor de a impiedica fraudarea unui test de catre elevi; o presupusa tentativa de abuz a unui profesor asupra unei eleve; elevi absolut normali pentru varsta lor, care iau viata in gluma si prezenta lor la scoala mai mult sau mai putin ca pe un lucru necesar; o casa darapanata vizitata de doi corbi intr-un peisaj gotic prin excelenta, un sarut dat pe ascuns de o eleva unui profesor, un incendiu pornit de la un muc de tigara… Dar toate aceste lucruri aparent secvente ale vietii de zi cu zi au o logica a lor. De fapt, pornind de la lucruri obisnuite, Miike incearca sa creeze o atmosfera pentru explozia de evenimente ce va urma. Lipseste total o coloana sonora care sa insoteasca aceste lucruri de zi cu zi, cu exceptia unei melodii de pe un disc de pick-up ce a calatorit in timp undeva din perioada interbelica, si care in nici un caz nu prevesteste ceva pozitiv. Tacerea si desfasurarea scenelor intr-o lipsa totala de logica sporesc tensiunea fara ca spectatorul sa-si dea seama. Iar tot peisajul linistit se incheie brusc in momentul in care bunul “mister Chips” Hasumi raspunde avansurilor uneia din elevele sale, care il saruta pe obraz cu o pasiune neobisnuita. Acest act il dezorienteaza si, coroborat cu imaginea celor doi corbi ce dau tarcoale casei bantuite, electrocutandu-l pe unul si, mai ales pe fundalul sonor al unei celebre melodii din cunoscuta “Opera de 3 Parale” a lui Bertolt Brecht reinterpretata in stil de jazz de Ella Fitzgerald, “Mack the Knife”, masca de pe chipul acestuia cade. Acesta se transforma radical, devenind un santajist iar mai apoi un criminal cu sange rece ce-si ucide victimele inocente cu zambetul pe buze si cu buna dispozitie.

Filmul nu este recomandat persoanelor minore datorita scenelor violente pline de sadism, chiar daca subiectul initial e prezentarea vietii obisnuite dintr-un liceu japonez al zilelor noastre, in care protagonisti sunt elevii. Treptat, insa, profesorul e cel care capteaza intreaga atentie a filmului, transformand totul intr-o baie de sange descrisa pana in cel mai mic detaliu. Cam asta e tot ce si-a propus Miike cu acest film: un joc psihologic desprins din filmele de groaza hollywoodiene nici macar de-a soarecele si pisica ci mai degraba de-a tintasul si tinta. Regizorul a incercat sa redea cat mai socant si realist fiecare crima atroce in parte, ducand totul pana la limitele parodicului. Cu toate ca filmul este o adaptare dupa un roman de Yusuke Kishi, publicat in urma cu 5 ani, nu trebuie ca la finalul vizionarii (pentru cei care vor rezista atat) sa cautam un raspuns la intrebarea “De ce?”. De obicei, orice film transmite un mesaj dincolo de povestea sa. “Lesson of the Evil” e un mesaj in sine despre tot ce inseamna Boala lumii secolului XXI. Ca traim intr-o lume care de mult a luat-o razna o stie toata lumea. Iar la asta contribuie insusi modul de viata al oamenilor prezentului, toleranta fata de anumite lucruri anormale acceptate ca firesti datorita presiunii in mare parte a lumii virtuale, ce a ajuns poarta de acces spre devierea comportamentala a fiinte umane. Jocurile pe calculator, care de ani buni imbogatesc anumite companii multinationale si au devenit o adevarata industrie necenzurata de autoritati din motive lesne de inteles, ajung sa controleze mintile tinerelor generatii. Asa-numitele jocuri pe calculator “ (“shooter game”) “cu impuscaturi” in stilul “Counter Strike” in loc sa stimuleze creativitatea si gandirea tinerilor, asemeni jocurilor de strategie, le dezvolta impulsul criminal, comportamentul violent, cultivand partea negativa a personalitatii in formare a adolescentului. In prezent, exista mii de retele in care acest joc poate fi jucat de milioane de utilizatori online, pana la mijlocul lui 2011 fiind vandute nu mai putin de 25 de milioane de exemplare ale sale in intreaga lume ! Pericolul unor astfel de jocuri a fost subliniat si de autoritati in anumite tari unde crimele violente au o rata foarte ridicata, iar in Brazilia chiar s-a reusit interzicerea timp de un an a jocului Counter-strike pe motiv ca asemenea jocuri “aduc stimuli iminenti distrugerii ordinii sociale, atentand impotriva ordinii publice si a starii de drept”. In SUA s-a speculat ca doua din masacrele ultimilor ani ar fi fost comise dupa ce autorii lor s-ar fi “antrenat” jucand Counter-strike. De la simple speculatii la realitatea ca aceste jocuri reprezinta o industrie ce aduce prin taxe, incasari din vanzari etc o importanta contributie la bugetul anual al statelor unde sunt produse e ceva ce poate fi dedus de oricine poseda putina luciditate. Pretul dependentei adolescentilor de jocurile de calculator violente il plateste intreaga societate, astfel ca povestea din “Lesson of the Evil” nu poate decat sa sintetizeze o realitate de fapt pe care o ignoram de prea multe ori considerand-o neimportanta, dupa principiul “pe noi nu ne poate afecta”. Insa nu doar jocurile pe calculator schimba comportamentul adolescentilor, ci si internetul, care dintr-un loc ce initial s-a afirmat ca unul al liberei exprimari al unor conceptii, al unor principii umane, a devenit un paienjenis de site-uri cu continuturi extreme, bloguri asa-zis personale in care sunt exprimate pareri deplasate ce devin modele pentru persoanele fara prea multa educatie, adica un loc plin de capcane, de spam-uri, virusi, pishing, hacking si alti termeni pe care nevoia ne obliga sa-i invatam in forma lor bruta. Societatea si grijile vietii de zi cu zi constituie si ele unul din factorii de stres ce pot pune presiune asupra individului, modificandu-i comportamentul. Tinand cont de toti acesti factori, intrebarea pe care fiecare victima a psihopatului Hasumi din “Lesson of the Evil” si-o pune inaintea mortii, “De ce ?”, devine una lipsita de orice sens. Mortile lor in sine nu au nici un sens, asemeni jetoanelor doborate in “shooting-urile” de pe calculator de catre fiecare gamer. Astfel ca intrebarea “De ce?” e complet inutila pentru intelegerea gestului criminalului. Oricat de violent ar fi filmul lui Miike, nu poti, la un moment dat, sa nu sesizezi nota sa de umor negru (mai bine zic macabru), dandu-ti senzatia, ca spectator, ca esti insusi gamerul obsedat in a lichida toate obstacolele pentru a trece la nivelul urmator al jocului.

