Cu o luna in urma, actorul Song Seung Heon a postat o fotografie in care era alaturi de Krystal si Lee Si Eon pentru a confirma ca vor juca impreuna in serialul “Player”, care va fi difuzat la OCN. Scenaristul Shin Jae Hyung, care a castigat Premiul Pentru Cel Mai Bun Scriitor Debutant in 2011 la Premiile de Literatura Politista Coreeana, a scris un scenariu bazat pe o poveste despre razbunare care aduce impreuna oameni talentati in anumite domenii precum un hacker, un sofer, un luptator si un escroc. Acestia formeaza o alianta pentru a-i vana pe cei care acumuleaza averi in mod ilicit. De serial se va ocupa producatorul Go Jae Hyun care mai s-a ocupat de “Black” si “Syndrome”.
Song Seung Heon va fi Kang Ha Ri, un escroc ce duce totul la nivel de arta, un tip istet, fermecator si indraznet. Singurul urmas al unei familii in care au existat mai multi procurori, este fiul care trebuie sa urmeze traditia familiei, dar o tragedie neasteptata il lasa fara familie si il aduce pe un alt drum. Actorul a mai lucrat cu Go Jae Hyun in “Black”.
Alaturi de Song Seung Heon va fi Krystal, cantareata ce face parte din trupa f(x) si care a mai jucat si in alte roluri, aceasta fiind o soferita talentata pe nume Cha Ah Ryung. Cha Ah Ryung a crescut la orfelinat si a capatat o serie de “abilitati” precum spartul incuietorilor si furtul portofelelor urmate, evident, de o fuga sanatoasa. Abilitatea la care exceleaza aceasta este sofatul si isi doreste sa evadeze din viata pe care o duce, insa il intalneste pe Kang Ha Ri si viata ei ia o alta turnura.
Lee Si Eon este un hacker pe nume Lim Byung Min care si-a rezolvat problemele inca de mic copil cu ajutorul unui calculator, avand abilitatea de a afla orice informatie isi doreste. Este un personaj timid si chiar usor fricos atunci cand ii sunt confiscate calculatoarele. Lim Byung Min intra intr-o situatie mai delicata atunci cand i se spune sa-si foloseasca cunostintele in scopuri infame, situatie din care e salvat de Kang Ha Ri, si de aici se dezvolta o prietenie aproape imposibila.
Persoane din echipa de productie a serialului au declarat ca “fiecare dintre actori are o personalitate unica ce va fi de folos pentru a da viata personajelor. Serialul va avea un ritm alert, va avea actiune, se va rade mult si speram ca va placea.”
“Player” va urma dupa incheierea “Voice 2”, urmand a fi difuzat la OCN in a doua jumatate a anului 2018.
Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil
Shinjuku Swan 2 (2017) – drama urbanã ce continuã cea mai de succes realizare a lui Sion Sono
“Shinjuku Swan 2” (2017) continua povestea filmului din 2015 ce are la baza manga lui Ken Wakui “Shinjuku Swan Kabukicho Skauto Sabaibaru” publicata incepand cu anul 2005. Regia este semnata de acelasi exceptional Sion Sono, 90% din distributia numeroasa din prima parte reluandu-si rolurile din primul film, de aceasta data intr-o poveste mult mai consistenta si inchegata. Gou Ayano reia rolul “Lebedei din Shinjuku”, tipul aparent fragil si cu suflet mare ce odata ajuns recrutor pentru organizatia Burst si dobandeste o “familie” e dispus sa-si dea viata pentru aceasta cu o hotarare nestramutata. Surpriza e distribuirea cunoscutului Tadanobu Asano in rolul figurii centrale negative in jurul careia se construieste povestea in “Shinjuku Swan 2”, Masaki Taki, care chiar daca nu impresioneaza, are o prestatie solida. Restul distributiei o regasim intacta: Yusuke Iseya, Motoki Fukami, Nobuaki Kaneko, Yuki Kubota sau Yu Yamada, acestora adaugandu-li-se figuri noi, precum Yuta Nakano, Alice Hirose sau veteranul Takashi Sasano in rolul unui inspector de politie corupt. Filmul a castigat 1,4 milioane de dolari in prima saptamana la box-office-ul japonez, la sfarsitul perioadei de rulare obtinand incasari de 6,3 milioane dolari (cu 4 mai putin decat prima parte). Scenariul, ce are in mare parte la baza manga amintita, e semnat de acelasi Mataichiro Yamamoto, scenaristul lui Azumi 1-2, Crows 2-3 si Tajomaru.
Filmul reia povestea de unde a fost lasata in prima parte: Hideyoshi din agentia Harlem, principalul rival al agentiei de recrutare Burst, este impuscat mortal, fapt ce consfiinteste fuziunea dintre Burst si Harlem. Insa tradatorul Harlem-ului, Hayama, cel datorita caruia s-a putut realiza fuziunea, e cel asupra caruia planeaza suspiciunea asasinarii lui Hideyoshi, astfel ca nu va ezita sa faca orice pentru a-si demonstra neimplicarea. La putin timp dupa fuziune, apare o problema inerenta: creste numarul recrutorilor, dar nu si numarul fetelor recrutate pentru a fi animatoare in cluburi pentru adulti. Acest lucru creeaza frictiuni in strada. In consecinta, seful Burst propune reducerea recrutorilor cu 20% pentru cresterea profitului. Pentru a se evita aceasta situatie, nu ramane decat o solutie: extinderea teritoriului in Yokohama. Doar ca aici, stapana pe acest gen de afacere e agentia “Vrajitorii”, condusa de un temut traficant de droguri, Maki (Tadanobu Asano). Un iminent razboi sta sa izbucneasca in momentul in care Burst ii trimite pe Tatsuhiko (Gou Ayano) si pe Seki (Motoki Fukami), – acesta din urma fost prieten al rivalului Maki – , in Yokohama, pentru a prelua zona…
Sion Sono renunta, in “Shinjuku Swan 2”, la metafore si elemente suprarealiste ori muzicale, lasand la o parte si umorul, pentru a insista pe analiza intrinseca a legaturii dintre diverse structuri ierarhice ale lumii interlope japoneze. La baza acestei ierarhii avem agentiile de recrutare, cum e cazul Burst. Aceasta are o organizare tipic mafiota, cu un sef, mai multi capitani si, in cele din urma, cu executantii. Tatsuhiko Shiratori era, la inceputuri, un simplu executant. Impreuna cu altii ca el, trebuia sa convinga fete din Shinjuku ca pot lucra ca animatoare pentru sume mari de bani castigate intr-un timp scurt, iar de amatoare nu ducea niciodata lipsa, cele ce accepta sa lucreze in aceasta industrie fiind in general fete cu datorii la camatari sau fugare ce aveau mare nevoie de bani. Dupa evenimentele din prima parte, Tatsuhiko avanseaza pe scara ierarhica, ajungand sef peste recrutori, contiuand sa lucreze cot la cot cu acestia in strada. Capitanii erau cei care se ocupau de lucrurile mai generale, cum ar fi extinderea afacerii, distribuirea profitului spre diverse alte afaceri etc. Violenta si agresivitatea sunt cuvintele de ordine ale acestor agentii de recrutare, ce-si aveau bine delimitate teritoriile. Totusi, exista o regula nescrisa: oricat de mari divergente ar exista cu agentii concurente, recurgerea la gesturi extreme era interzisa. Daca ai ucis pe cineva, codul onoarei spunea ca trebuie sa raspunzi predandu-te si executand sentinta aferenta faptei. Aceasta regula nescrisa pastra oarecum echilibrul de putere, pe verticala si orizontala. Deasupra agentiilor de recrutare intotdeauna exista o organizatie mafiota, un yakuza cu influenta, care in schimbul unei sume de bani consistente asigura protectia uneia sau alteia dintre agentii. Aceste organizatii aveau la randul lor rivali, insa intre ele regulile erau mult mai dure, fiind permisa folosirea inclusiv a armelor de foc. Agentiile de recrutare nu detineau arme de foc, iar raportul fata de organizatia condusa de yakuza era similar celui de vasalitate din evul mediu fata de un senior. O razvratire a unei agentii de recrutare impotriva unei organizatii mafiote echivala cu raderea din temelii a agentiei, astfel ca fiecare sef de agentie de recrutare cauta sa pastreze o relatie excelenta fata de protector, iar in cazul agentiei Burst, aceasta era asigurata de Madam Ryoko, patroana localului Moulin Rouge unde seful yakuza ce proteja Burst isi petrecea timpul liber, dupa cum stim din prima parte a filmului. Astfel, vedem o dubla ipostaza a femeii, in aceasta lume interlopa. Pe de o parte Madam Ryoko are talentul si inteligenta de a-l indupleca pe seful yakuza sa nu renunte la protectia Burst intr-un moment limita, deci vedem ipostaza femeii intelepte si impaciuitoare, dar pe de alta parte vedem femeia privita ca un simplu obiect, si e vorba aici de fetele “vanate” de recrutori, cucerite cu un zambet fals si o promisiune, care devin simple unelte de facut bani pentru interesele meschine ale barbatilor (trafic de droguri, violenta si intimidare, afaceri ilegale, comisioane si mite). Totusi, odata patruns in aceasta lume, atmosfera filmului te prinde si ai senzatia ca urmaresti un show live, petrecut in timp real, cu o multime de personaje, cu destine de cele mai multe ori greu incercate, in care extravaganta (costumelor, limbajului, comportamentului) e cuvantul de ordine. Reglari de conturi violente (Sion Sono s-a mai temperat fata de alte filme in care violenta era una ce crestea exponential odata cu tensiunea), dramatism, umor de situatie ocazional si mult realism, pe fondul a la fel de multa extravaganta fac din “Shinjuku Swan 2” o productie de mare rafinament a unuia din cei mai buni si controversati regizori japonezi ai momentului. Daca v-a placut “Shinjuku Swan”, acest sequel cu siguranta va va fascina.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Realitate alternativã în „Memories of the Alhambra”
Cu cateva luni in urma, atat lui Park Shin-hye (“You’re Beautiful”, “Heartstrings”, “The Hairs”, “Entertainer”, “Doctors”) cat si lui Hyun Bin (“My Name is Kim Sam-soon”, “Secret Garden”, “Hyde, Jekyll, Me”) li s-a propus sa joace in serialul “People of Incheon Aeroport” al celor de la SBS, cel mai recent serial al celui care s-a ocupat de “Gu Family Book” si “Secret Garden”. Cei doi actori au refuzat proiectul, dar li s-a oferit sansa sa joace impreuna in “Memories of the Alhambra” al celor de la tvN.
Serialul este o melodrama fantastica cu un scenariu scris de Song Jae-jung care a scris si scenariile pentru “W-Two Worlds”, “Nine” si “Queen In-hyun’s Man”, iar de regie se ocupa Ahn Gil-ho care a regizat “Forest of Secrets”, aclamat de critici.
Un director executiv al unei firme de investitii calatoreste pentru afaceri in Granada, Spania, si in timpul liber decide sa viziteze Palatul Alhambra. Acesta se cazeaza intr-un vechi hotel condus de personajul feminin, o fosta chitarista (chitara clasica), ce ajunge in Spania pentru a-si continua studiile, dar care este nevoita sa lucreze pentru a se intretine dupa ce parintii ei decedeaza in Coreea, cei doi fiind la un moment dat implicati intr-o situatie ciudata. Serialul este descris ca un thriller SF, cu o realitate alternativa.
Personajul lui Hyun Bin este un inginer cu un talent nativ pentru inventarea de jocuri noi. Are un ascutit simt al afacerilor si reuseste sa devina director executiv al unei firme de investitii. Este competitiv si aventuros si nu suporta sa piarda nici cele mai insignifiante pariuri. Din pacate, personajul este tradat chiar inainte de calatoria in Spania de un prieten, calatorie in care viata sa ia o turnura neasteptata.
“Memories of the Alhambra” va fi difuzat de cei de la tvN catre sfarsitul anului, incepand cu 19 noiembrie 2018, avand 16 episoade. Filmarile in Spania se vor incheia in aceasta luna. Postul tv pare a fi deschis spre seriale cu actori consacrati si cu bugete ridicate, in luna iulie acelasi tvN difuzand un serial in intregime pre-produs, “Mr. Sunshine”, cu Lee Byung-hun in rolul principal.
Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil
The Fortress (2017) – Lee Byung-hun şi Kim Yoon-seok într-un duel rafinat al elocinţei
Regizorul si scenaristul Hwang Dong-hyuk, devenit celebru dupa “Silenced” (2011) si mai ales “Miss Granny” (2014), a revenit anul trecut in atentia iubitorilor de filme coreene cu o noua productie memorabila, “The Fortress”. Filmul are la baza romanul omonim al lui Kim Hoon, vandut in peste 1 milion de exemplare. Acesta a fost ultimul roman al scriitorului, pe atunci de 59 de ani, roman care in 2010 a fost adaptat intr-un musical. Productia din 2017 e o grandioasa punere in scena a evenimentelor petrecute in timpul celei de-a doua Invazii Manciuriene in Peninsula Coreeana din prima jumatate a secolului XVII, mai exact a momentului ramas in istorie sub numele de “incidentul Byeongjahoran” (refugierea regelui Injo in fortareata Namhan si nefericita incercare de sfidare a celui ce avea sa devina Imparatul dinastiei Qing, Hong Taiji). Cinci luni au durat filmarile, incepute toamna tarziu, in noiembrie, special pentru a se prinde iarna lui 2016/2017, in vederea reconstituirii fidele a conditiilor climatice din timpul evenimentelor relatate. Distributia e una stelara, cu Lee Byung-hun si Kim Yun-seok protagonisti, si cu Park Hae-il in rolul unui rege cu sanatatea subrezita de boala si de nesfarsitele confruntari verbale de la Sfat dintre principalele factiuni politice ale timpului. Rolurile secundare sunt la fel de ofertante ca nume: Ko Soo, Park Hee-soon sau Jo Woo-jin (pe care il vom vedea in curand din nou alaturi de Lee Byung-hun in mult asteptatul serial produs de tvN, “Mr. Sunshine”.) “The Fortress” a castigat nu mai putin de 9 premii (cele mai importante fiind prentru regie – Blue Dragon Film Awards – si Cel mai bun film – la Baeksang Arts Awards) si a avut 8 nominalizari. Si in plan financiar a fost un succes, desi nu atat de mare precum se asteptau producatorii, obtinand incasari de 29,2 milioane de dolari la box-office.
[REZUMATUL ACESTUI FILM ESTE DISPONIBIL DOAR MEMBRILOR COMUNITATII ASIACINEFIL]
Ca realizare, “The Fortress” este ireprosabil. Cele doua ore si 20 de minute ale productiei reconstituie la scara larga, cu lux de amanunte, contextul si desfasurarea incidentului Byeongjahoran, unul din momentele de umilinta nationala cele mai dureroase din istoria Coreei. Si poate lucrul cel mai important e modul obiectiv in care regizorul scenarist a relatat evenimentele, fara a accentua patriotismul sau fara a exista tendinta unei eroizari, cum s-a intamplat in cazul unui alt recent blockbuster istoric, “The Battleship Island”. Personajele principale, ce dau viata unor personaje istorice reale, sunt prezentate cu lumini si umbre, cu calitati si defecte, in absenta unui narator care sa ghideze spectatorul si sa-i influenteze perspectiva. Lee Byung-hun il interpreteaza pe Ministrul Personalului din Joseonul anului 1636, Choi Myung-kil, ale carui principii merg pe linia supunerii fata de noua Dinastie Qing ce lupta inca sa controleze intinsul Imperiu de la Miazanoapte cu Ming. Convingerile sale ii aduc criticile intregii Curti, dominata de dorinta ministrilor de a-l rasturna din functia ocupata si e a inclina balanta puterii inspre una sau alta dintre factiuni. Acesta e un om de incredere pentru Regele aflat in deriva, excelent interpretat de Park Hae-il, si desi concluziile la care ajunge nu sunt pe placul nimanui, ele sunt pline de un crunt adevar pe care toti evita sa-l rosteasca. Opus principiilor sale e Ministrul Riturilor, Kim Sang-hun, interpretat de Kim Yun-seok, un patriot desavarsit ce tine sa-si arate dragostea de tara in fata tuturor, si care pentru Rege si siguranta tarii nu ezita sa recurga inclusiv la crima, savarsita impotriva unui batran neajutorat din popor ale carui principii nu-i sunt pe plac. Confruntarea dintre cei doi ministri e una strict pe taramul viziunilor, a vorbelor si argumentelor, fiind de-a dreptul pasionant sa observi acesti doi mari actori ce le dau viata demonstrandu-si talentul actoricesc aparte. Ko Soo in rolul fierarului Nal-swe si Park Hee-soon in rolul generalului Lee Shi-baek – pe care cu greu reusesti sa-i recunosti datorita cadrelor mai tot timpul intunecate dar si infatisarii personajelor lor ce trebuiau sa para greu incercate de viata prin prisma meseriilor practicate, au interpretari la fel de magistrale ca ale protagonistilor, aducand o nota de umanitate intr-o lume descrisa uneori cu prea multa brutalitate si realism de regizor. Filmul nu a prins atat pe cat se asteptau producatorii la public datorita ritmului sau lent si numeroaselor cadre interioare, ce au transformat cele peste 2 ore de vizionat intr-o veritabila incercare pentru rabdarea spectatorului. Avantajul este ca acest ritm lent iti da posibilitatea sa savurezi filmul in ansamblul sau, sa arunci o privire atenta la costume, decoruri, la analiza personajelor si sa poti surprinde imaginea de ansamblu fara a te pierde in detalii. “The Fortress” iti da senzatia unei piese de teatru cu iz shakespearian, in care fiecare personaj isi rosteste cu rabdare replicile iar spectatorul e judecatorul evenimentului istoric la reconstituirea caruia asista. Daca iubiti filmele istorice bine realizate, “The Fortress” este unul care nu trebuie ocolit, dincolo de dezvaluirea unui episod dureros al istoriei Coreei oferindu-ne un regal cinematografic pe care rar ne dat sa-l mai vedem in ziua de azi, cand suntem sufocati de atatea filme comerciale superficiale.
Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera si in exclusivitate pentru asiacinefil de gligac2002 (Asia Team).
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Be With You (2018) – Son Ye-jin si So Ji-sub într-un remake dupã un succes de proporţii japonez
Nu e o surpriza ca filmul romantic coreean e intr-un serios declin in ultimul deceniu, dupa infloritoarea perioada de la inceputul anilor 2000, cand a profitat din plin de asa-numitul Val Coreean. Atunci s-au realizat marile filme romantice pigmentate cu accente de melodrama, insa gloria lor a fost scurta datorita exploatarii excesive a tematicii in nou-nascuta industrie de seriale de televiziune. Pe acest fundal, nu trebuie sa mire interesul producatorilor coreeni pentru realizarea unui remake dupa un film japonez de mare succes din 2004, “Be With You” (“Ima ai ni Yukimasu”). Filmul japonez a obtinut 46 de milioane de dolari incasari, ceea ce la nivelul anului 2004 era o suma fantastica pentru un film romantic cu accente de fantezie. In plus, filmul a beneficiat de o coloana sonora memorabila, tema muzicala principala, melodia “Hana” a trupei rock Orange Range, fiind cel mai vandut single in Japonia in anul 2005. In acest an, regizorul Lee Jang-hoon, ce s-a remarcat cu cateva filme destul de bune (The Divine Weapon, The Show Must Go On, Arang sau The Huntresses), a primit misiunea de a repovesti evenimentele din romanul omonim scris de japonezul Takuji Ichikawa, adaptat de Yoshikazu Okada in 2004. Cum subiectul era binecunoscut in lumea filmului est-asiatic (filmul japonez din 2004 a fost urmat de un serial japonez in 2005), simpla adaptare a lui la realitatile coreene nu putea convinge publicul larg sa intre in salile de cinema. Pentru asta producatorii au recurs la tertipul la care apeleaza de cand lumea Hollywoodul, anume au construit povestea in jurul unor protagonisti celebri, care daca filmul ar fi fost un esec, ar fi garantat ca acesta nu ar fi fost un faliment pentru investitia initiala. Si astfel, doi dintre cei mai bine cotati actori de telenovele coreene de mai ieri, azi si vedete de prima mana ale filmului coreean, Son Ye-jin si So Ji-sub, ajung sa colaboreze pentru a doua oara la un proiect, dupa anterioara provocare din k-drama Delicious Proposal din 2001. Cand spui So Ji-sub, ti-ai atras automat fanele actorului in salile de cinema, iar cand spui Son Ye-jin, ai atras fanii actritei cu acelasi entuziasm ca al fanelor celuilalt. Cum era de asteptat, tertipul a dat roade, filmul nefiind esecul de care unii mai putin optimisti se temeau, castigand 19,4 milioane dolari la box-office.
Viata se schimba dramatic pentru Woo Jin (So Ji-sub) si Ji Ho, fiul sau de doar 8 ani, cand Soo Ah (Son Ye-jin), sotia respectiv mama baiatului se stinge la doar 32 de ani. Acestia trebuie sa se descurce singuri, iar viata trebuie sa mearga mai departe, in ciuda golului lasat in inimile lor. Casa e intr-o harababura totala, cei doi abia se descurca cu gatitul micului dejun, plecand mai tot timpul dezordonati la serviciu, respectiv la scoala. Woo Jin lucreaza la un bazin acoperit, fiind fost inotator cu mari ambitii, care insa a trebuit sa renunte la pasiunea sa din cauza unor probleme de sanatate care inca il afecteaza, impiedicandu-l sa depuna prea mare efort. La serviciu o colega incearca sa ii atraga atentia, insa nici o clipa nu se gandeste sa fie infidel sotiei sale recent pierdute. Ji Ho e si el afectat in plan psihologic de absenta dragostei materne, insa spera la o minune dupa ce citeste o carticica pentru copii lasata de mama lui, in care aceasta ii promite ca odata cu sezonul ploios se va intoarce. Apropierea sezonului ploilor sporeste nerabdarea micutului Ji Ho, tatal nestiind cum sa-i tempereze naivitatea. Numai ca intr-o zi ploioasa, intr-un tunel parasit, cei doi dau peste o femeie, ce se dovedeste a fi chiar Soo Ah. Suferind de amnezie, aceasta e dusa acasa si viata tatalui si fiului se schimba in mod neasteptat…
E imposibil sa nu incerci sa faci o comparatie intre filmul japonez din 2004 si cel coreean din 2018, in fapt in acesta sta farmecul unui remake, sa gasesti plusurile si minusurile si, la final, sa concluzionezi care varianta ti s-a parut mai reusita. Desigur, preferabil e ca un mare succes sa ramana pe piedestalul pe care s-a cocotat de unul singur, fara a incerca sa profiti ulterior in scopui financiare de pe urma sa. Istoria filmului arata clar ca peste 95% din remake-uri nu au reusit sa se ridice la nivelul productiilor originale, transformandu-le pe acestea in simple demersuri in scop financiar. Filme precum Ben Hur, The Gladiator, Iisus din Nazareth, Titanic, Cleopatra etc etc au fost si vor ramane memorabile in interpretarea actorilor de la vremea lor; nicicand un remake nu se va putea ridica la inaltimea acestor realizari. Iar acest lucru e universal valabil. Si cinematografia asiatica isi are filmele ei memorabile si remake-urile ei pur comerciale: mult timp chinezii au fost acuzati ca fac remake-uri dupa remake-uri la filme coreene. Dar iata ca si coreenii s-au gandit ca pot face ceva mai reusit decat japonezii, si s-au inselat. Poti distribui pana si pe cei mai buni actori ai tarii tale intr-un remake, e aproape imposibil sa schimbi pararea fanilor ce au vazut filmul original si au ramas cu anumite trairi. Filmul japonez din 2004 a fost o bijuterie, avand un singur defect: faptul ca la final, lucrurile devin putin confuze, nestiindu-se in ce perspectiva temporala a evoluat protagonista interpretata magistral de actrita Yuko Takeuchi. Finalul e vag si creeaza putina confuzie. In filmul din 2018, cel ce a adaptat scenariul japonez a avut grija sa lamureasca acest aspect, pentru a intelege clar modul in care autorul romanului a incercat sa se “joace” cu perspectivele temporale. Povestea celor doua filme este identica, si chiar daca regizrul coreean a incercat sa se indeparteze de clisee, totusi, nu a ezitat sa redea “copy-paste” anumite cadre din filmul japonez (pelerina galbena a micutului Ji Ho, tunelul ca loc de legatura intre lumi, trifoiul cu patru foi atarnat la geam). Lor li se adauga si alte clisee tipic coreene (caratul in spinare, asteptatul in statia de autobuz, mania de a lauda protagonistul cat de “frumusel” e – in cazul de fata Si Ji-sub etc). Toate acestea insa sunt destul de decente si nu primeaza in evolutia povestii, astfel ca filmul e placut de urmarit. Totusi, daca ai vazut ambele filme, e imposibil a nu concluzionezi ca filmul din 2004 a fost net superior actualei productii. Si asta in conditiile in care in rolurile principale in 2004 nu apareau nici macar doua vedete ale flmului japonez, ci doi actori inca necunoscuti la nivel international. Farmecul productiei din 2004 sta in simplitatea trairilor transmise de protagonisti, tocmai in faptul ca nefiind niste vedete au intrat in rolurile rol cu o naturalete cum rar vezi in ziua de azi. In acel film parca povestea de iubire era reala, nu intre cele doua personaje ci intre cei doi actori, cu atata dedicare si-au intrat in roluri. Ca un fapt divers, stiati ca cei doi protagonisti s-au si casatorit in 2005, si pana in 2008 au fost sot si sotie ? (foto dreapta) Deci chimia lor din film s-a confirmat o vreme si in viata reala. Ei bine, in filmul coreean actorii au chimie, sunt deschisi si ne patrund la suflet, dar parca lipseste ceva, acel element care sa te surprinda, poate o poveste diferita. Cu greu reusesti sa storci o lacrima, stiind de la inceput deznodamantul. Apoi, filmul din 2004 era cu desavarsire romantic, pe cand la filmul din 2018, regizorul a optat pe combinarea unui ton optimist, comic, cu melodrama, ceea ce a scos din joc aproape complet romantismul. La filmul coreean lipseste rigoarea, sobrietatea si seriozitatea scenariului filmului din 2004, plus ca nici nu are o coloana sonora care sa exploateze latura fantastica a povestii (pe cand daca te gandesti la varianta japoneza, e imposibil sa nu-ti vina in minte refrenul melodiei “Hana”, si la 14 ani distanta). Una peste alta, “Be With You” nu e un remake prost facut, din contra, are toate ingredientele unei productii de calitate, incepand cu distributia si continuand cu celalalte detalii, insa lipseste acel “vino-ncoace” dat de un scenariu original. Daca ai vazut filmul din 2004, surpriza povestii nu mai exista, iar la un film, povestea face cel putin 50% din ceea ce trebuie sa conteze (nu ati simtit acelasi lucru la remake-ul japonez cu Song Seung-hun la filmul “Ghost” din 1990 ?) Asta este pacatul remake-urilor, nu te pot surprinde placut si a doua oara. Pacat ca cei doi actori atat de indragiti (fara indoiala Kim Ha-neul ar fi fost perfecta in locul lui Son Ye-jin, avand antecedente in astfel de povesti, insa nici aceasta nu a avut un rol rau) au ales sa apara pentru prima oara impreuna pe marele ecran intr-un remake, si nu intr-o poveste romantica de sine statatoare, fanii lor ar fi avut cu siguranta mult mai multe de castigat. Poate in viitor producatorii vor face ceva pentru a revigora acest gen in Coreea, filmul coreean are multi actori capabili pentru astfel de roluri care de ani buni someaza sau accepta roluri slabe in seriale pe masura.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
„Are You Human ?” – noul val de k-drame între nevoia de succes şi lupta pentru supravieţuire
Nam Shin (Seo Kang-joon) este un scandalagiu care creeaza scandaluri peste tot si este fiul mostenitor al unei familii ce conduce o mare companie, si care, in urma unui accident neasteptat, intra in coma. Mama lui, Oh Ro-ra (Kim Sung-ryung) este o autoritate in domeniul inteligentei artificiale si a neurostiintei. Aceasta creeaza un android pe nume Nam Shin III care arata exact ca fiul ei bolnav, android care pretinde ca este Nam Shin, pentru a putea tine ocupata pozitia in cadrul companiei si care are un bodyguard pe nume Kang So-bong (Gong Seung-yeon). Kang So-bong este o fosta luptatoare de arte martiale, angajata acum ca bodyguard la compania PK Group.
Actorul Lee Joon-hyuk este Ji Young-hoon, un complice in schimbul lui Nam Shin cu androidul Nam Shin III. Este secretarul lui Nam Shin si singurul prieten, un om loial, un pic lenes, dar pragmatic si realist care isi duce la bun sfarsit munca de la birou. Trecutul lui este legat de compania lui Nam Shin, fiind crescut intr-un orfelinat fondat de PK Group; in timp, a ajuns un student de top la o universitate la care PK Group este implicata financiar.
Alaturi de Seo Kang-joon, Gong Seung-yeon si Lee Joon-hyuk, joaca si Park Hwan-hee si Yu Oh-seong. Scenariul serialului este scris de Jo Jung-joo care a scris in 2011 scenariul pentru “The Princess’s Man” si este regizat de Cha Young-hoon care a regizat in 2016 “Uncontrollably Fond”. Filmarile la serial s-a incheiat anul trecut, unele avand loc in Cehia, productia costand aproximativ 9,23 milioane $. Primele 2 episoade au fost difuzate pe 4 iunie la KBS2, serialul avand 36 de episoade.
O data in plus serialul scoate in evidenta efortul producatorilor coreeni din industrie de a incerca cu orice pret sa se orienteze spre tematici tot mai diversificate, de inspiratie hollywoodiana, pentru a salva industria ce a devenit prea previzibila in ultimii ani. Lucrul era oarecum de asteptat, pentru ca explozia inceputa cu Winter Sonata a hranit o industrie pana atunci inexistenta (serialele de pana in 2002 nu reuseau sa treaca de hotarele Coreei, fiind modeste ca realizare, deci nu exista o miza financiara in joc) timp de aproape un deceniu. Subiecte identice repetate la nesfarsit in scenarii trase la indigo au fost gustate datorita distributiei de calitate, nu a cliseelor, insa cand nu mai ai un Hyun Bin sau Kwon Sang-woo in rolurile principale e greu sa mai faci audienta cu cine stie ce debutant sau star k-pop convertit pste noapte in actor. De aceea s-a gasit o gura de oxigen pentru aceasta industrie a k-dramelor in tematici cat mai apropiate de cele ale serialelor americane, cu putina fictiune, cu putin sf, cu viata de politist, cu elemente supranaturale, domenii aproape deloc abordate in perioada de glorie a k-dramelor cand povestile romantice si cele plasate in decoruri istorice cucereau audienta fara nici un efort. Rezultatul se vede in ratinguri si in comentariile din mediul online, multi exprimandu-si neincrederea in povestile ce stau la baza unor astfel de seriale, ezitand sa le vizioneze de la bun inceput. Poate ca problema industriei k-dramelor nu sta in faptul ca a ajuns sa copieze tematici occidentale tot mai epatante, sau ca scenaristii scriu la comanda a ceea ce producatorii vor (serialele pot costa oricat de mult si pot fi realizate inclusiv la standardele de calitate ale unor productii internationale de marele ecran – cu 9 milioane dolari se puteau face cel putin 2 filme de lungmetraj de calitate); in momentul de fata, e evident ca interesul pentru k-drame a scazut serios din cauza in primul rand a calitatii scenariilor, dar si a piedicii pe care industria de entertainment si-a pus-o de una singura, in special generatia tanara orientandu-se mult spre show-urile tv, ce au explodat in Coreea ca de altfel in intreaga lume. Aceleasi televiziuni care comanda si difuzeaza serialele tv finanteaza show-uri cu intreceri intre echipe din diverse domenii (muzica, culinare, sportive etc) ce devin mult mai atractive, ce costa mai putin si in care, ce sa vezi, gasesti ca protagonisti tot vedete din lumea muzicii, filmului, a serialelor de televiziune… Desi nimeni nu doreste sa piarda, e evident ca la un moment dat publicul va decide. Si, din pacate, mai mult ca sigur serialele de televiziune vor trebui sa faca pasul inapoi, in momentul in care nu vor mai fi o afacere rentabila… Pana atunci nu ramane decat sa ne mai bucuram putin de imaginatia scenaristilor si de tematici inedite pentru serialele coreene, chiar daca ratingurile lasa uneori de dorit (“Are You Human ?” nu a reusit sa cucereasca audienta dupa prima saptamana, primele 4 episoade nefiind reflectate in topul celor mai vizionate emisiuni sau seriale difuzate in orele de prime-time).
Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil
Genghis Khan (2018) – legenda întâlneşte istoria într-o poveste ineditã despre Temujin !
Regizorul chinez Hasi Chaolu debuta in 2006 cu productia “The Old Barber”, cu care castiga 4 premii pentru regie. Iata ca la 12 ani distanta, i se incredinteaza un proiect important, “Genghis Khan”, produs de celebrul Jean-Jacques Annaud (cel care in 2015 lucra la o alta productie a carei actiunea avea legatura cu Mongolia, “Wolf Totem”). Filmul trebuia sa aiba premiera in China de Craciun, dar aceasta a fost amanata pana la sfarsitul lui aprilie in acest an pentru a se permite echipei de la post-procesare sa finalizeze cum trebuie munca la efectele vizuale. Filmul nu a reusit sa de-a lovitura la box-office-ul chinezesc, obtinand doar 6 milioane de dolari incasari, insa ca realizare avem parte de un spectacol vizual superb, fie ca vorbim de decoruri, fie de scenele de lupta. Titlul filmului este oarecum nepotrivit, deoarece scenariul insista pe perioada copilariei si tineretii sale, cand numele lui era Temujin, inainte de a deveni cuceritorul stralucit si temut de o lume intreaga sub numele Ginghis Han. Rolul lui e interpretat cu succes de William Chan (32 de ani), cantaret si actor chinez aflat la cel mai important rol al carierei de pana acum, in timp ce rolul sotiei lui Ginghis Han, Borte, e interpretat de Lin Yun, nimeni alta decat protagonista mega-succesului “The Mermaid”, ce va aparea anul viitor in “The Mermaid 2” tot in rolul sirenei. Rolul negativ ii revine veteranului Hu Jun, care a aparut alaturi de William Chan si acum 4 ani in productia “As The Light Goes Out”.
Legenda spune ca la porunca a 99 de Tengri – zei ai mitologiei mongole – se naste un lup cenusiu pe nume Cina, care impreuna cu un cerb alb binecuvanteaza stepa, aparand populatiile nomade. Regele Iadului, insa, ravneste la stapanirea lumii umane, astfel ca incearca sa profite de faptul ca o data la 900 de ani, Poarta Iadului se poate deschide, pentru a navali in luma oamenilor si a pune stapanire pe ea, in scopul unificarii celor trei lumi: subterana, terestra si celesta. Urmasul lupului cenusiu, Luptatorul de Aur Cina, reuseste sa opreasca invazia fortelor intunericului cu ajutorul Stindardului Soledin, Regele Iadului fiind nevoit sa se retraga inapoi in adancurile Pamantului, portile Iadului fiind pecetluite. Peste 900 de ani, insa, ciclul se repeta, si o noua oportunitate se iveste. E vremea in care in stepa se naste Temujin, fiul unui razboinic neinfricat…
“Genghis Khan” e o fantezie ce foloseste istoria ca pretext. Clasificarea filmului in genul “Biografic” cum apare pe cunoscutul site imdb e total eronata, singurele elemente biografice din film fiind numele protagonistilor povestii si cateva lucruri cunoscute de toata lumea despre copilaria si tineretea lui Temujin, viitorul Ginghis Han (cheagul de sange cu care se naste in mana, dragostea pentru Borte si casatoria cu aceasta la 16 ani, pierderea tatalui). De altfel, inca e la primele cadre regizorul incearca sa indice faptul ca vom asista la o fantezie, povestea pornind de la un mit care, treptat, e integrat in istoria reala cu ajutorul anumitor simboluri (lupul cenusiu, calul, stindardul Soledin). Nu asistam la un film istoric, astfel ca amatorii acestui gen vor fi crunt dezamagiti cand vor vedea tot felul de creaturi diabolice desprinse parca din trilogia Stapanul Inelelor (flagranta si intentionata asemanarea acestora), care isi au regatul undeva in apropierea stepei mongole, intrand in conflict cu razboinicii stepei. E fascinant cum a reusit regizorul sa integreze cele doua planuri – imaginar si real – intr-o poveste in care in prim plan stau simbolurile mongole, valorile pretuite de locuitorii nomazi ai stepei de odinioara. Dincolo de tot ceea ce e spectaculos sau superficial, regasim principiile fundamentale de viata ale mongolilor, armonia cu natura, respectul pentru celelalte fiinte acestei lumi (caii ce sunt pusi mai presus chiar decat oamenii, sau cainii), respectul pentru valorile familiale, traditie si stramosi la o “natiune” care, nu trebuie sa uitam, in vremurile lui Ginghis Han a fost una nomada. Povestea filmului e captivanta, originala si plina de imaginatie, insa acest gen de scenarii au succes doar daca aduc in prim plan un fapt istoric sau mitologic mai putin cunoscut publicului larg. In cazul de fata a fost o decizie indrazneata o asemenea ecranizare in care personalitatea lui Ginghis Han e trecuta in plan secund sau e doar usor schitata, pentru a lasa loc fanteziei, desfasurarii unui mit. Per ansamblu un film cu o idee interesanta, intr-un decor – cel al stepei linistite, unde timpul pare a incremeni in loc in ciclul anotimpurilor – cel putin contrastant cu intensitatea scenariului, cu elemente grafice ce le-am mai vazut in alte productii de succes internationale, ce creioneaza personalitatea celui ce avea sa ramana in istorie drept cel mai mare cuceritor de pe continentul asiatic si pe care il vedem zugravit doar in tuse pozitive. O delectare pentru amatorii de fantezii, “Genghis Khan” a starnit controverse in China, un grup vocal de reprezentanti ai populatiei Han chemand la boicotarea filmului. Motivul il constituie faptul ca Ginghis Han si urmasii lui au ucis milioane de chinezi de etnie Han (grupul etnic majoritar al Chinei) in timpul cuceririi si stapanirii mongole in China. Acest boicot si comentariile negative aparute ulterior pe internet despre acest film au fost principalul motiv pentru care o productie atat de bine realizata a avut incasari atat de mici la box-office. Dincolo de toate aceste aspecte, filmul ramane o fantezie agreabila, nu o productie istorica, deci tot acest scandal e complet artificial.
Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realuizata de cris999 – asiacinefil
Sion Sono va regiza primul film vorbit integral în englezã
Ajuns la 56 de ani, “copilul teribil” al cinematografiei japoneze, Sion Sono, va debuta la Hollywood. Avand mai mult de 50 de filme regizate la activ, e oarecum suprinzator faptul ca pana in prezent acesta nu a regizat nici o productie vorbita integral in limba engleza. Acest lucru se va schimba curand, iar primul film vorbit in engleza al lui Sono va marca o colaborare cu nimeni altul decat starul hollywoodian Nicolas Cage. Filmul se va numi “Prisoners of Ghostland”, iar Cage va juca un criminal numit, ironic, Eroul. Conform scenariului filmului, Eroul e trimis sa salveze o fata rapita ce a disparut intr-un univers supranatural intunecat. Acesta trebuie sa rupa un blestem diabolic ce tine captiva fata si sa scape de stafiile misterioase ce stapanesc Taramul Fantomelor. Dupa cum se anticipeaza, va fi vorba de un amestec furtunos de elemente orientale si occidentale de frumusete si violenta, care se asteapta sa atraga multi amatori ai genului in salile de cinema.
In ultimii ani, Sion Sono a abordat tematici tot mai diversificate, iar in 2016 a fost prezent la TIFF, unde organizatorii au realizat o retrospectiva cu 10 filme exponentiale ale acestuia. Fascinat de Transilvania, acesta a filmat in aici o miniserie cu vampiri, care in acest an a fost prezentata in premiera in Romania la editia recent incheiata a festivalului clujean.
Ramane de vazut ce succes va avea productia americana pe care o va regiza in premiera. Pana in prezent, cel mai de succes film al lui Sion Sono de la box-office a fost “Shinjuku Swan” (undeva la 10 milioane dolari incasari), majoritatea productiilor sale fiind independente, realizate cu bugete reduse si prezente mai tot timpul la cele mai importante festivaluri internationale de film. Un lucru e sigur: Sono e unul din cei mai imaginativi regizori ai zilelor noastre, surprinzand constant prin subiectele extreme abordate, astfel ca nu ne putem astepta decat la o surpriza de la aceasta productie. Sa speram ca va fi una placuta.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil
No Boys, No Cry (2009) – Ha Jung-woo într-o coproducţie coreeano-japonezã mai puţin cunoscutã
Hyeong-gu (Ha Jung-woo) nu are una din cele mai de invidiat existente. Parasit de mic de mama lui, o cantareata intr-un bar, ce alege sa il ia in grija pe fratele lui bolnav, Hyeong-gu a adoptat de un interlop si crescut cu raceala. In relatia cu acesta i se adreseaza cu termenul “seful”, niciodata cu cel de “tata”, dovada ca familia pierduta in copilarie e o rana deschisa ce nu s-a vindecat inca. Intre timp, seful lui a dat lovitura in Japonia, unde si-a mutat afacerile ilegale, astfel ca Hyeong-gu face tot felul de comisioane pentru acesta, aducand marfa de contrabanda pe mare, din Coreea in Japonia, cu o barca ponosita, riscandu-si libertatea la fiecare misiune. Insa e multumit, pentru ca in acest mod reuseste sa puna deoparte ceva banuti si imbina utilul cu placutul, fiecare revenire in Japonia insemnand totodata si relaxare. In Japonia il cunoaste pe Toru (Satoshi Tsumabuki), mana dreapta a sefului sau, care mereu il intampina cu o coreeana stangace si-i preia marfa de contrabanda. Lucrurile se precipita cand in timpul unei misiuni, Hyeong-gu e atacat pe mare de o “sirena” si pierde pretioasa oala cu kimchi adusa din Coreea pentru seful sau. Toru ii salveaza pielea, si din acel moment intre cei doi se infiripa o prietenie, ce va fi pusa curand la incercare, lui Hyeong-gu incredintandu-i-se o misiune… speciala.
Filmul regizorului Kim Young-nam, “No Boys, No Cry”, e o coproductie coreeano-japoneza ce are la baza scenariul scris de japoneza Aya Watanabe, nimeni alta decat scenarista productiei “Josee, The Tiger and the Fish” (2003) si a celebrului serial japonez “Carnation”, biografia legendarei creatoare de moda Itoko Ohara. Productia a avut la dispozitie un buget de 2 milioane de dolari, mult prea mare pentru ceea ce a rezultat intr-un final, insa probabil costul filmarilor facute in Japonia (in cea mai mare parte) si in Coreea au solicitat un buget atat de “ridicat”. In special ca nu vorbim de un film comercial spectaculos, ci de o drama artistica total atipica peisajului cinematografic coreean, ce se apropie mai mult de specificul cinematografiei japoneze. In rolurile principal eave doi actori de top ai Japoniei si Coreei, aflati in doua momente diferite ale carierelor lor. Pe de o parte il avem pe Satoshi Tsumabuki, un star cunoscut al filmului japonez la data filmarilor, cu o multime de filme cunoscute si de succes la activ, precum “Josee, the Tiger and the Fish”, “Snowy Love Fall in Spring”, “Tears for You”, “Dororo” sau “Pandemic”, actor care pentru acest rol a invatat coreeana si chiar a rostit fara dublaj cateva replici in coreeana (un lucru destul de rar ca un actor japonez sa invete coreeana, de obicei fiind valabila viceversa). Pe de alta parte il avem pe coreeanul Ha Jung-woo, care desi aparuse pana atunci in mai multe filme fara prea mare succes la public, cu un an in urma s-a remarcat in neasteptatul succes “The Chaser”. In acelasi an cu “No Boys, No Cry”, Ha Jung-woo era distribuit in “Take Off”, filmul care se poate spune ca i-a schimbat statutul in vedeta de prim rang a filmului coreean, de atunci pana in prezent aparand intr-o multime de succese de box-office. In Coreea, filmul a fost un esec de box-office, ruland in doar 58 de cinematografe, insa nu e un film care sa umple salile, latura lui comerciala fiind estompata.
“No Boys, No Cry” – un titlu ce parafrazeaza celebra melodie “No Woman No Cry” a lui Bob Marley – debuteaza ca un thriller de actiune ce se transforma – in ciuda intrigii aparent captivante – intr-o puternica drama de familie. Scenarista japoneza a stiut sa radiografieze viata personala a fiecarui personaj in parte implicat in poveste, analizandu-l atat pe Toru – un gangster marunt, aparent inofensiv, aflat in slujba sefului Bo-gyung – cat si pe Hyeong-gu, omul cu comisioanele, ce-i aduce tot timpul sefului Bo-gyung kimchi din Coreea de la sora acestuia, fara a realiza ca e de fapt un simplu obiect in afacerile cu contrabada ale acestuia. Sau poate ca realizeaza asta, insa se complace in aceasta situatie, incalzit fiind de cuvintele sefului sau, care il considera ca un “fiu mai mare”. Scenarista ii surprinde pe cei doi din ipostaza de simpli colegi de contrabanda pana la cea de stalpi ai familiilor lor, cu toate ca pentru Hyeong-gu tocmai o familie e lucrul de care duce cel mai mult lipsa (totusi, in ciuda situatiei familiale precare, acesta se va considera in continuare stalpul familiei sale pierdute in copilarie, sperand ca va veni ziua in care isi va revedea mama ce l-a abandonat in copilarie, pentru care si strange de altfel toti banii ce-i castiga). Cele doua personaje principale sunt situate la periferia societatii, ca statut si educatie, astfel ca devin simple instrumente in afacerile banoase ale sefului lor. Totul pana cand acestia incep sa-si constientizeze statutul si sa nu se mai impace cu acesta, viata personala a fiecaruia fiind cea care ii va apropia si-i va transforma in parteneri, fie si doar pentru un karaoke in piata publica. Povestea in sine e simplista (ca toate povestile filmelor japoneze) si pe alocuri plictisitoare deoarece e concentrata in jurul apropierii treptate a celor doi, pana la transformarea lor in prieteni, fiind pigmentata cu putina munca de investigatie. Ce e de remarcat la film e modul in care e explorata familia din perspectiva fiecaruia: Hyeong-gu nu mai are o familie, tanjeste dupa una, fiind marcat de trauma de a fi fost abandonat de mama in copilarie si crescut de un gangster ce se substituie mamei si-l hraneste cu iluzii. Pe de alta parte, pentru Toru, familia e o povara, tocmai pentru ca se vede fara voia lui un stalp al familiei bun doar sa aduca bani in casa pentru operatia nepotului sau, fara a indrazni sa-si intemeieze propria familie, martor fiind la esecul surorii sale, ce se prostitueaza pentru bani si care isi neglijeaza copilul grav bolnav. Povestea lenta va evolua spre un final tragic, neasteptat de intunecat si realizat in pur stil coreean, metaforic, ce nu poate decat sa impresioneze. Fara multe rasturnari de situatie, dar plin de profunzime si realism in redarea dramei personale a protagonistilor, “No Boys No Cry” nu are impactul la public pe care il au filmele comerciale coreene, insa cand ajungi la capatul calatoriei realizezi ca e un hybrid coreeano-japonez (aproape) artistic impresionant, cu doi actori excelenti (ciudat parul roscat al lui Ha Jung-woo…), bine filmat si cu o coloana sonora de calitate. Merita vazut cu siguranta !
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
“Mischievous Kiss” este un serial japonez despre, cu si pentru tineri (si nu numai). Are doua sezoane cu un episod special intre ele, primul sezon fiind difuzat in anul 2013, iar anul urmator sezonul 2, urmarind aceleasi personaje timp de sase ani. J-drama a fost difuzata de postul Fuji Tv, episodul special care face legatura intre cele doua sezoane numindu-se “Love in Okinawa”. Serialul face parte din categoria romantic-comedie, al doilea sezon avand 16 episoade. Serialul preia numele anime-ului din 2008 care a stat la baza scenariului pentru serial, “Itazura na Kiss”. In Coreea deja se realizase o k-drama in 2010 cu aceeasi tema, “Playful Kiss”, avandu-i protagonisti pe Jung So-min si Kim Hyun-joong.
In sfarsit, dupa atatea incertitudini, Irie Naoki si Kotoko se casatoresc si isi petrec scurta luna de miere in Okinawa, unde au parte de fel de fel de intamplari haioase, unele starnind gelozia lui Kotoko, altele punandu-le la incercare trainicia relatiei. Intorsi in Tokyo, sunt intampinati cu o mare surpriza, trezindu-se intr-o casa mare in care sa incapa toata familia. Cei doi incep o noua viata ca tineri casatoriti, desi Kotoko inca nu este pe deplin ancorata in obligatiile care ii revin unei tinere sotii, starnind hazul soacrei sale si criticile acide ale proaspatului ei cumnat. Mama lui Irie vine cu propunerea ca cei doi sa-si inregistreze casatoria, prilejuind extazul lui Kotoko si raspunsul bosumflat al lui Irie, care crede ca nu este inca pregatit pentru acest lucru, si ca atare nu mai vine o lunga perioada acasa, spre disperarea sotiei lui care in toate incercarile de a lua legatura cu Irie se loveste mereu de refuzul acestuia. Misterul se va rezolva cand ea devine eroina unui anime, facand-o fericita si multumita, traind ca intr-un vis alaturi de sotul pe care il adora. Totusi, la un moment dat, isi da seama ca toti cei din jurul ei sunt ocupati cu fel de fel de activitati si incepe sa se intrebe daca se multumeste cu statutul de sotie sau mai doreste sa faca si altceva. O greseala o aduce in cabinetul unui medic si atunci are o revelatie: va deveni infirmiera, si astfel isi va ajuta sotul si va fi alaturi de el si la serviciu. In episoadele care urmeaza este descrisa lupta pe care o duce Kotoko pentru a deveni ceea ce isi doreste, dar si piedicile si incercarile aparute in calea ei.
Cu o luna in urma, actorul Song Seung Heon a postat o fotografie in care era alaturi de Krystal si Lee Si Eon pentru a confirma ca vor juca impreuna in serialul “Player”, care va fi difuzat la OCN. Scenaristul Shin Jae Hyung, care a castigat Premiul Pentru Cel Mai Bun Scriitor Debutant in 2011 la Premiile de Literatura Politista Coreeana, a scris un scenariu bazat pe o poveste despre razbunare care aduce impreuna oameni talentati in anumite domenii precum un hacker, un sofer, un luptator si un escroc. Acestia formeaza o alianta pentru a-i vana pe cei care acumuleaza averi in mod ilicit. De serial se va ocupa producatorul Go Jae Hyun care mai s-a ocupat de “Black” si “Syndrome”.
