JAPONIA – episodul 5: Neo-realismul japonez – Asiacinefil

In 1936, Kenji Mizoguchi regiza „Surorile din Gion”, multi vorbind inca de pe acea vreme despre un neo-realism autohton in cinematografia japoneza. Abia in 1951 se poate vorbi cu adevarat de un neo-realism, in conditiile resimtirii unor evidente influente ale filmului lui Vittorio de Sica, „Hotii de biciclete”, asupra primul film al „Independentilor”: „Still We Live” („Suntem in viata”). Regizat de Tadashi Imai, filmul spune sfasietoarea poveste a unei familii de someri, framantata o zi intreaga de gandul unei sinucideri colective. Dupa filmul lui Imai, se pare ca neo-realismul japonez tinde sa-l intreaca pe cel italian in forta si elan. „Independentii” ajung sa produca anual 10-12 filme si, lucru mai important, ajung sa-i influenteze pe cineastii legati prin contracte de cele 5 mari companii japoneze de film: Toho, Shochiku, Shintoho, Toei si Daei. Un exemplu este filmul Rashomon al lui Akira Kurosawa, unde regasim influente neo-realiste evidente, desi avem de-a face cu un film apartinand genului Jidai-Geki (filme istorice cu samurai).

„Rashomon” e filmul care il dezvaluie Occidentului pe Akira Kurosawa. Acesta va pastra elementele „pirandellismului” romanului original (dedublarea actorului, monologul interior etc) insa se va folosi de acestea pentru a condamna, prin gura unui taietor de lemne sarac, eroii dragi „militaristilor”, personajele cu tenta de eroi traditionali ai filmelor cu samurai (razboinicul, doamna nobila, banditul). Ulterior, „Cei 7 samurai” vor lupta, alaturi de fermierii saraci impotriva banditilor care le jefuiau satul.

Perioada neo-realismului e marcata de o puternica critica sociala. Kinugasa realizeaza 2 filme remarcabile: „Statuia marelui Buddha” si „Poarta Iadului”, acesta din urma o frumoasa simfonie in culori inspirata de un roman cu samurai modern. Kenji Mizogichi este insa cel mai cunoscut pentru critica sociala necrutatoare. Inainte de a muri (1955), acesta realizeaza o serie de filme in care reia teme din filmele sale mai vechi, condamnand obiceiurile epocii feudale japoneze si consecintele acestora.

Inrobirea femeii in societatea japoneza e una din temele de critica din filmele sale. Ultimele 2 capodopere ale acestui maestru rafinat si sensibil sunt „Viata lui Oharu” si „Ugetsu Monogatari”. In acest din urma film, cineastul imbina fantasticul cu realitatea, amintind despre piesele traditionale din popor cu diavoli. Acestea nu constituie decat un pretext pentru condamnarea razboiului si a epocii feudale, deci sunt instrumentate intr-o ascutita critica sociala.

Dincolo de succesul genului Jidai-Geki in Occident (filmele istorice japoneze), subiectele moderne (Gendai-Geki) reprezinta mai mult de 2/3 din productiile japoneze de film. Spre exemplu, in 1953, 211 din 302 filme sunt inspirate din teme moderne. Insa incepem sa asistam la scaderea neincetata a productiilor istorice. Acestea au ajuns sa fie realizate „in serie” (cu cateva exceptii), adesea fiind destinate exportului.

VA URMA