In anul 2011, filmul coreean care a adus cel mai mare success cinematografiei coreene la nivel international a fost, in mod surprinzator, un documentar intitulat “Arirang”. Scris, regizat si interpretat de omul-orchestra Kim Ki-duk, “Arirang” s-a inscris, a participat si a castigat premiul sectiunii “Un Certain Regard” la prestigiosul festival international de la Cannes. Filmul este o biografie a cautarilor sale in lumea filmului, de la inceputurile sale pana in prezent. “Arirang” a fost apreciat la Cannes inca din ziua proiectarii sale, incheiate cu un “standing ovation” din partea publicului de fata care a smuls lacrimi modestului regizor coreean. Nu este vorba de un film obisnuit, astfel ca nimeni nu s-ar fi asteptat sa castige vreun premiu tcomai la Cannes. Monologurile si dialogurile cu sine insusi fac din Arirang o marturisire unica venita din partea unui regizor noncomformist si realist, care mereu a avut de infruntat dificultati financiare in realizarea filmelor sale, birocratia sau criticile uneori nefavorabile ale unor necunoscatori.

“Arirang” spune povestea lui Kim Ki-duk asa cum nu a mai fost spusa vreodata. Kim Ki-duk trece din spatele in fata camerei de luat vederi si recunoaste ca se simte putin jenat de aceasta ipostaza. La 3 ani de la ultimul sau film, “Dream”, s-a retras intr-o cabana izolata dintr-o zona montana, unde traieste meditand la ce a realizat in cele 15 filme ale sale dar si la motivele pentru care de 3 ani nu a mai reusit sa regizeze nici un film. Un regizor fara camera de filmat in maini devine o fiinta nesigura, al carui echilibru interior incepe sa se clatine. Intrebandu-se, retoric, “Kim Ki-duk, de ce nu mai poti face filme ?”, tot el incearca sa raspunda intrebarii propriului eu: “Nu mai sunt in stare sa fac filme. Asa ca ma filmez pe mine”. E evident, Kim Ki-duk se afla intr-o stare de blocaj, pe care incearca sa si-o analizeze. Apare, astfel, in explicatiile lui, motivatia creatoare: a facut filme pentru a cunoaste succesul, pentru a fi primul care a dus filmul coreean pe cele mai inalte culmi ale recunoasterii internationale. Filmele sale sunt cunoscute in orice loc de pe mapamond, si nu se sfieste sa recunoasca acest tel egoist de a fi vrut sa fie mereu primul. Dar obsesia a complicat lucrurile, spune acesta, obsesie care a dus in cele din urma la blocajul creator. Drept urmare a decis sa spuna lumii intregi despre starea sa, despre disparitia sa din ultimii trei ani. Iar justificarea este simpla: “Nu e nimic planificat, dar ceva trebuie sa filmez ca sa fiu fericit”.

Una din cauzele blocajului creator ar putea fi, dupa spusele acestuia, un incident petrecut pe platoul de filmare al ultimului sau film, “Dream”, in 2008, cand actrita principala a fost la un pas sa moara prin strangulare. Incidentul l-a marcat si l-a inspaimantat poate suficient de mult pentru a-l determina sa se retraga o atat de lunga perioada de timp. Perioada in care a avut timp sa mediteze la cariera lui, pe care o aseamana cu cea a unui alergator ce tot alearga fara intrerupere. Acest lucru, in opinia lui, explica de ce filmele sale sunt “aspre, naïve, inocente si repezite”, dar si faptul ca unii le-au elogiat si altii le-au desfiintat. Mai tot timpul a trebuit, cu un buget redus, sa realizeze arta care sa transpuna realitatea lumii in care traieste, astfel explicandu-se de ce majoritatea filmelor sale sunt scrise, regizate si chiar montate de o singura persoana, el insusi. Iar drumul pana la atingerea sucesului a fost unul foarte dificil. Kim Ki-duk isi aminteste de perioada tineretii sale, cand a pornit de jos, lucrand intr-o fabrica de produse de uz casnic, iar mai apoi ajungand artist stradal (lucru reflectat, de altfel, intr-unul din filmele sale, “Real Fiction”, unde amintirea perioadei pariziene este puternica). Niciodata nu a sperat sa castige admiratia a milioane de oameni, iar caracterizarea de sine este elocventa pentru simplitatea sa: “Dorm putin si muncesc de la 15 ani”. Aceasta a fost calea succesului, pe care avea sa-l cunoasca abia dupa ani de chin in anonimatul acestei lumi.

Dar poate cea mai importanta cauza a blocajului sau a fost tradarea oamenilor. Kim Ki-duk regreta cel mai mult faptul ca relatiile dintre oameni se bazeaza pe oportunism. Acesta isi exprima regretul pentru tradarea a doi apropiati care prin intermediul lui au ajuns sa ia legatura cu marile studiouri coreene de film, parasindu-l chiar in timpul filmarilor la “Poongsan”. Unul dintre acestia a fost regizorul Jang Hoon, pe care il numeste fara menajamente “tradator”. Incepand colaborarea alaturi de Kim Ki-duk, acesta a cunoscut repede faima dupa ce a regizat primul sau film, “Rough Cut”, pentru care Ki-duk a scris scenariul. Dupa acest succes, Jang a semnat cu colosul Showbox, devenind un regizor de cinci stele odata cu regizarea lui “Blood Brothers”. “Ma simt mizerabil pentru ca m-a tradat si a semnat un contract cu un producator important, deoarece nu a putut rezista tentatiei capitalismului”, spunea Kim Ki-duk in film. Concluzia la care ajunge este una mai mult decat de actualitate in ziua de astazi, anume: “Oamenii sunt infricosatori. Le-am dat inima mea, dar din senin m-au injunghiat in ea”.

Criticile lui Kim Ki-duk se indreapta si impotriva industriei de film coreene in ansamblul ei, reprosand faptul ca sunt prea multe filme despre moarte. Iar acesta indica si vinovatii pentru asta: stirile de televiziune ce prezinta in detaliu crime conjugale care starnesc imaginatia regizorilor, mereu in cautare de senzational care sa vanda filmele lor. Puterea de a trai, spune el, vine din stirile despre oamenii exceptionali, si nu din stirile ingrozitoare de zi cu zi de la tv. Iar acei oameni exceptionali sunt greu de gasit in ziua de astazi. Nici guvernul coreean nu a scapat criticilor acestuia: “Guvernul mi-a dat un premiu pentru ca am castigat ceva la un festival international de film. Au existat chiar scene in acest film in care Coreea a fost portretizata negativ. S-au uitat macar la film ? Ce ironie…” Iar mai apoi, cu modestie, spune ca “onorurile nu le ducem cu noi nici in Rai, nici in Iad. Faptul ca ai lasat un semn in istoria lumii nu e o garantie a fericirii tale viitoare. Ierarhia importantei in aceasta lume ar fi: “mai intai sunt eu, apoi familia, apoi societatea. Peste ele e natiunea, iar deasupra tuturor e lumea intreaga, reglata de competitia ce hotaraste cine castiga si cine pierde.” In sfarsit, o ultima sageata a frustrarilor sale e trimisa catre actorii care aleg sa joace rolurile negative si care, in opinia lui, “sunt rai” in viata reala, altfel nu ar putea interpreta asemenea roluri atat de realist.

Filmele furnizeaza doar explicatii mai ample si mai sistematizate ale vietii. Insa in jurul nostru exista expresii ale vietii, superioare filmelor. Nimic nu se compara, in opinia lui Kim Ki-duk, cu realitatea in sine. Filmele sunt o interpretare personala, o viziune dintr-un anumit unghi de vedere a acestei lumi. Iar filmele au o mare nevoie de dramatizare. Aceassta este menirea scenaristului. “Arirang“ nu este un documentar, ci mai degraba o drama, pentru ca viata e auto-tortura, sadism si masochism. Iar din acest punct de vedere, declaratia regizorului privind motivatia de a face filme este surprinzatoare: „Fac film pentru ca doresc sa arat ca albul si negrul sunt aceeasi culoare“.

Titlul filmului, “Arirang”, face trimitere la un cantec traditional coreean, reprezentativ pentru spiritul acestei natiuni, echivalentul unui imn national neoficial. “Arirang” e numele unei trecatori din Coreea, o importanta cale de acces intre Seul si provincia Gyeongsang in timpul perioadei Joseon. Mai apoi, mai multe trecatori au primit acest nume, insa metaforic “Arirang” face referire la locul imaginar de inatalnire al indragostitilor in tinutul viselor. Eroina cantecului se spune ca era o femeie de origine modesta din Miryang (da, e acelasi loc prezentat cu atata realism de Lee Chang-dong in “Secret Sunshine”), care ar fi fost ucisa de un iubit neconsolat. Dar in timp aceasta poveste a capatat o alta nuanta, povestea tragica transformandu-se in cea a unei femei indragostite si neconsolate, ce se plange de iubitul ei lipsit de sentimente. Iar aceasta poveste a si fost inclusa in Culegerea de povestiri populare coreene, sub numele “D-soara Arirang”. Kim Ki-duk explica semnificatia termenului “Arirang” pentru poporul coreean, iar aceasta e poate cea mai profunda, dincolo de mituri sau imaginatie: “Cand coreenii se simt framantati, singuri, tristi sau le e dor de cineva, canta Arirang”.

In final, totul se transforma intr-o metafora. Spiritul justitiar al regizorului il impinge sa iasa din starea de izolare si blocaj, asa cum pana mai ieri personajele sale isi rezolvau dilemele. Intocmai precum in “Real Fiction”, pune mana pe un pistol si ii impusca, imaginar, pe toti cei care l-au tradat, parcurgand acelasi drum troienit al pierzaniei ca al personajului din “Breath”. Prin acest gest, omul din spatele camerei de filmat se contopeste cu personajele sale, cu creatiile scenariilor sale, cu drama acestora, marcand dorinta ardenta de a reveni in lumea creatiei. Iar totul se petrece pe fondul muzical al unui Arirang ce-i tradeaza durerea interioara, atat a lui cat si a umbrei sale si a eului sau care i-au fost parteneri de-a lungul filmarii acestui film. Totul pentru a ajunge la o concluzie implacabila, cunoscuta de toti: “Cand fac filme, traiesc cele mai fericite momente din viata mea”. Criza a fost depasita, iar in acest an, in fatidicul 2012 marcat de atatea si atatea preziceri, marele Kim Ki-duk va reveni cu un film mult asteptat, “Amen”.

Multumiri pentru traducerea de calitate a acestui documentar-marturie a celui mai apreciat regizor coreean contemporan, Kim Ki-duk, lui SEGA, care intr-o pauza – nu de blocaj creator ca al subiectului traducerii sale – s-a gandit sa ofere asiacinefililor o farama din ceea ce inseamna arta cinematografica in viziunea lui Kim Ki-duk, si din framantarile interioare ale acestuia din ultimii 3 ani, in care o intreaga lume i-a simtit abesnta.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com