FILM DE AUTOR

Made in Hong Kong (1997) – un clasic independent novator regizat de Fruit Chan, multipremiat şi aclamat şi dupã 20 de ani !

Publicat: duminică 17 februarie 2019

“Made in Hong Kong” din 1997 e filmul ce i-a adus celebritatea atat in Hong Kong cat si la nivel international regizorului Fruit Chan, pe atunci de 37 de ani, ce se afla la abia al doilea film al carierei. Productia se constituie in prima parte a trilogiei “Anului 1997”, o serie de 3 filme ce abordeaza, tangential, subiectul retrocedarii Hong Kong-ului Chinei in anul 1997. Fruit Chan face parte din asa-numitul Al Doilea Val de cineasti din cinematografia din Hong Kong, un curent ce a inflorit spre sfarsitul anilor ’80 si cu precadere in anii ’90, precedat de Noul Val inceput in 1979. In anii ’80, industria de film din Hong Kong a inceput sa infloreasca, in conditiile in care filmul era principala sursa de divertisment a vremii, multi chinezi din Hong Kong neavand pe atunci un televizor. Multi din regizorii Noului Val, avand o educatie occidentala, au fost puternic influentati de cultura si industria de film occidentala, si chiar daca stilistic, productiilor lor le lipsea coerenta, acestea utilizau tehnologii noi de realizare (noi tehnici de editare, sunete sincrone – adica introducerea sunetului pe imagine asa cum a fost inregistrat la filmarea scenei, si nu dublarea lui, cum era practica in toate filmele din Hong Kong de pana atunci) si, un lucru important, au inceput sa se faca filmari exterioare, in diverse locatii (se stie ca pana pe la mijlocul anilor ’80, industria de film din Hong Kong era dominata de celebrele studiouri Shaw Bros, pe ale caror platouri de filmare si in ale caror decoruri se filmau sute de filme de arte martiale realizate cu buget redus si care iti dadeau senzatia unei piese de teatru, la cat de artificiala era scenografia). Al Doilea Val de cineasti preia si dezvolta noile tehnici, marea deosebire de Noul Val fiind data de faptul ca acestia incep sa obtina notorietate internationala cu productiile lor. Astfel, Fruit Chan (foto) e coleg de generatie cu nume la fel de mari ale filmului din Hong Kong, precum Wong Kar-wai, Stanley Kwan, Peter Chan sau Mabel Cheung. “Made in Hong Kong” a fost produs cu un buget infim pus la dispozitie de megastarul Andy Lau, ce a dorit sa sustina un tanar cineast de perspectiva, insa bugetul pe care Fruit Chan l-a avut la dispozitie era unul modest pana si pentru un film independent. Acesta a realizat filmarile pe resturi de pelicula (stranse din perioada cand era asistent de regie), pe care mai apoi le-a unit si a rezultat, in urma editarii, acest film, care la 20 de ani distanta, in 2017, a beneficiat de o binemeritata restaurare in 4k, noua imagine mult mai curata a filmului fiind prezentata in cadrul Festivalului de Film Asiatic de la Udine. Filmul regizat si scris de Fruit Chan a fost recompensat cu nu mai putin de 15 premii si a avut 9 nominalizari, fiind propunerea Hong Kong-ului la Premiile Oscar pentru Cel mai bun film strain la a 71-a editie (fara a intra in selectia finala).

Luna de Toamna (Sam Lee) e un pierde-vara ce a abandonat liceul, prea independent sa intre intr-o triada, insa suficient de multumit sa faca tot felul de comisioane pentru “Fratele Mare” Wing, un camatar local. Locuieste intr-un complex de apartamente sociale alaturi de mama lui, ce a fost parasita de sot si care incearca sa-si reface viata alaturi de un barbat infidel. Luna de Toamna isi pierde vremea prin cartier, pe terenul public de baschet, refuza sa se alature triadelor pe motiv ca nu vrea sa fie asociat cu imaginea lor si il ia sub aripa sa pe Sylvester, un baiat retardat de care se leaga toti baietii de cartier. Nu munceste, dar traieste din comisioanele pe care le acorda Wing din datoriile recuperate. Intr-una din zile, mergand sa recupereze o datorie de la o femeie, o cunoaste pe fiica acesteia, Ping, de care se indragosteste iremediabil. La randul sau, Sylvester e martor la sinuciderea unei tinere, Susan, care se arunca de pe o cladire. Acesta gaseste in mana victimei doua scrisori, una adresata iubitului ei, si alta adresata mamei sale. Impreuna cu Luna de Toamna si cu Ping, cei trei incearca sa livreze cele doua scrisori destinatarilor, fara a realiza ca vietile lor aveau sa fie marcate pentru totdeauna de aceasta tanara necunoscuta ce a ales sa-si ia viata in acest mod tragic…

Fruit Chan s-a facut cunoscut prin stilul aparte al productiilor sale, ce incearca sa redea viata de zi cu zi a oamenilor din Hong Kong. De cele mai multe ori, filmele sale sunt productii cu buget redus, drame sociale puternice construite in jurul unor personaje marginalizate, cum este cazul celor din aceasta excelenta drama, “Made in Hong Kong”. Luna de Toamna, interpretat de Sam Lee, e un adolescent rebel, ce a abandonat liceul considerand ca nefiind priceput la invatatura, sistemul educativ nu face decat sa creeze un delincvent juvenil care nu are nici o posibilitate de a-si continua studiile dupa terminarea liceului. E un tanar ce provine dintr-o familie dezorganizata (abandonat de tata si cu o mama preocupata mai mult sa-si refaca propria viata), cu suflet bun, ce se zbate sa nu cada in capcana de a fi recrutat de triade si de a deveni un gangster. Nu agreeaza reputatia gangsterilor si desi se ocupa cu recuperarea de datorii de la oameni sarmani, prin amenintari si uneori prin recurgerea la violenta – desi e pe alocuri hilara -, Luna de Toamna nu se considera un raufactor, iar banii castigati prin “sudoarea fruntii” ii considera bani obtinuti cinstit. El, de fapt, traieste intr-o pseudo-realitate, intr-o lume a iluziilor, in care fara sa vrea se indragosteste – lucru firesc pentrru varsta lui – si in care se inconjoara de un anturaj la fel de periferizat de societate ca propria lui persoana: Sylvester, un retardat mintal batut de toti baietii de cartier, caruia ii ia apararea, Keung, un prieten ce se zbate sa duca o viata normala si sa-l tina si pe Luna departe de tentatiile vietii de gangster, cautandu-i un loc de munca, si Ping, tanara de care se indragosteste, fiica unei debitoare, ce se zbate si ea intre saracia crunta si boala care o macina. Lumea lui Luna de Toamna nu e decat o extensie a unei probleme generalizate a societatii din Hong Kong, cea a tineretului ce cade in capcana delincventei juvenile, Fruit Chan fiind puternic influentat de perioada filmelor din anii ’60 din Japonia, cand regizorii japonezi (cum a fost in special mentorul sau artistic Nagisa Oshima) nu se temeau sa produca filme realiste ce abordau problemele reale ale societatii acelor timpuri. Pe atunci au aparut primele filme japoneze cu adolescenti rebeli prinsi in aceeasi dilema ca si personajul Luna de Toamna, care negasind sprijin in propria familie descompusa, cade usor prada iluziei ca poate duce o viata onesta pe cont propriu, ajungand de fapt in plasa mirajului unei imbogatiri rapide oferite de faradelegi comise pentru organizatiile interlope. Un lucru interesant este faptul ca Fruit Chan e cunoscut pentru faptul ca prefera sa lucreze cu actori amatori in productiile sale, iar Sam Lee a fost remarcat la vremea respectiva de Chan si distribuit direct in rolul principal. Pe atunci, Sam Lee era un amator, debutand intr-un film, rolul aducandu-i un premiu si o nominalizare, deschizandu-i calea spre o cariera in industria de film din Hong Kong, aparand de atunci in 99 de filme si mai multe seriale. Ceilalti actori din distributie, amatori, n-au perseverat in industrie, avand aparitii in putine filme, iar actrita ce o interpreteaza pe iubita lui Luna de Toamna, Ping, n-a mai aparut vreodata in vreun film, desi avea potential. Alegand astfel de actori, Fruit Chan a reusit nu doar sa se incadreze in restrictiile bugetare ci si sa pastreze un puternic simt al realitatii in productiile sale, interpretarea naturala a unor actori amatori si scenele filmate fara duble dand o nota accentuata de realism atmosferei peliculelor sale. “Made in Hong Kong”, dincolo de premiile obtinute si de aprecierea criticilor de film, e un exemplu mai putin comun pentru Hong Kong de film autentic independent, fiind un raspuns realist la popularul gen al filmelor cu adolescenti rebeli, un comentariu stilat despre alienarea urbana, o critica subtila la retrocedarea Hong Kong-ului catre China (exprimata atat de elegant in cateva cuvinte in finalul filmului) si o privire lirica tulburatoare asupra a ceea ce inseamna sa fii tanar si sa infrunti necunoscutul intr-o societate surda si salbatica. Tema productiei e atat universala cat si unica in acelasi timp, evidenta si totusi limitata, puternica si totusi subtila. Chiar daca iubitorii filmului din Hong Kong nu sunt obisnuiti cu stilul propus de Fruit Chan (direct, sarcastic, dureros de realist), ci probabil cu productiile comerciale de actiune facute celebre de un John Woo sau Benny Chan (specificul cinematografiei din Hong Kong al anilor ’90 si pana in zilele noastre), “Made in Hong Kong” are de transmis un mesaj artistic puternic, emotionant, care te misca profund si te urmareste mult timp dupa vizionarea peliculei. E un altfel de film, in peisajul cinematografic chinezesc, pe care il vizionezi nu pentru spectacol sau relaxare, ci pentru mesajele sale subliminale, pentru realismul sau artistic si maturitatea in exprimare a unui regizor genial aflat, in 1997, abia la inceputurile carierei sale.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Ballad of Orin (1977) – Masahiro Shinoda şi povestea tragicã a unei goze

Publicat: luni 11 februarie 2019

Masahiro Shinoda e un nume mare al cinematografiei japoneze, un regizor exponential al Noului Val, avandu-i colegi de generatie pe Shohei Imamura, Nagisa Oshima, Hiroshi Teshigahara sau Seijun Suzuki. Noul Val japonez si-a luat numele de la celebrul “Nouvelle Vague” din cinematografia franceza a acelorasi timpuri, si fara a fi un curent care sa puna bazele unei miscari coerente, ca in cazul filmului francez, s-a remarcat prin faptul ca toti cineastii ce au fost incadrati prin stilul lor acestui curent au incercat sa respinga conventiile filmului japonez clasic in favoarea unor creatii mult mai provocatoare, atat ca tema cat si ca forma. Teme noncomformiste precum cultura tineretului, delincventa, radicalismul, urmarile celui de-al Doilea Razboi Mondial sau chiar violenta sexuala (un subiect tabu in cinematografia japoneza de pana la inceputul anilor ’60) au inceput sa fie abordate de tinerii regizori intr-un stil neortodox, chiar experimental, atat sub aspect narativ cat si ca mod de realizare propriu-zis. Insa filmul despre care vom vorbi in continuare, “Ballad of Orin” (1977), nu se incadreaza in Noul Val, care, ca si in Franta, a apus la inceputul anilor ’70. Noul Val l-a propulsat pe Masahiro Shinoda in postura de una din cele mai cunoscute figuri ale studiourilor Shochiku, abordand subiecte diferite in filmele de la inceputul carierei, precum tema vietii de Yakuza in “Pale Flower” sau cea a vietii de samurai in “Assassination”. In special, insa, a devenit cunoscut pentru concentrarea sa asupra unor personaje marginalizate social si pentru interesul sau pentru teatrul traditional japonez, elemente definitorii si ale productiei din 1977, “Ballad of Orin”. In anul 1965, Shinoda (foto) a parasit studiourile Shochiku si si-a deschis propria casa de productie, iar 2 ani mai tarziu s-a casatorit pentru a doua oara cu cea care i-a ramas sotie pentru toata viata, nimeni alta decat actrita Shima Iwashita. Aceasta este, de altfel, si protagonista din “Ballad of Orin”, un film care i-a adus actritei nu mai putin de 5 premii pentru interpretare, inclusiv Premiul pentru cea mai buna interpretare feminina acordat de Academia Japoneza de Film. In total, filmul a castigat 8 pemii si a avut 5 nominalizari. Iwashita e o actrita renumita in Japonia, aparand in nu mai putin de 40 de productii de televiziune si in peste 100 de filme intr-o cariera lunga, de 60 de ani. Daca sotul ei, Masahiro Shinoda (in prezent ajuns la 87 de ani), s-a retras din lumea filmului in 2003, Iwashita (in prezent de 76 de ani) inca mai apare in piese de teatru sau productii de televiziune.

La varsta de 6 ani, micuta Orin e abandonata de mama ei, ce fuge cu un barbat, lasandu-si fiica nevazatoare in voia sortii. Intreaga suflare din satul Obama isi face griji pentru soarta acesteia, pana cand spiterul Saito isi face aparitia si o duce la o casa de goze (femei oarbe ce interpreteaza la samisen). Aici e crescuta de stapana asezamantului, si ea nevazatoare, si invatata sa interpreteze melodii traditionale pe care grupul le canta la diverse evenimente. Regulile stricte si aplecarea spre invataturile lui Buddha aveau ca scop disciplinarea si educarea fetelor nevazatoare, incalcarea regulilor fiind sanctionata cu excluderea din grup, fapt care, de cele mai multe ori echivala cu ratacirea si, eventual, sfarsitul. Odata devenita femeie in toata firea, Orin ajunge sa fie sufletul grupului de goze, intretinand cu jovialitatea sa atmosfera tuturor petrecerilor. Insa in momentul in care incalca regulile grupului, se vede alungata si nevoita sa rataceasca de una singura prin tara. Pericolele pandesc la tot pasul…

“Ballad of Orin” e o drama romantica cu un puternic impact estetic si emotional, ce ne aduce in atentie o categorie periferizata a societatii japoneze de la inceputul secolului XX, asa-numitele “goze”. Notiunea e una ce se refera la femei nevazatoare, majoritatea acestora castigandu-si existenta interpretand in special muzica. Inca din perioada Edo (secolele XVII – XIX), goze se organizau in diverse asociatii, uneori numele lor fiind asociat cu cartierele rau-famate in care barbatii cautau placeri, ele fiind chemate sa-si interpreteze cantecele la petreceri. Istoria a consemnat aceste asezaminte de goze, si, un fapt interesant, in 2005 a decedat ultima importanta goze in in activitate, la varsta de 105 ani ! Alte femei oarbe puteau alege sa devina samani, maseuze si, cum o subliniaza si filmul, mai exista si alternativa injositoare de a deveni prostituate. Insa in conditiile in care vorbim de o societate patriarhala, traditionalista, in care conditia femeii era una evident inferioara, pana si un trai ca prostituata era unul in masura a asigura traiul pentru o persoana lovita de soarta si care oricum nu avea nici o sansa de a-si intemeia o familie si de a-si gasi un sprijin in cineva. Judecand din perspectiva mentalitatii acelor vremuri, pentru o goze era important sa se alature unei asociatii, indiferent de “specializarea” practicata, deoarece o viata pe cont propriu insemna o lupta pentru supravietuire aproape pierduta din start. In plus, intrarea intr-un asemenea asezamant oferea femeilor oarbe o oarecare independenta in a-si urma carierele ca muziciene. Regulile erau stricte si se axau pe principiile propovaduite de Buddha, in general urmarind neincalcarea regulilor morale ale societatii vremurilor. Celibatul era una din principalele reguli, incalcarea ei atragand automat excluderea din grup, explicatia fiind simpla: daca o goze avea un amant sau se casatorea cu un barbat, nu mai avea nevoie de caritate, beneficiind de suportul financiar al acestuia. Insa multe erau pacalite, abuzate, si, odata ramase insarcinate, erau alungate din grup, fapt ce ducea la adevarate tragedii. Conta mult reputatia grupului, incercandu-se evitarea asocierii acestuia cu retelele de prostitutie si insistandu-se pe imaginea de organizatie non-profit. Cum grupurile de goze calatoreau mult, batand tara in lung si in lat, pe ploaie, arsita sau ninsoare, petreceau mult in casele unde erau gazduite temporar de localnici, un motiv in plus pentru o reputatie intacta a grupului, ce putea propulsa o goze in cariera de interpreta. Goze se deplasau in rand, fiecare atingand umarul persoanei din fata, fiind ghidate de o goze care nu era complet oarba si care putea indica drumul de urmat. Erau niste interprete ambulante, carand cu ele shamisen-ul (traditionalul instrument cu trei corzi japonez) si avand in memorie o multime de melodii, asa-numitele “joruri”, un fel de muzica narativa foarte asemanatoare doinelor de pe meleagurile noastre. In mare masura, repertoriul acestor goze s-a pierdut odata cu trecerea timpului, insa unele din melodiile interpretate de acestea in anumite zone din Japonia au fost inregistrate pe discuri sau pe magnetofon. Melodiile relatau povesti arhaice, mesaje budhiste, elemente traditionale lirice, folclor, teme melodramatice precum sinuciderea, transmise de obicei prin viu grai de la o goze la alta. Unele astfel de melodii erau interpretate asemeni colindelor de la noi, in pragul usii sau in fata casei gazdei, pentru a strange donatii sau orez ca hrana pentru grup. Melodiile folclorice, in general cu autor necunoscut, erau preferate a fi interpretate la diverse petreceri unde goze erau invitate pentru a intretine buna dispozitie, iar pentru a demonstra ca pot interpreta un repertoriu variat, multe goze invatau pentru astfel de petreceri si melodii “clasice” apartinand mai multor genuri japoneze de muzica, de la interpreti profesionisti din afara grupurilor lor. Viata de goze era aproape o tortura, pentru ca pe langa constrangerile regulilor grupului se adauga obligativitatea de a invata de la varste fragede numeroase melodii (personajul Orin intra la 6 ani in grupul de goze, si de la 8 ani invata sac ante la shamisen si versuri), ca sa nu mai vorbim de drumurile epuizante dar si de pericolele pe care aceste calatorii le ridica – teama de a nu cadea victima prostitutiei si abuzurilor. La sfarsitul anilor ’60 si in anii ’70, cam in perioada in care Masahiro Shinoda a facut acest film, fenomenul goze aproape se stinsese, si nu intamplator un fotograf a mers pe urmele lor si a reusit sa faca mai multe fotografii alb-negru ale acestora, surprinzand adevarate documente sociale in forma lor cea mai pura, parte a istoriei sociale care altfel ar fi riscat sa ramana complet necunoscuta odata cu disparitia acestor goze. In acest fel, aceste fotografii raman printre rarele marturii ale prezentei goze in constiinta publica japoneza, iar existenta lor va fi recunoscuta, odata cu trecerea timpului, de generatiile viitoare. Asadar, “Ballad of Orin” ne prezinta o adevarata pagina de istorie uitata a culturii japoneze transmisa prin viu grai, din generatie in generatie, un tezaur folcloric si etnografic nebanuit, care va ramane marturie vie de-a lungul timpului a sufletului acestei natiuni apparent atat de reci dar cu oameni cu sufletul atat de cald.

Revenind in incheiere la filmul propriu-zis, nu poate fi trecuta cu vederea interpretarea protagonistei Shima Iwashita, ce insufleteste un personaj extrovertit, Orin, care in ciuda loviturilor sortii, a greselilor pe care le comite si a singuratatii pe care sufletul ei o resimte in fiecare clipa, reuseste sa isi gaseasca fericirea, fie si pentru putin timp, in aceasta lume pe care mama ei adoptiv din grupul goze o califica drept “Iadul vremurilor noastre” de care “Buddha ne-a ferit luandu-ne vederea”. Ce metafora mai frumoasa poate motiva o fetita de 6 ani sa isi traiasca viata, in ciuda abandonului de catre mama ei si a orbirii din nastere, decat aceasta ? Pe de alta parte, filmul ne ofera un tablou realist al Japoniei celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, in care ascensiunea militarismului, impactul reformelor Meiji si al occidentalizarii tarii loveste din plin mentalitatea retrograda a omului de rand, ce se simte derutat de schimbarea din radacini a societatii feudale. In fapt, Shinoda incearca sa faca o antiteza subtila, opunand natura esentiala a lui Orin, a omului simplu ce traieste dupa regulile vechii societati feudale si pentru care legatura cu natura, cu pasiunea, cu frumosul e neintinata, la contrastul oferit de faurirea noii societati, care se ridica calcand in picioare toate cutumele ce constituiau reperele, limitele orizontului de cunoastere al oamenilor de rand. Un film de o frumusete aproape poetica, cu peisaje incantatoare si cu o poveste simplista dar suficient de captivanta pentru a o urmari pana la final, una din productiile memorabile ale apreciatului Masahiro Shinoda, pe care iubitorii de filme clasice nu trebuie sa o rateze. Dupa vizionarea lui, cu siguranta cultura si cunoasterea fiecaruia se vor mai imbogati cu ceva, in conditiile in care, din pacate, filmele zilelor noastre nu ne mai ofera asemenea perspective.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Ley Lines (1999) – Takashi Miike şi povestea finalã a trilogiei „Societãţii Negre”