Un film care, asemeni multor alte filme japoneze inspirate din realitatile contemporane, trebuie sa dea de gandit. Sub presiunea stresului, a dezinteresului si sub pretextul libertatii de a face orice in mediul virtual, fara a realiza, omul se indeparteaza de oameni si devine sclavul propriilor obsesii. Nu intamplator Miike face paralela cu “Opera de 3 Parale” a lui Brecht, o piesa ce transmite mai multe avertismente morale. Dupa cum se stie, lumea din piesa lui Brecht, a criminalilor, prostituatelor ieftine, a cersetorilor, intr-un cuvant “drojdia societatii” e usor comparabila cu ceea ce a ajuns societatea in zilele noastre: o lume in care tot ce este “lumesc”, intr-un cuvant pacatul, nu mai e ceva care sa ingrozeasca, sa surprinda, si in care nu mai exista eroi care sa apere moralitatea. Compromisul, secretele, santajul sunt instrumentele ce dau masura acestei lumi, indicand nivelul degradarii umane. Dar raul social e ceva ce are o existenta finita in aceasta lume, si asa cum celebrul criminal Mack “Sis” se va simti parasit de prietenii sai falsi si va simti o neliniste ce il va macina, la fel diabolicul Hasumi va decide sa-si injunghie pe la spate alter-ego-ul (chiar daca numai in vis), moment din care ochii alter-ego-ului sau il vor urmari ca un cosmar, indemnandu-l sa continue sau sa se opreasca din crimele sale, oferindu-i o neliniste interioara ucigatoare. Orice gest de iertare ulterioata a acestui personaj devine inutil (a se vedea parerea de rau exprimata in final de Hasumi in fata unuia din corbii ramasi in viata), deoarece Hasumi isi pierde atributul de judecator al binelui si al raului, adica ratiunea umana care ii da posibilitatea sa distinga intre Bine si Rau. El nu reuseste sa-si depaseasca conditia la care a fost redus de faptele sale, anume aceea de vierme sau gunoi al acestui univers. Un film cu multe intelesuri, cu un anti-erou amoral prin desavarsire, si in care singura umbra de speranta vine tot de la anti-erou, sau, mai bine zis de la masca sa din prima parte a filmului. Cu masca sau fara masca, Miike reuseste sa surprinda din nou !

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil