Daca ati crezut ca ati vazut si stiti totul despre mamele coreene, din k-dramele pe banda rulanta ce apar anual in Coreea de Sud, va inselati amarnic. Desi titlul filmului este “Daughter” (“Fiica”), “vedeta” filmului este mama, cea mai iubita fiinta de pe pamant. Insa coreenii au o viziune aparte despre pietatea filiala si despre ce inseamna sa fii mama. Din nefericire, cazul prezentat in film e unul ce poate fi regasit in orice societate, deci ar fi incorect sa condamnam strict “mama coreeana” pentru ceea ce vom vedea in cele 80 de minute ale productiei. Poate singurul lucru care ne poate linisti e faptul ca nu apare niciunde specificarea ca ar fi vorba de un film inspirat dintr-un caz real. Ar fi fost mult prea ravasitor, in special ca filmul este destul de dur, avand rating de vizionare +15. Minunata actrita Ku Hye-sun revine in scaunul regizoral pentru a treia oara, aceasta fiind din nou “omul-orchestra” din spatele acestei productii cu buget redus. Debutul in regie a fost dezamagitor, cu productia “Magic” din 2010, insa pe atunci era cea mai tanara regizoare coreena, ce debuta in bransa la doar 26 ani ! Cunoscuta in special pentru rolurile din seriale precum Boys Over Flowers, Angel Eyes, Blood sau The Musical, Ku Hye-sun se autodepaseste cu “Daughter”, fiind atat regizoare, cat si scenarista si protagonista a filmului. Totusi, ca protagonista, meritele trebuiesc impartite cu actrita-copil Hyun Seung-min, pe care am vazut-o in rol de copil in seriale dragi precum May Queen, Empress Ki, The Blade and Petal sau The Spring Day of My Life. Aceasta interpreteaza personajul lui Ku Hye-sun mai bine de jumatate din film, cea mai mare parte a filmului petrecandu-se in perioada de adolescenta a personajului San Yi. Doua note de 10 si pentru celelalte doua personaje feminine din film, Shim Hye-jin, ce interpreteaza mama personajului principal intr-un mod fenomenal (cate mame nu a interpretat in seriale la viata ei ?), si Yoon Da-kyung, in rolul profesoarei de pian.

San Yi (Ku Hye-sun/Hyun Seung-min) a crescut de mica sub aripa protectoare a mamei sale. Casatorita cu un barbat sarac, toata povara tinerii in spate a familiei a cazut pe umeri ei. Credincioasa si convinsa ca fiica ei avea nevoie de o educatie stricta, aceasta o creste pe San Yi dupa niste reguli foarte dure, ce cad uneori in ridicol. Ii impune fetei sa nu-si foloseasca niciodata mana stanga la mancat, desi era stangace; economiseste orice banut pentru educatia ei, insa ii refuza fetei speriate de intuneric dreptul de a dormi noaptea cu lampa de birou pornita pe motiv ca e o risipa inutila de current electric ce costa bani. Ii interzice sa aiba prieteni si se ambitioneaza sa se imprieteneasca cu mama colegei ce e mereu prima in clasa, in speranta ca urmand modelul acesteia si fiica ei va fi buna la invatatura. Doar ca nu realizeaza ca pe masura ce San Yi creste si devine o adolescenta in toata firea, aceste principii stricte aplicate de ani de zile ii cauzeaza o trauma uriasa. Toti colegii de clasa stiu despre corectiile aplicate de mama ei daca greseste ceva, toti rad de ea ca are un ghiozdan ponosit si o exclude din cercul lor. In acest fel, San Yi ajunge o persoana complexata, ce fuge de lume si de gura ei, doar pentru a se refugia in bratele mamei sale habotnice, dispusa in orice moment sa o disciplineze. Intr-una din zile, insa, San Yi aude sunetul unui pian in vecini, iar intr-una din zile profesoara de pian de la apartamentul vecin o vede abatuta si incearca sa inteleaga ce se intampla cu ea. Treptat, intre cele doua se leaga o prietenie ce are la baza o experienta traumatizanta comuna. Cum va reactiona mama lui San Yi, va accepta ca altcineva sa schimbe liniile ce le-a conturat din copilarie pentru viata fiicei sale ?