Publicat: duminică 6 ianuarie 2019

Ultima parte a trilogiei “Societatea Neagra” a lui Takashi Miike, “Ley Lines”, este, poate, si cea mai elaborata si fara indoiala cea mai bine exprimata din punct de vedere artistic, depasind nivelul de exprimare din “Shinjuku Triad Society” si “Rainy Dog”. In fapt, cele 3 filme nu fac decat sa se constituie intr-un barometru al evolutiei acestui genial regizor japonez, Takashi Miike, care in decursul a doar 4 ani a devenit unul complet matur. “Ley Lines” nu este doar despre impuscaturi, violenta sau abuzuri, ci exprima mult mai multe decat anterioarele sale filme de gen. Regizorul deja obtinuse primele premii si nominalizari din cariera cu cativa ani in urma, iar “Ley Lines” nu a facut decat sa confirme calea lui ascendenta, aducandu-i un premiu. Practic filmul a marcat inceputul drumului consacrarii sale, deoarece in acelasi an finaliza filmarile la “Audition” (lansat un an mai tarziu in cinematografe, obtinand o multime de premii si nominalizari), lansa violentul film “Dead or Alive”, dupa care in 2001, cu “Ichi The Killer” era deja un regizor de notorietate internationala.

Ryuichi (Kazuki Kitamura) e un tanar de origine chineza ce a imigrat de mic cu familia in Japonia, locuind intr-o zona rurala. Marcat de mic de discriminarea colegilor lui de clasa pentru originea sa, acesta creste ca un inadaptat, fiind mai apropiat de colegul sau de clasa, balbaitul Chang, decat de fratele sau mai mic Shun, mereu ocupat cu invatatul. Adolescent rebel, Ryuichi incalca legea si este arestat, iar mai apoi eliberat de proba. Discriminat in continuare pentru originea sa de catre politie si de gardianul de caz, acesta simte ca se sufoca si ca trebuie sa evadeze din acest mediu irespirabil in care traieste. In ciuda faptului ca era eliberat conditionat, acesata isi ia lumea in cap si, impreuna cu prietenii lui, planuieste sa fuga in capitala sa-si incerce norocul. Abandonat in ultimul moment de prieteni, acesta porneste in noua aventura rebela alaturi de loialul Chang si, in mod surprinzator, de cumintele sau frate, Shun. Ajunsi in Shinjuku, acestia cunosc rigorile vietii din cel mai rau famat cartier al Tokyo-ului, incearca sa castige un ban rapid lucrand pentru un mafiot local si dau peste o prostituata, Anita, si ea din China, care mai intai ii pacaleste dar mai apoi le va deveni colega de suferinta in visul iluzoriu al unei evadari in Brazilia…

Fara nume cunoscute in distributie la data lansarii (poate doar Show Aikawa, protagonistul din “Shinjuku Triad Society”, de aceasta data intr-un rol secundar insa), “Ley Lines” abordeaza din nou subiectul discriminarii imigrantilor si consecintele psihice ale acesteia asupra lor, dar si lupta pentru supravietuire intr-o societate fara reguli a unor personaje decazute sau deceptionate de viata, de la rebeli adolescenti la o prostituata sau la gangsteri. Filmul lui Miike ne prezinta o alta imagine a societatii japoneze decat o cunoastem, lumea periferiei, a depravatilor, inadaptatilor si exclusilor. De unde interesul atat de ridicat al lui Miike pentru subiectul vietii imigrantilor, pe care il vedem abordat ca tema principala in aceasta trilogie ? Un interes care a mers pana la a finanta un film japonez (Rainy Dog) vorbit aproape in intregime in taiwaneza si filmat in totalitate in Taiwan ? Raspunsul sta in propria sa viata. Miike s-a nascut in Japonia, insa provine dintr-o familie de imigranti coreeni. A copilarit intr-o zona locuita de muncitori saraci imigranti din Coreea, iar toate frustrarile acumulate de acestia au prins glas in aceste filme, in care imigrantii, principalii eroi pe nedrept negativi ai povestii, nu sunt coreeni, ci chinezi. In “Ley Lines”, protagonistul si anturajul sau provin din China, si toti sunt considerati de japonezi niste paria, echivalentul unor sclavi care oricat muncesc si incearca sa fie corecti, mereu vor fi pusi la zid din cauza originii lor. Ca sa nu mai vorbim ca in mod intentionat unul din personajele cu care acesti dezradacinati se intalnesc, la un moment dat e un imigrant african cu care un timp fac echipa, impartasind cu totii aceeasi soarta nemiloasa. Titlul filmului nu este nici el ales intamplator; “ley lines” ar putea fi tradus prin “linii imaginare”, facand referire la o credinta pseudostiintifica ce pretinde ca aliniamente topografice, locuri sacre sau structuri inaltate de om sunt legate intre ele de o linie invizibila deloc intamplatoare, ce are o semnificatie spirituala. Spre exemplu, adeptii teoriei cred ca alinierea anumitor locuri de interes geografic sau istoric are o semnificatie aparte, mistica, iar recent exact aceasta tema a fost principalul subiect al productiei coreene “Feng Shui”. Extrapoland, daca “liniile imaginare” conecteaza locurile sacre din natura, metafora din titlul filmului lui Miike incearca sa descrie modul in care personajele isi deseneaza harta propriilor vieti in functie de momentele semnificative din propria lor existenta. Ryuichi e un inadaptat social. Relatia lui cu parintii e una aproape inexistenta, insa nu ezita sa-si manifeste “afectiunea” fata de ei in momentul in care ii aplica o lovitura dupa ceafa fratelui sau Shun si-i cere ca mai bine sa-i invete pe parinti limba japoneza (imigranti chinezi fiind), ar fi ceva mult mai util decat sa invete pentru sine insusi, constientizand ca un imigrant oricat ar invata nu va reusi sa razbeasca in societate, cel putin in cea japoneza. Comite faradelegi, e retinut de politie fara sa-i pese cuiva, e discriminat pentru originea lui si, intr-un final, realizeaza ca daca nu evadeaza din lumea lui intr-alta in care sa aiba sanse reale de a-si construi un vis (pentru ca da, pana si un imigrant fara educatie ca el are un vis), isi va irosi viata in zadar. Acest vis al lui Ryuichi e “linia imaginara” care are puterea de a-l schimba, si astfel ajunge alaturi de prietenul si fratele sau in Shinjuku, rau famatul cartier al Tokyo-ului in care in scurt timp se trezeste a fi… o simpla plevusca. Insa isi traieste visul producand si vanzand toluen (un drog puternic), lacomindu-se mai apoi la o viata total schimbata departe de Japonia, in insorita Brazilie. Si nu e doar visul lui, la aceasta linie imaginara va adera si prietenul din copilarie Chang, si fratele sau Shun, si Anita. Anita e un alt personaj cheie al filmului; e o prostituata din Shanghai ce a renuntat la traiul de acolo si la slujba de educatoare pentru “visul japonez”, care s-a dovedit a fi un adevarat cosmar. A ajuns sa fie exploatata de un proxenet, batuta de clienti si abuzata de acesta, astfel ca visul evadarii din oras devine principalul ei tel. Iar cei trei “baieti de la tara”, naivi (pe care odata ii si prosteste de bani), au un vis care ei ii surade si in care crede tocmai din cauza sinceritatii lor naive pe care nu a intalnit-o la nimeni din lumea ei. Vor reusi sa evadeze in Brazilia si sa dea uitarii cosmarul numit “viata” de pana atunci ? Iar pentru a da dovada de echidistanta, poate cea mai pertinenta meditatie, simpla si directa, asupra vietii, provine tocmai de la gangsterul chinez pentru care Ryuichi ajunge sa lucreze. Acesta rezuma perfect viata: “Unii vin in tara asta sa lucreze ca robii, altii sa comita crime. Nimeni nu se poate opri din trait.”

Finalul e unul deosebit, cum nu te-ai astepta de la un regizor pe care, daca nu l-ai cunoaste, l-ai considera rudimentar in exprimare. Insa tocmai in astfel de detalii sta geniul lui Miike, un regizor ale carui mesaje putini le inteleg dincolo de violenta si bizareriile productiilor sale. Remarcabila si coloana sonora, poate una din cele mai bune dintre toate filmele sale din anii ’90. Un film excelent, cu un puternic mesaj ce tine de constiinta sociala, ce incheie perfect o trilogie care cu siguranta a trecut testul timpului, fiind una dintre cele mai bune serii de filme dramatice inspirate din lumea interlopa din cinematografia japoneza din toate timpurile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Rainy Dog (1997) – al doilea film al trilogiei „Societãţii Negre” a lui Takashi Miike

Publicat: duminică 30 decembrie 2018

Yuji (Show Aikawa) lucreaza la o macelarie in Taipei, insa slujba e doar o acoperire pentru activitatile ilegale pe care le are in cadrul unei organizatii interlope. In momentul in care seful sau e ucis, cei din organizatie se debaraseaza de el, astfel ca in locul unui trai cinstit dar umilitor ca angajat, acesta decide sa continue pe calea intunecata, angajandu-se ca asasin platit pentru o alta organizatie. Nu ucide decat atunci cand este insorit, urand ploaia, despre care raposata lui bunica spunea ca aduce ghinion. Viata i se complica cand din senin, o femeie cu care a avut in trecut o relatie amoroasa, il cauta acasa si i-l lasa pe cap pe Ah-Chen, un baietas despre care spune ca e fiul sau. Desi nu il accepta in casa sa, incapatanarea micutului si modul insistent cu care isi urmareste tatal peste tot pe unde umbla, inmoaie putin inima de caine a lui Yuji. Mai apoi, la un bordel o cunoaste pe Lily, o prostituata ce se da cosmeticiana, al carei vis e sa fuga o data pentru totdeauna din anostul si ploiosul Taipei. Yuji ii implineste visul, si impreuna cu Ah-Chen parasesc degraba Taipeiul. Insa consecintele faptelor comise de Yuji ii urmaresc pretutindeni, periclitandu-le existenta.

“Rainy Dog” (1997), al doilea film din trilogia “Societatii Negre” a lui Takashi Miike, face o noua incursiune in culisele lumii interlope, de aceasta data actiunea mutandu-se in totalitate in Taipei. Un lucru mai putin obisnuit pentru un regizor japonez, Miike a ales ca al doilea film al trilogiei sa fie filmat integral in capitala Taiwanului, iar numarul dialogurilor in japoneza sa fie minimal, 95% din film vorbindu-se fie in mandarina, fie in dialectul hokkien. Miike ne surprinde inca o data, pentru ca daca v-ati astepta la o abundenta de scene violente, sange si sadism, intalnite in multe din filmele sale de categorie B de la inceput de cariera, lansate direct pe video, veti avea o surpriza: “Rainy Dog” nu respecta aceasta regula, actiunea ultra violenta si umorul nebun lipsind aproape in totalitate. Nu intamplator criticii de film sunt de parere ca acest al doilea film din trilogie e si cel mai reusit (un alt paradox, in general intr-o trilogie partea a doua fiind aproape intotdeauna considerata cea mai slaba), regizorul aratand deja primele semne ca intr-o zi va ajunge un nume mare al filmului japonez. Cu un ritm lent, intr-un ton intunecat (redat inclusiv de multe cadre excesiv de intunecoase), creand o atmosfera apasatoare accentuata de desele schimbari de vreme ce mai tot timpul aduc ploi torentiale in Taipei, regizorul incearca poate pentru prima oara intr-un film de-al sau sa insiste mai mult pe portretizarea personajelor sale, studiindu-le minutios in universul lor. Astfel, il avem pe asasinul platit Yuji, care lucreaza la o macelarie doar ca acoperire, viata lui cotidiana invartindu-se in jurul unei organizatii interlope. E satul de salariul de nimic pe care il castiga prestand o munca fizica obositoare, in care patronul mereu il pune la lucru pentru un ban de nimic. Cand e abandonat de organizatie, alege calea intunecata si continua sa lucreze ca asasin platit pentru alta organizatie. Banul ii calauzeste viata, traind ca un singuratic, frecventand bordelurile si operand doar cand este soarele pe cer. Aparitia unei femei din trecutul sau, de care aproape nici nu-si mai aminteste, care ii lasa in grija definitiv un copil aproape autist, pare a fi un moment de cotitura in viata sa. La inceput nu se obisnuieste cu ideea, nu arata nici un sentiment fata de cel care peste noapte a aflat ca este fiul sau, dar treptat acea fisura din sufletul sau se accentueaza si incepe sa-i topeasca glacialul temperament. Un alt personaj caruia i se acorda o atentie speciala e Lily, o prostituata satula de atmosfera ploioasa din Taipei si mai ales de singuratate, neavand cu cine dialoga mai tot timpul, in ciuda firii sale extrovertite. Cand il are ca client pe Yuji, faptul ca acesta schimba cateva vorbe cu ea o face sa-si doreasca ca acesta sa ramana mai mult decat cele cateva ore de peste noapte. Mai ales ca ii destanuie visul, anume de a scapa pentru totdeauna de Taipei. Yuji ii indeplineste dorinta, si impreuna cu Lily si cu baiatul pleaca din capitala, incepand o calatorie care ii apropie. Chiar ajung sa se comporte ca o pseudo-familie ce pare a fi scapat de alienarea trecutului si de depresia adusa de nesfarsitele ploi din capitala. Relatia celor trei personaje, apropierea lor, ii scoate pe acestia din monotonia cotidiana, permitandu-ne cunoasterea lor si dintr-o alta perspectiva, cea profund umana. Nu e Miike expertul trairilor umane, insa scenariul, pe cat e de simplist pe atat de subtil reuseste sa transmita anumite mesaje din sufletul acestor personaje periferizate de societate, pe care ajungi chiar sa le compatimesti. La finalul vizionarii, anumite idei te vor urmari, ceea ce inseamna ca “Rainy Dog” chiar nu e “doar inca un film violent cu gangsteri” marca Miike, ci o poveste tulburatoare despre un barbat care se lupta cu propriii sai demoni si care incearca sa supravietuiasca intr-o lume a pacatului. Ce frumos ar fi fost daca anumite filme din anii ’90 sau de la inceputul anilor 2000 ar fi fost realizate cu mijloacele tehnice ale zilelor noastre… Din pacate in filmele cu gangsteri din zilele noastre a disparut atmosfera intalnita in aceste productii, care au avut si ghinionul de a fi filmate pe pelicula, de unde si imaginea usor deranjanta cand vine vorba de cadrele intunecate. Filmul i-a adus lui Miike un premiu pentru regie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Shinjuku Triad Society (1995) – filmul ce l-a remarcat pe Takashi Miike, (încã) al doilea cel mai prolific regizor japonez din toate timpurile !

Publicat: duminică 23 decembrie 2018

Takashi Miike, celebrul regizor noncomformist japonez cu peste 100 de realizari la activ, si-a inceput cariera in anii ’90 regizand productii de categorie B lansate direct pe dvd. Aici trebuie facuta o precizare: daca in Occident, lansarea unor productii direct pe dvd era in principal instrumentul prin care isi incercau norocul in industria de film nume necunoscute, multe care nici macar nu au rezistat in domeniu, neavand la dispozitie bugete care sa permita promovarea si o eventuala premiera in salile de cinema (de unde si proasta reputatie a acestor productii de categorie B, realizate prin mijloace reduse, inclusiv artistice), in Japonia aceste productii lansate pe vhs aveau o imagine mult mai buna. Inca din anii ’80, celebra companie Toei a lansat aceasta moda, oferind spre inchiriere sau vanzare astfel de productii direct pe vhs. Multi regizori astazi cu nume (Sion Sono, Takashi Miike, Takashi Shimizu, Hideo Nakata) au debutat realizand astfel de productii aparent modeste, dar care le ofereau un mare avantaj. In Japonia exista un sistem de cenzurare al filmelor extrem de exigent (a se vedea modul in care s-a dezvoltat si a evoluat, in ciuda acestei cenzuri, industria filmelor pinku), care nu permitea prezentarea unei productii in salile de cinema daca aceasta continea anumite elemente considerate neadecvate (violenta excesiva si necenzurata, scene de sex necenzurate, comportamente antisociale etc). Lansarea filmelor direct pe suport video oferea regizorilor o libertate creativa si de exprimare, cenzura fiind minima si neafectand ideile brute transmise prin film. Miike a debutat in acest mod in 1991, iar temele preferate de la inceputul carierei au fost viata de gangster si violenta. “Shinjuku Triad Society” din 1995 a fost abia al doilea film al lui Miike ce a aparut in cinematografe, dupa ce realizase deja 12 filme, din care 11 lansate direct pe video, si totodata primul film al acestuia care a reusit sa atraga atentia publicului. Prin acest film, Miike a inceput sa fie privit ca un regizor serios si de mare perspectiva, chiar daca nu a renuntat la ingredientul care aveau sa-l faca celebru in cariera prodigioasa ulterioara: violenta.

Tatsuhito Kiriya (Kippei Shiina) e un lup singuratic in politie, un detectiv lipsit de scrupule de origine taiwaneza ramas orfan e mic si adoptat de doi parinti japonezi. Prin eforturi proprii a reusit sa absolve Academia de Politie, luptand impotriva organizatiilor interlope ale Yakuza din capitala japoneza. In urma unei actiuni in forta a politiei, cativa membri importanti ai Societatii Gheara Diavolului – o grupare interlopa violenta ce controla Mafia chineza din Shinjuku – sunt retinuti si constransi prin metode mai putin ortodoxe sa isi tradeze seful, un anume Wang. Acestia refuza colaborarea si indura cu stoicism metodele agresive ale detectivului Kiriya de a-i constrange, fiind mai apoi eliberati dupa interventia avocatului Societatii. Nereusind sa obtina ceea ce si-a propus din aceasta actiune in forta, Kiriya mai primeste o lovitura in momentul in care realizeaza ca fratele sau vitreg, fiul familiei de japonezi care l-a adoptat, Yoshito, lucreaza la cabinetul de avocatura al avocatului Mafiei, chiar in folosul celui pe care trebuia sa-l captureze. Prins intre dorinta de a desfiinta Societatea si de a-l salva pe fratele vitreg de influenta toxica a organizatiei criminale, Kiriya incepe sa sape la originile temutului sef al organizatiei, Wang, si el taiwanez, ajungand la sursa de finantare a organizatiei…

Fiind prima productie realizata special pentru a fi lansata in cinema, “Shinjuku Triad Society” nu este si o productie desavarsita, ci doar primul pas spre transfomarea pozitiva a lui Miike. Drept urmare, elementele mostenite din filmele lansate pe video abunda, multe dand o senzatie de stranietate: violenta e exacerbata si uneori inutila, aproape necenzurata, tocmai pentru a sublinia duritatea vietii de interlop dar si o riposta obligatorie pe masura a Lungului Brat al Legii. Introducerea unui detaliu ce poate parea pentru unii deranjant prin modul in care e expus – homosexualitatea – si imbracarea lui in haina umorului incearca parca sa sparga tabuurile unei societati conservatoare in care rolul primordial al barbatului a fost evident de-a lungul istoriei. Ca sa nu mai amintim de consumul de substante interzise, o tem ace nu poate fi desprinsa de viata de gangster si de faradelegile acestora. Si astfel, avem un tablou putin spus realist, ci mai degraba extrem de autentic al lumii in care se desfasoara povestea scrisa de Ichiro Fujita, in care sclipirile de geniu ale lui Miike isi pun amprenta pas cu pas, amintindu-ne de clasicele filme cu yakuza din anii ’70 ale lui Kinji Fukasaku, “Graveyard of Honor”, “Battles Without Honor and Humanity” sau “Yakuza Graveyard”. Scenariul nu este complicat, in general filmele de actiune din anii ’90 nu mizau pe un fir epic complex, neadresandu-se unui public cu pretentii, iar ritmul este alert. Personajele principale nu sunt atat de realiste ca mediul in care sunt surprinse, ci mai degraba escapiste, cum e cazul detectivului Kiriya. Acesta isi face un tel din protejarea fratelui sau vitreg, insa aproape de fiecare data cand ajung fata in fata, cei doi se infrunta, au o atitudine ostila unul fata de celalalt. Kiriya da senzatia ca e “tipul cel bun”, cu principii, insa aceasta imagine se estompeaza cand vine vorba de metodele de actiune ale acestuia, neezitand sa-si tortureze si chiar sa-si violeze victimele pentru a le umili si a obtine informatii de la ele. Datorita acestui gen de personaje, ce presupun ca spectatorul sa aiba putina imaginatie pentru a le putea intelege, filmele lui Miike pot parea lipsite de substanta, realizate “pe fuga”, cu atentia concentrata pe detalii care altor regizori li se par neimportante. Insa tocmai in aceste amanunte se ascund anumite elemente cheie care fac ca lucrurile sa se lege; de exemplu, Kiriya, in vizita sa in Taiwan, vede un copil plangand intr-o zona rurala saracacioasa, moment care declanseaza amintiri triste din copilaria sa greu incercata, cand datorita sangelui japonez ce-l avea era privit ca un tap ispasitor al tuturor nenorocirilor ce se petreceau. Sau Wang, seful organizatiei criminale, la randu-i, in violenta sa animalica, pare a fi strafulgerat de un moment din trecut de care nu reuseste sa scape, mereu avand sezantia ca are mainile patate de un sange care nu se mai spala, sangele primei sale crime comise, impotriva propriului sau tata.

In mod evident nu e cel mai recomandabil si ofertant film al lui Miike, insa “Shinjuku Triad Society” avea sa marcheze inceputul a ceea ce a ramas in filmografia sa cunoscuta ca “Trilogia Societatii Negre”, completata in anii urmatori cu “Rainy Dog” si “Ley Lines”, trilogie dedicata in intregime razboaielor din lumea interlopa si ciocnirii dintre aceasta si politie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Shadow (2018) – o capodoperã artisticã de epocã în nonculori de la maestrul Zhang Yimou

Publicat: duminică 9 decembrie 2018

Zhang Yimou, poate cel mai important regizor chinez din toate timpurile, cu peste 65 de premii la activ si 50 de nominalizari, revine la 2 ani distanta de la productia internationala “The Great Wall” si zaboveste, in cel de-al 31-lea film al carierei (al 23-lea de lungmetraj, restul fiind documentare si scurtmetraje), pe redarea epocii celor Trei Regate chinezesti (anii 220-280) si a luptelor strategice pentru controlarea cetatilor rivale. Daca “The Great Wall” a fost o productie pur comerciala, “Shadow”, noua sa realizare, e o veritabila opera de arta cinematografica, un amestec de istorie cu arta vizuala, strategica si jocuri de putere stilizata si redata in nuante de alb si negru coplesitoare. Filmul a avut un buget de aproximativ 43 de milioane de dolari, si desi nu a fost prea ofertant sub aspectul actiunii, punand accentul pe dialoguri si strategie, tot a reusit sa obtina incasari multumitoare pentru producatori, de aproximativ 90,5 milioane dolari, suma care il plaseaza, cu o luna inaintea incheierii anului calendaristic, pe pozitia a 25-a in box-office-ul chinezesc din 2018, depasind “Detective Dee: The Four Heavenly Kings”, o productie pur comerciala, plina de dinamism si efecte vizuale. Distributia e una destul de reusita, cu nume cunoscute in cinematografia chineza. Deng Chao, cunoscut din trilogia “The Four” sau din hitul “The Mermaid”, interpreteaza rolul principal, cel al Comandantului din regatul Pei, un rol dublu interesant in care il vedem in doua ipostaze contrastante. Zheng Kai (cunocut mai mult din seriale de televiziune) il interpreteaza pe regele strateg al regatului Pei, in timp ce Wang Qianyuan are un rol secundar ca general in subordinea Comandantului. Distributia e completata de actrita Sun Li, cunoscuta drept “Regina Televiziunii” in China pentru numeroasele aparitii in seriale de succes chinezesti, ce are un rol excelent ca sotie a Comandantului, o femeie puternica, ca toate cele din filmele lui Zhang Yimou. “Shadow” a avut premiera mondiala la Festivalul de Film de la Venetia din acest an, la inceputul lui septembrie, iar in urma cu 2 luni a fost lansat si in cinematografele din China. Productia a avut 10 nominalizari pana in prezent si a castigat 4 premii la “Golden Horse Awards” din acest an, acordate pentru Cel mai bun regizor, Cele mai bune efecte vizuale, Cea mai buna regie artistica si Cele mai bune machiaje si costume.

In perioada celor Trei Regate ale Chinei antice (secolul III e.n.), regatul Pei se aflã in mare suferinta dupa ce pierde controlul asupra orasului Jing, un punct strategic important prin pozitia sa impunatoare de veritabila fortareata naturala. Inamicul cucereste orasul, iar linistea e restabilita in urma incheierii unui tratat de pace cu regatul Pei. Nici dupa 20 de ani de la eveniment, Regele din Pei (Zheng Kai) nu se impaca cu noua ordine, nutrind, ca si supusii sai, sa recucereasca orasul, cu toate ca oficial nu da de inteles acest lucru. Lucrurile se precipita cand Comandantul militar din Pei (Deng Chao), fara stirea Regelui, se duce in Jing pentru a-l revendica, dar in urma unui duel in trei runde este grav ranit de Comandantul militar rival Yang. La un an distanta, Comandantul din Pei face o noua vizita in Jing, stabilind un nou duel cu rivalul sau, fara stirea Regelui. Acest lucru declanseaza o criza la Curtea din Pei, caci Regele, un strateg abil, constient ca al sau Comandant nu are nici o sansa in fata rivalului sau si ca acesta poate aduce o noua umilinta si nicidecum implinirea visului redobandirii Jing-ului, se vede prins la mijloc intre obligatiile asumate prin Tratatul de pace si gestul necugetat al Comandantului sau, ce poate constitui o veritabila declaratie de razboi. In consecinta, decide sa se dezica de pozitia acestuia, sustinand ca provocarea la duel e una personala. Ce nu stie insa Regele este ca al lui Comandant are o… “umbra”, o persoana ce seamana leit cu acesta, instruita in secret sa joace rolul acestuia la Curte pentru a proteja viata adevaratului Comandant. O mare primejdie paste Regatul Pei pe masura ce se apropie ziua duelului…

“Shadow” are ceva din povestile cu samurai ale lui Akira Kurosawa si din piesele lui Shakespeare, totul imbracat in haina unei productii artistice incantatoare, plina de simboluri, imagini si jocuri de culise ce nu de putine ori aduc rasturnari de situatii total neasteptate. Zhang Yimou a ales sa isi filmeze povestea in nuante de alb si negru, pentru a ilustra interactiunea dintre lumina si intuneric. Atmosfera, din acest motiv, este una mereu apasatoare, cenusie la propriu, agravata de ploaia care cade continuu sau de ceata care se ridica deasupra padurilor din peisajele mirifice greu de exprimat in cuvinte. E adevarat ca anumite efecte speciale au potentat aceasta senzatie care te cuprinde cand privesti peisajele din film, insa totul a pornit de la locatii reale care din fericire inca mai exista intr-o China a zilelor noastre in care marile metropole sunt sufocate in poluare. Un alt motiv pentru care a folosit aceste culori (de fapt nonculori) in redarea imaginilor, dupa spusele lui Zhang Yimou, a fost sublinierea picturilor ce atarna sub forma unor paravane transparente in sala tronului din Regatul Pei, picturi care ar fi fost invizibile ochiului spectatorului daca filmul era filmat in stil clasic. In fapt, e vorba de o veche arta chinezeasca ce presupune pictarea cu ajutorul unei pensule, doar cu cerneala neagra si apa, a unor scene, simboluri sau caligrafii in diferite concentratii, pe hartie. Astfel, unele reprezentari ieseau mai proeminente, altele mai sterse, in functie de densitatea cernelii folosite, a combinatiei cu apa sau a presiunii puse de pictor in pensula. Totusi, primele mentiuni scrise ale utilizarii acestui stil de pictura apar doar in secolul V, pe cand actiunea din “Shadow” are loc in secolul… III. Arta e cuvantul de ordine in aceasta productie, ale carei personaje sunt parca desprinse din piesele lui Shakespeare, cu mentiunea ca ceea ce face ca filmul sa nu fie o piesa de teatru la scara epica sunt chiar dialogurile, lipsite de rima specifica pieselor de teatru. Costumele, decorurile, machiajul, interioarele, toate sunt exceptionale, iar cel putin pana pe la jumatatea filmului avem parte de o “costume drama” cum ar numi-o britanicii, o productie de epoca in care toate aceste elemente servesc unicului scop de a capta ambianta unei anumite perioade istorice. Strategia, atat de pretuita in perioada antica a Chinei, ocupa si ea un loc de frunte in productia lui Zhang Yimou, in spatele scenariului aparent simplist ascunzandu-se un joc de sah inteligent care ni se dezvaluie treptat, pe masura ce povestea avanseaza. Desigur, ritmul in care e spusa povestea e unul lent, la un moment dat chiar stagneaza si nu stii incotro o va lua, chiar ai tendinta de a abandona vizionarea daca nu esti fanul productiilor artistice de epoca si intentionai sa vizionezi “Shadow” pentru pur entertainment. Insa cunoscatorii filmelor lui Yimou ii cunosc perfect stilul si stiu ca rabdarea e de aur… Iar asteptarea merita cu adevarat, pentru ca in partea a doua filmul se descatuseaza, intrigile se ascut, ritmul devine tot mai alert iar evolutia evenimentelor este de-a dreptul surprinzatoare. Artele martiale nu puteau lipsi, cand vine vorba de traditie si arta in China, insa nu e vorba de acele arte martiale populare ale maestrilor kung-fu, ci de combinarea artei razboiului cu miscarile trupului, cu dansul si cu manuirea unei arme, fie ea un palos sau o umbrela. Totul desfasurandu-se la propriu pe fundalul celebrei diagrame taichi (acel simbol Yin-Yang), cu profunde semnificatii in filosofia chineza. Interpretarea actorilor e remarcabila, capul de afis fiind tinut de rolul dublu al actorului Deng Chao, ce practic interpreteaza doua personaje intr-unul singur – Comandantul din Pei si sosia acestuia -, doua perspective, una intunecata si alta luminoasa a unei singure persoane oficiale, un Yin si un Yang, o Apa si un Foc care se anihileaza reciproc. Zheng Kai intra in pielea regelui din Pei, un personaj arogant, las in aparenta, mereu sub influenta vinului si avand un comportament deplasat, pe care o singura persoana il poate contesta, sora lui mai mica. Se mandreste cu principiile sale, cu aplecarea spre pictura, expunandu-si capodopera pe care o numeste “Oda Pacii” in sala tronului pentru ca toti generalii si ministrii sa vada cat de mult tine la alianta de pace pe care o are cu rivalul care a preluat Jing-ul in urma cu 20 de ani, cauzandu-i atata amaraciune in suflet. O singura calitate il mentine pe tron, unde fusese urcat de Comandatul sau fidel, si anume faptul ca e un strateg innascut. Nu e de neglijat nici rolul actritei Li Sun, ce o interpreteaza pe sotia Comandantului. Spre deosebire de celelalte filme ale lui Yimou, in care femeile au roluri puternice, bine conturate – sa nu uitam ca Zhang Yimou a fost cel care a descoperit actrite precum Gong Li sau Zhang Ziyi – in “Shadow”, cel mai important personaj feminin e sotia Comandantului (mai exista si sora Regelui, cu rol important in intriga, dar destul de stearsa). Are o relatie echilibrata cu sotul ei dar si cu “umbra” lui, aceasta din urma relatie nefacand decat sa puna gaz pe foc si sa aduca o tensiune narativa evidenta, deseori exprimata prin sunetele stridente scose de titera pe care o manuieste cu atata maiestrie. Totusi, spre deosebire de alte filme, aici femeia nu pare a fi stapana pe propriul destin, traieste in umbra barbatului si la cheremul acestuia (fie ca e vorba de propriul sot, fie ca e vorba de insusi Regele), insa Yimou nu ezita sa sublinieze rolul acesteia nu doar in sfatuirea propriului sot, cel mai admirat barbat din regat, ci si in rezolvarea crizei politice prin gasirea unei solutii practice in masura a schimba soarta regatului.

Cu personaje complexe, bine conturate, cu un scenariu elaborat si in acelasi timp atat de simplu, cu un spectacol vizual rafinat acompaniat continuu de sunetele ascutite ale titerei, “Shadow” este, probabil, pelicula cea mai frumoasa ca realizare pe care Zhang Yimou a regizat-o vreodata. Desi poate e prea devreme sa tragem o astfel de concluzie, “Shadow” are toate calitatile unei capodopere cinematografice, statut pe care probabil timpul i-l va acorda, in conditiile in care in China, filmul de epoca a cazut de mult in capcana comercialului si a fanteziilor realizate in pur stil hollywoodian. Un astfel de film de epoca nu poate veni decat de la un mare regizor, cu o viziune si cu o incontestabila experienta artistica pe care putini regizori chinezi ai momentului o poseda. Chen Kaige sau Feng Xiaogang sunt inca departe de realizarile deosebite pe care ni le-a oferit Zhang Yimou de-a lungul prodigioasei sale cariere, si e deja prea tarziu pentru ei sa-si mai depaseasca colegul de generatie. Asadar, sa ne bucuram de o productie incantatoare pentru ochi, suflet si minte si sa savuram fiecare moment din cea mai recenta realizare a lui Zhang Yimou, care la 68 de ani nu se dezminte si ne incanta din nou cu o poveste despre triumful filosofiei, artei, strategiei si umanitatii asupra slabiciunilor sufletului.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate de gligac2002 (Asia Team) in premiera in Romania pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil