Inainte de aparitia in serialul de succes “That Winter, the Wind Blows” si in coproductia regizata de Wong Kar Wai, “The Grandmasters” din acest an, indragita actrita Song Hyeo-kyo a acceptat sa apara in rolul dramatic din productia de festival “A Reason to Live” (2011). Fara indoiala una din cele mai talentate si mai frumoase actrite coreene, Song Hye-kyo are o prestatie plina de forta si nerv in rolul unei femei ce-si pierde logodnicul, ucis in mod brutal intr-un accident, si care cauta sa gaseasca puterea de a-l ierta pe criminalul minor. Datorita interpretarii sale, personajul Da-hae inceteaza sa fie un simplu simbol sau exponent al unei categorii, pentru a deveni un personaj de care spectatorului incepe sa-i pese. Si asta in ciuda faptului ca actiunea filmului este foarte lenta, dezbatand pe toate fetele problematica iertarii din toate unghiurile de vedere posibile. Expresiva si dand frau liber exprimarii celor mai profunde emotii, Song Hye-kyo face un rol mare, intocmai precum si partenera ei mai tanara, Nam Ji-hyun, cunoscuta din mai multe seriale in care a interpretat personajele principale in copilaria lor (a fost Deok-man in copilarie, in “Queen Seon-duk”, in cea mai notabila aparitie pe micul ecran). Ji-hyun aduce profunzime rolului dificil al personajului Ji-min, “sparring partner”-ul ideologic al personajului lui Song Hye-kyo, exemplul tipic al persoanei ce refuza cu incapatanare iertarea fara o justificare solida. “A Reason to Live”, ce a avut premiera mondiala la Festivalul de la Busan in octombrie 2011, e regizat de Lee Jeong-hyang, o femeie aflata la al treilea film din cariera, dupa ce precedentele doua au fost realizate cu 9, respectiv 13 ani in urma. In ciuda distantei de un deceniu de la precedentele proiecte, regizoarea da dovada de maturitate deplina in abordarea dificilei tematici a filmului, si daca la o prima vedere subiectul acestuia poate parea plictisior (probabil iubitorii filmelor de actiune vor trebui sa se orienteze spre altceva), filmul reuseste sa captiveze tocmai prin intrebarile pe care le pune, ale caror raspunsuri spectatorul le cauta impreuna cu cele doua personaje principale, or, pentru succesul unui film, acest tip de relationare intre privitor si eroii povestii puse pe ecran e crucial.

Traim intr-o lume in care pedeapsa capitala nu este ceva ce tine de filme sau de istorie . Scaunul electric, injectia letala, impuscarea sau spanzurarea nu tin doar de filme, legende sau povesti de groaza. In 39 de tari din lume pedeapsa capitala exista si se aplica in mod curent. Conform statisticilor la nivel global numarul executiilor a fost in anul 2010 de 527, in scadere fata de 2009 cand numarul lor a fost de 714, fara a socoti China care tine secret numarul, acesta fiind estimat de Amnesty International, peste 5000 in anul 2010. Dorind sa sustina o idee nobila – lupta impotriva pedepsei capitale – filmul devine un sustinator al drepturilor victimelor crimelor si abuzurilor. Adevarul despre pedepsele vinovatilor si dramele sau drepturile victimelor socheaza atat eroina acestui film cat si pe noi. Cum altfel te poti simti cand descoperi ca 90% dintre vinovatii condamnati sunt eliberati inainte de termen, din care 70% recidiveaza, ca majoritatea nu au nici o mustrare de constiinta sau nu isi cer scuze pentru faptele lor de la victime; victimele lor nu sunt instiintate de eliberare, adresa agresorilor este „secreta” in schimb a victimelor nu.

Pornind de la lupta impotriva pedepsei capitale sustinuta cu putere mai ales de Biserica catolica, pentru care iertarea aproapelui primeaza, filmul este o poveste emotionanta despre suferinta si drama prin care trec familiile care pierd pe cineva drag in urma unui act de violenta infaptuit asupra lor de alte persoane. Da-hae (Song Hye-kyo) isi pierde logodnicul, pe Han Sang-woo, chiar in ziua aniversarii ei, in urma unui accident de motocicleta – acesta fiind lovit de un adolescent de doua ori. Impresionata de lacrimile parintilor dar mai ales de porunca iertarii sustinuta de biserica de care apartine, Da-hae semneaza petitia pentru eliberarea agresorului, ascunzand intr-un colt al inimii ura, tristetea si revolta, dorind sa ierte, acceptand ideea ca ,,o crima nu poate fi rascumparata printr-o alta moarte”. Implicandu-se activ in lupta impotriva pedepsei capitale, accepta sa realizeze un film document despre iertarea agresorilor de catre familiile victimelor. Contactul direct cu aceste familii, viata distrusa a acestora in urma actului de violenta si raspunsurile pe care le primeste la intrebarea
„cum ati putut ierta?”, dar mai ales adevarul despre ce a ajuns adolescentul pe care ea l-a iertat, zdruncina din temelii decizia luata, convigerea pe care o avea ca „iertarea inseamna eliberarea de durere” si o determina pe Da-hae sa-si reanalizeze pozitia fata de semnarea petitiei si a cauzei pe care o sustine.

Fara a fi spectaculos in scene, intrigi, decoruri sau altele asemenea, acest film impresioneaza tocmai prin simplitatea ambientului si a povestilor personajelor coplesite de tragediile si dramele traite. Descoperim o lume plina de violenta, abuzuri, durere , nedreptate in care bunatatea, iertarea deplina la care suntem indemnati de Biserica si care este o porunca divina sunt greu de indeplinit. Si parca devine tot mai de neinteles un tata care isi bate crunt zilnic fiica doar pentru ca are curajul de a rosti in fata lui adevarul si a dori sa fie „verticala”, o mama care nu-si apara copilul de abuzul sotului sau un frate de o lasitate cumplita care in loc sa o apere o loveste si el si, peste toate acestea, iubirea acelui copil care, desi abuzat pentru ca nu se poate opri sa-i urasca, se sacrifica singur. Filmul este un strigat de ajutor al victimelor violentei din societate care nu sunt protejate nici de lege, nici de sistem si parca sunt uitate si de …Dumnezeu. Pana ajungem sa intelegem de ce ingaduie Dumnezeu sa trecem printr-o suferinta atat de cumplita, ca aceasta este spre folosul nostru, ca este o cale spre mantuirea noastra… lupta cu durerea si suferinta ramane sa o purtam singuri. Datorita problematicii religioase pe care o ridica, o comparatie intre “Secret Sunshine” a lui Lee Chan-dong si “A Reason to Live” a lui Lee Jeong-hyang e inevitabila. Cu toate ca amandoua au multe lucruri in comun, filmul regizoarei Lee Jeong-hyang incearca sa realizeze o apropiere diferita de subiectul abordat, fiind preocupat de efectele emotionale ale procesului de iertare in mai mare masura decat de incercarea de a expune ipocrizia. Filmul reuseste, astfel, sa fie pe deplin personal si induiosator, si mai putin religios pe fata. In ciuda ritmului lent cu care e spusa povestea intinsa pe aproape 2 ore, filmul e suficient de profund pentru a provoca si a captiva. Cea mai mare parte a lui asistam la o dezbatere aproape filosofica intre cele doua personaje principale, Da-hae si Ji-min, prima pierzandu-si logodnicul, ce e ucis de un minor, si a doua suferind abuzurile unui tata violent si a unei familii indiferente la personalitatea ei in formare. Da-hae incearca sa realizeze un documentar pe baza interviurilor luate membrilor familiilor altor victime ale unor crime violente si sa obtina de la acestea motivele pentru care calaii persoanelor lor dragi au fost sau nu iertati crestineste. Ji-min incearca sa o ajute in acest demers, insa avand mereu un spirit critic si vorbind deschis, cu mintea unui adolescent, o pune deseori in incurcatura pe prietena ei mai in varsta, careia ii reproseaza faptul ca a iertat. Ce se ascunde in spatele iertarii ? Este ea cea mai buna cale pentru alinarea suferintei pierderii unei persoane dragi ? Dincolo de aceste intrebari la care se poate raspunde, fireste, dintr-o perspectiva religioasa, regizoarea aduce in prin plan si perspectiva societatii asupra acestei probleme. Iar in momentul in care analizezi la rece si pui in balanta modul in care societatea ii trateaza, prin legile sale imperfecte, pe criminali, si tot ceea ce propovaduieste religia crestina (“si noi iertam gresitilor nostri”), nu ai cum, ca privitor, oricat de neimplicat ai fi, sa nu-ti pui niste intrebari. Regizat cu maturitate, “A Reason to Live” are o structura inteligenta, firul narativ alternand prezentul cu o serie de flashback-uri in masura a ne face sa intelegem drama personajelor din unghiul lor de vedere.Un film care merita vazut, ce aduce ceva nou in abordarea, de catre cinematografia coreeana, a tematicii credintei si iertarii, fara a pierde o clipa din vedere suferinta umana in profunzimea ei.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team pentru asiacinefil, traducatorii implicati in proiect fiind cristinab, Eli si gligac2002.

Prezentare realizata de poet24 – asiacinefil