“Daughter” e o drama ce aminteste flagrant de o alta productie coreeana recenta, “The Plan Man”, cu deosebirea ca are fata de acest film un ton mult mai grav si mai realist. Umorul lipseste complet, filmul abordand o tema extrem de serioasa, cea a relatiei dintre parinti si copii, si in special dintre mama si fiica. Totodata, “Daughter” este un film si despre prejudecatile varstei adolescentei si, adiacent si incontestabil, despre conflictul dintre generatii. Daca veti urmari cu atentie, in afara de un baiat care, la un moment dat, apare in mai multe cadre ca fiind cu ochii pe San Yi, si care ulterior va incerca sa devina iubitul acesteia, din film lipsesc complet personajele masculine. Daca un barbat ar fi realizat un film doar cu protagonisti de sex masculin, imediat ar fi aparut voci ca acesta e fie gay, fie misogin. E greu de inteles de ce Ku Hye-sun a mizat doar pe personaje feminine. Tatal fetei din film, desi traieste, e total periferizat. Apare intr-un singur cadru, si si acolo e filmat de la distanta, intorcandu-se apoi cu spatele la camera; nu aflam nimic despre ocupatia lui ci doar despre neimplinirea sa profesionala, despre lipsa lui acuta de bani, auzim glasul lui cand soseste intr-o zi acasa si sotia ii comanda autoritar sa faca un dus pentru ca miroase. Pentru San Yi acesta aproape nici nu exista, nu gaseste in el nici un prieten, nici un tata intelegator la care sa fuga de bataile ce le primeste de la mama ei, nici macar un strain simpatic. E doar un element de decor, de care scenarista Ku Hye-sun putea prea bine sa se debaraseze, pastrandu-l probabil doar pentru ideea formala de “familie” inteleasa in sensul de un barbat + o femeie + un copil. E cam singurul lucru ce s epoate reprosa lui Ku Hye-sun. In rest, scenariul e bun, povestea e mai mult decat realista, dura pe alocuri, din care se pot trage foarte multe invataminte. De urmarit evolutia relatiei mama-fiica pe tot parcursul filmului, chiar daca povestea ne poarta din prezent in trecut si din trecut inapoi in prezent de mai multe ori, fara a ne incurca, insa, aceste doua planuri temporale. Fata niciodata nu zambeste, decat atunci cand mama o forteaza sa o faca pentru a surprinde un instantaneu cu un aparat foto. Fata niciodata nu isi saruta mama la despartire sau la revedere, si ea desi isi striga fiica de la distanta, aceasta nu ii face nici un semn cu mana si nu schiteaza nici un gest care sa tradeze o oarecare afectiune pe care sa i-o poarte. Revederea mamei sale dupa o zi la scoala e mai degraba un calvar pentru San Yi, in special ca e intampinata de mama ei inca de pe drumul dinspre scoala spre casa. Libertatea de miscare a fetei e ingradita total, fiindu-i controlat practic orice gest, gand sau sentiment. Controlat sau indus in mod artificial. La fel de artificiale sunt si sentimentele ce se sadesc in sufletul lui San Yi. Paradoxal, mama ei nu constientizeaza ca educatia stricta pe care i-o ofera fiicei nu ii sporeste acesteia afectiunea fata de ea, si nici macar nu ii face bine, e nociva. Ca mama, nu realizeaza ca de fapt relatia lor e una golita de sentimente reciproce, si asta pentru ca mama traieste in realitatea ei proprie, in care gestionarea fiecarui banut, economisirea sub orice forma, evitarea risipei, impunerea unor reguli ingraditoare sunt lucruri firesti. Scenarista ne ofera si o alternativa la acest tip de mama-scorpie ingusta la minte, anume profesoara de pian, ce e opusul acesteia si care intruchipeaza tot ceea ce ar trebui sa fie o mama adevarata, amintindu-ne ca totusi, familia coreeana nu poate fi reprezentata doar de cazul prezentat in acest film.

O excelenta drama de familie, un film despre ce inseamna responsabilitatea de a fi un parinte, in special mama, si povara de a fi copil intr-o lume de neinteles. Ce distanta intre lumea adolescentilor din “Twenty” si cea din acest film…

Traducerea a fost efectuata in pemiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil