iulie 2016 – Asiacinefil – Totul despre filmul asiatic

Publicat: duminică 31 iulie 2016

O crima cu autor cunoscut, dar fara cadavru. O foarte tanara victima, un asasin autodenuntat si un ofiter de politie insarcinat cu cazul. Care caz? Totul pare rezolvat, chiar daca trupul defunctei e de negasit. Asasinul a marturisit, sefa in ierarhie ii cere detectivului Chong raportul asupra cazului si ii ordona sa opreasca cercetarile. Acesta insa continua. Vrea sa afle totul referitor la crima si la motivatia ei. Si asa beneficiem noi de acest film, care nu e un policier obisnuit plin de actiune. De fapt e o replica la productiile hollywoodiene spectaculoase, dar superficiale. „Port of Call” e povestea unei tinere, Jiamei (Jessie Li), ale carei ambitii sunt prea mari fata de posibilitati, ceea ce duce la dezamagire si decadere, a unui tanar introvertit, Ting Tsz-chung (Michael Ning), un transportator de carne la clienti, dealer de droguri si membru al Triadelor, un mix de duritate si tandrete, si a detectivului Chong (Aaron Kwok), un barbat parasit de sotie, ce are o fiica, poate cel mai afectat sufleteste de cele intamplate, pentru ca se poate pune in situatia traita de ceilalti doi.

Domeniul in care decenii la rand a excelat industria cinematografica din Hong Kong a fost cel al filmelor de actiune, si, subsidiar, cea a filmelor de arte martiale de epoca sau moderne. Hong Kong nu a avut niciodata scenaristi buni pentru povesti complexe, cum e cazul coreenilor, sau profund umane cum e cazul japonezilor. Filmele de actiune sau de arte martiale nu presupuneau existenta unei intrigi prea pretentioase, accentul fiind pus pe latura spectaculoasa, pe ludic, pe cea comerciala. Datorita acestei traditii impamantenite inca de la nasterea filmului in aceasta regiune, dramele au fost un gen ocolit de cineasti, spiritul studiourilor Shaw fiind unul pur comercial. In ultimii ani, insa, filmul din Hong Kong sufera o evidenta transformare, cineastii realizand ca aceleasi scenarii plictisitoare cu gangsteri, violenta si actiune spectaculoasa nu mai pot, in secolul XXI, sa asigure succesul de casa. Aceste realizari au devenit doar reluari la nesfarsit ale unor clisee, astfel ca o reinventare era imperios necesara. Orientarea, insa, spre drame umane si includerea acestora ca gen dominant sau subsidiar al unor productii cu o distributie solida nu e una salutara, datorita lipsei de experienta a scenaristilor din Hong Kong in abordarea genului. Se stie ca japonezii sunt expertii dramelor in Asia de Rasarit, astfel ca preluarea acestui stil si cizelarea lui peste noapte e imposibila pana si pentru magicienii din China. Philip Young, regizorul si scenaristul lui „Port of Call”, a incercat imposibilul, ajutat de cunoscutul Christopher Doyle ce a filmat intregul film. Doyle e un veteran al imaginii, laureat la Cannes si Venetia pentru realizarile sale, ce a semnat, intre altele, imaginea unor productii asiatice renumite la nivel mondial, precum cele ale lui Wong Kar-wai „Days of Being Wild”, „Ashes of Time”, „Happy Together”, „20146” si „In the Mood for Love”, „Last Life in the Universe” si „Invisible Waves” ale thailandezului Pen-Ek Ratanaruang, „Hero” a lui Zhang Yimou, si lista poate continua cu regizori ocientali cu productii celebre: Gus van Sant, M Night Shyamalan, James Ivory etc. Imaginea de altfel e unul din capitolele unde exceleaza „Port of Call”, cu multe cadre cenusii, intre stralucire si intuneric, descriind perfect viata personajului principal Jiamei, cu multe umbre si putine raze de lumina. Filmul a si castigat premiul penrtru Cea mai buna imagine la a 52-a editie a premiilor Golden Horse de acum un an. Distributia e una solida, chiar daca doar numele lui Aaron Kwok spune ceva cunoscatorilor industriei chineze de film. Dupa rolurilke din „The Monkey King”, „Cold War” si „City Under Siege”, iata ca Aaron Kwok schimba registrul, optand pentru un rol dramatic, cel al unui politist veteran ce trebuie sa ancheteze o crima infioratoare. Desi nu are o mare relevanta, actorul si-a lasat mustata si barba pentru acest rol, care au fost vopsite ulterior pentru a imbatrani personajul, ce e o persoana carunta, cu experienta in politie. O surpriza placuta a fost debutanta Jessie Li, care in afara unor scene nerecomandate minorilor demonstreaza ca e o actrita de mare perspectiva, ce a si castigat 4 premii pentru acest rol, intrand perfect in pielea personajului Wang Jiamei, o tanara in deriva pe care nu o veti citi din prima, cu o viziune complexa despre viata, dificil e inteles. In rolul criminalului, Ting, il vedem pe Michael Ning, un alt debutant de 36 de ani, castigator a 5 pemii cu acest rol. Patrick Tam, Maggie Siu si veterana Elaine Jin (in rolul mamei lui Jiamei) completeaza distributia, dand culoare povestii. Avand doar 667.000 $ incasari la box-office, „Port of Call” a castigat o multime de premii, nu mai putin de 16, si a avut, in plus, si 21 de nominalizari, fiind anul trecut nominalizarea Hong Kong-ului la Oscaruri. Filmarile au durat doar 25 de zile, avand un buget de 5 milioane de dolari. Cu toate ca a fost un succes deplin sub aspectul premiilor castigate, in plan financiar filmul a iesit pe minus.

„Port of Call” nu e o productie la a carei vizionare trebuie sa pornesti cu mari asteptari. Doar in acest fel, descoperind cadru cu cadru ideea pe care vrea sa o transmita, nu vei fi dezamagit in mod garantat. Productia e inspirata, din nefericire, din fapte reale, mai exact dintr-un caz de crima petrecut in 2008, victima fiind o tanara prostituata de doar 16 ani, intruchipata in film de Wang Jiamei. Filmul in sine e o explorare meditativa a profunzimii Hong Kong-ului zilelor noastre, aruncand o privire spre problemele tinerei generatii, ce nu stie sa se faca inteleasa in fata greutatilor cotidiene ale adultilor. Jiamei e o tanara adolescenta venita de un an din China continentala, ce intampina mari dificultati in a se adapta la realitatile societatii din Hong Kong. Pe langa bariera lingvistica, trebuind sa invete cantoneza pentru a se deescurca, aceasta nu se regaseste in lumea in care trebuie sa se integreze. Nu are prieteni, singurul ei sprijin e sora ei Jiali, in timp ce mama ei lucreaza cantareata intr-un bar pentru persoane de varsta a doua si a treia, straduindu-se in saracia lucie in care se zbate sa le ofere celor doua fete o educatie si cele necesare unei vieti decente. Jiamei e puternic afectata de constrangerile vietii de zi cu zi, de lipsurile de acasa, iar viata ei ajunge sa i se para lipsita de orice perspectiva. Pe toata durata filmului ea pare hotarata, insa nu poti sa-ti dai seama, pana in final, ce anume o motiveaza sa ia viata in propriile maini. Pe neasteptate, incearca sa iasa de sub grija mamei sale si sa se rupa de familie, oferind contra cost servicii sexuale si de companie celor interesati. Asa ajunge sa-si cumpere niste cercei autentici, dupa ce cerceii primiti cadou de la mama ei ii sunt luati inapoi de vecina ce i-a daruit mamei ei. Asa reuseste sa-si cumpere haine scumpe, la care poate doar visa inainte, si sa aiba toate lucrurile pe care inainte lipsa banilor constituiau principala piedica. Dar in scurt timp vede cupluri de tineri sarutandu-se, tinandu-se de mana, si realizeaza ca pasind pe acest drum, e o persoana insingurata, ce de fapt odata cu trupul isi vinde si sentimentele, pentru durate scurte de cateva ore sau nopti diversilor barbati. Aceasta insingurare e cheia intelegerii acestui personaj ce e mult mai complex decat pare la prima vedere. Filmul e structurat in trei parti, „Cautand-o pe Jiamei”, “O persoana singuratica” si “Pasi durerosi”, reconstituind rational povestea anului sederii tinerei in Hong Kong si a sfarsitului tragic al acesteia. Prima parte e destul de confuza, a doua e o analiza psihologica a personajului Jiamei, pentru ca finalul sa se constituie in dezvaluirea, pe cale criminalistica, a motivatiei criminalului de a o ucide pe tanara. De altfel, momentele de maxim impact sunt cele in care ucigasul povesteste cu lux de amanunte felul cum a scapat de cadavru si, mai ales, cele in care descrie scena omorului. „Port of Call” e un film diferit de alte productii realizate in Hong Kong. Scenariul, chiar daca poate parea incurcat, e unul solid si complex, insistand si pe latura psihologica si pe cea umana, in afara descrierii actului brutal al uciderii adolescentei. E adevarat ca pentru noi, europenii, ce punem mare accent pe respectarea drepturilor omului si pe tot ce tine de demnitatea umana, dupa al doilea razboi mondial, tinta filmului poate sa ni se para banala, insa nu trebuie sa uitam ca acest film vine din Extremul Orient, tocmai din China, unde astfel de lucruri sunt vazute altfel (cate astfel de cazuri, poate chiar mai sadice, nu s-au petrecut in acest colt al lumii, fara ca cineva sa le aduca in atentia lumii ?) Poate tocmai din aceasta cauza realizarea lui Philip Young merita toata atentia iubitorilor de film asiatic. Sumbru, genial sub aspectul regiei si imaginii (cu toate ca experienta lui Young in regizarea de drame umane e aproape nesemnificativa), lent ca desfasurare si avand o multime de mesaje ascunse in piesele de puzzle ce ni se dezvaluie aproape mecanic, „Port of Call” ne provoaca sa reconstituim o imagine a unei vieti sfarsite prea devreme in spatele careia se ascund lucruri mult mai profunde. Un film artistic intens, dramatic si provocator, un deschizator de drumuri in procesul transformarii cinematografiei din Hong Kong intr-una mai diversa si mai ofertanta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate de lasedan (Asia Team), in premiera in Romania, pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de lasedan si cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 30 iulie 2016

In timp ce multi actori coreeni isi indreapta atentia catre China pentru a-si dezvolta carierele, Soo Hyun, cunoscuta drept Claudia Kim de producatorii din vest, isi incearca norocul la Hollywood. Actrita (ce a aparut in seriale coreene precum „Queen of the Game”, „The Fugitive: Plan B”, „Brain” sau in recentul „Monster”) a jucat rolul geneticianului Dr. Helen Cho in filmul din seria „Avengers”, „Avengers: Age Of Ultron” si a fost confirmata pentru un rol in filmul „The Dark Tower”, alaturi de Idris Elba si Matthew McConaughey.

Bazat pe seria de carti scrise de celebrul Stephen King inca din anii ’70, filmul in care va juca Soo Hyun este un horror fantasy cu elemente de western ce par desprinse din filmele lui Eastwood si westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone.

In carte, Roland Deschain este ultimul membru al unui ordin de cavaleri cunoscuti ca fiind pistolari, un pistolar singuratic si ultimul descendent al „Arthur Eld”. Misiunea sa este sa gaseasca Turnul Intunecat, pentru a salva lumea in care traieste, o cladire cu puteri magice ce se vrea a fi punctul de legatura dintre spatiu si timp al tuturor universurilor, deoarece actiunea cartilor are loc in universuri paralele. In calatoria sa este imbolnavit de catre un vrajitor rau cunoscut sub numele de Omul Negru, jucat de McConaughey.

Orasele au fost naruite de razboaie interminabile, natii marete au disparut din aceleasi motive si zone intregi dispar fara urma intr-un univers in care timpul nu curge firesc. Aceasta este lumea in care personajele lui King incearca sa-si duca la capat misiunile.

Inca din 2007 s-a incercat adaptarea cartilor pentru un scenariu de film, fiind trimis catre mai multe case de productie. Provocarea a fost acceptata de Sony Pictures care a anuntat ca filmul nu va fi o adaptare clasica ci mai degraba o noua viziune a cartilor. Mai mult, King a dat publicitatii pe contul sau de Twitter o fotografie cu Horn of Eld, in care scria „Last Time Around”, ce se refera la o scena din finalul ultimei carti din serie, iar regizorul Nicolaj Arcel a spus ca fanii cartilor vor intelege ca filmul este un fel de continuare a seriei de carti.

Soo Hyun a fost distribuita in rolul Arra Champignon care este sotia unui alt cavaler pistolar. Personajul este descris ca fiind „bland si cu multa empatie”. Desi in carti Arra este atacata intr-un mod brutal, Sony Pictures a anuntat ca acest film fiind mai mult o reinterpretare decat o adaptare, probabil personajul nu va avea de suferit asa rau.

Filmul va avea premiera in Statele Unite pe 17 februarie 2017.

(Sursa: dramabeans)

Articol realizat de chocolate_cleo

Publicat: vineri 29 iulie 2016

Cunoscut si ca “Hunting Enemies”, “Pay Back”, filmul debutantului Fu Xi, e unul realizat de o echipa de productie din China continentala in care apar cu precadere actori din Hong Kong. E o cat se poate de clara dovada a acapararii tot mai puternice a industriei de filme de actiune din Hong Kong de la centru, de Beijing, iar la un deceniu de la revenirea Hong Kong-ului sub administratie chinezeasca deja au inceput sa apara primele semne ale acestei acaparari. Tot mai multe filme de actiune facute pe continent, cu scenarii mai putin occidentalizate, ne aratau ca traficul cu droguri, violenta si uzul ilegal de arme sunt de fapt fenomene cu care societatea comunista e familiarizata, pana nu de mult ele fiind calificate drept o consecinta fireasca a oranduirii capitaliste. Realizatorii chinezi de film au inteles ca daca vor sa aiba un oarecare succes pe piata internationala, trebuie sa schimbe viziunea comitetului de cenzura ce controleaza toate productiile realizate pe teritoriul tarii si sa se orienteze si spre subiecte tabu pana acum 10-15 ani. “Pay Back” e un film cu un buget redus ce aduce in prima linie cativa actori obisnuiti ai filmelor de actiune din Hong Kong, care insa pana in pezent mereu s-au aflat in linia a doua, cea a actorilor de roluri secundare. Louis Fan, cunoscut cu precadere pemtru rolul negativ din “Ip Man” (2008), dar si pentru aparitiile din “Ip Man 2”, ‘Wu Dang”, “The Monkey King” sau “Kung Fu Jungle”, a avut sansa de a juca alaturi de mari vdete ale filmelor de actiune si arte martiale, el insusi fiind apreciat pentru artele sale martiale. Insa in “Pay Back” nu ne arata mai nimic, personajul sau fiind unul de o cu totul alta factura decat profilul actorului. Francis Ng e adevaratul star al filmului. Avand zeci de roluri la activ intr-o cariera de 3 decenii, majoritatea in roluri secundare ce-i drept, Francis Ng (The Last Tycoon, The Warring States, Wind Blast, Shamo) e considerat alaturi de Anthony Wong si Lau Ching-wan una din cele mai proeminente figuri din industria de film din Hong Kong. Cynthia Khan, celebra din filmele de actiune de la sfarsitul anilor ’80 si din anii ’90 (In the Line of Duty 3, 4, 5, 6 si 7, Blade of Fury, Angel on Fire) revine intr-un rol secundar total diferit, in timp ce Suet Lam, poate cea mai cunoscuta figura de roluri secundare masculine din Hong Kong, reapare intr-un rol cu care e obisnuit, cel formal de “bad guy” din lumea interlopa.

Zhang Jin (Louis Fan) a fost, in zilele bune, un gangster de temut. Impreuna cu Xie, era mana dreapta a sefului lor, Chen (Suet Lam), executand cele mai murdare sarcini. Insa ceea ce l-a transformat pe Zhang intr-un fugar a fost relatia secreta pe care acesta o are cu femeia sefului sau. Printr-un context de evenimente, e salvat de Xie din mana sefului, dar trebuie sa plateasca pentru acest favor, ajungand 3 ani la inchisoare in locul lui Xie pentru o fapta pe care nu a comis-o. In ziua in care iese din inchisoare, Zhang Jin e atacat in toaleta unei cafenele si abia scapa cu viata in urma unui atentat la viata lui. Yang Yan (Francis Ng), sofer de taxi, il duce pe dezorientatul Zhang de la locul unde cineva il atacase, si, cum avea nevoie de o masina si un sofer, il angajeaza pe Yang sa-l ajute cu deplasarile. Banuind ca cel ce-l vrea mort e fostul sau sef Chen, Zhang Jin se decide sa incheie pentru totdeauna socotelile cu acesta. Doar ca pe o alta cale decat cea violenta, cei 3 ani de inchisoare transformandu-l complet intr-o alta persoana. Cu ajutorul lui Yang, ce pare a avea un secret adanc ingropat in trecut, incearca sa isi spele pacatele si sa inceapa o viata noua departe de violenta si faradelegi. Dar lucrurile iau o alta turnura…

La o prima vedere, “Pay Back” pare un film de actiune ademenitor, echipa de promovare facandu-si de minune treaba, realizand un trailer si postere captivante. Un ambalaj cat mai atragator vinde produsul, nu ? De acest lucru s-au convins pana si comunistii chinezi de pe continent, ce au invatat sa faca afaceri odata cu blockbusterele ultimilor ani. Insa “Pay Back” are atat de multe constrangeri incat ceea ce au reusit chinezii pe partea de promovare e cu adevarat laudabil. Bugetului redus i se adauga durata la fel de redusa a productiei (85 de minute), scenariul simplist si realizarea ce lasa de dorit. Imaginile aminstesc de stilul in care erau filmate filmele de actiune din Hong Kong din anii ‘90, cu camere mobile ce se invart, pe cadre statice, la 45 de grade, ce dau senzatia de dinamism, de “patrundere” in scenele respective in stilul unui Tarantino (ce s-a inspirat, de altfel, din cinematografia asiatica). Coloana sonora si editarea audio sunt un alt aspect pozitiv, desi uneori se exagereaza cu sublinierea momentelor tensionate, in stil bollywoodian (e imposibil sa nu tineti minte momentele din filmele indiene cand un personaj are o revelatie, si o muzica zbuciumata apare din senin pentru a ne transmite starea lui interioara). In schimb, filmul sufera serios la partea de editare video si montaj. Se vede ca unele scene sunt artificiale, aproape teatrale, jocul unor actori din distributie pe alocuri exagerat (cum e cazul personajului negativ interpretat de Xie – jucat de actorul Chang Cheng, aproape de nerecunoscut cu parul vopsit si ochii din film) sau pur si simplu improvizat. La partea de montaj exista multe carente, ordinea anumitor scene fiind prost gandita. Filmul are multe flashback-uri, iar evolutia in sine a scenelor iti da tot timpul senzatia ca ceva a fost taiat sau nu a fost spus la momentul potrivit, sau ca ai scapat vreun cadru cu vreo explicatie, desi nu este asa. Din acest punct de vedere, “Pay Back” poate parea o poveste incurcata, desi aceasta, de fapt, e extrem de simpla, lipsita insa de explicatii coerente, regizorul debutant sperand ca spectatorul va deduce anumite lucruri. Si de aici chiar unele momente de confuzie, ce insa in final nu vor afecta intelegerea cursului evenimentelor, insa care trag in jos serios aceasta productie. Scenariul, asadar, nu este liniar, ne poarta des inapoi in timp pentru a intelege prezentul, indiciile vizuale nefiind suficiente pentru a avea o parere clara despre evenimente, ce se vor lamuri spre final. Toate aceste lipsuri tradeaza, de fapt, scapari ale scenariului, nedezvoltarea suficienta a unor personaje in asa masura incat sa le intelegem motivatia si problemele, eventual chiar sa ne atasam de unul sau de altul. Jocul actorilor e bun, in mod surprinzator, e chiar peste ce ofera scenariul si, in general, peste potentialul intregului film. Francis Ng in rolul unui sofer de taxi (ce aminteste, fie si palid, de “taxi driverul” de Niro) e extrem de convingator, intruchipand un personaj in deriva ce trebuie sa-si infrunte propriile deceptii si, mai ales, sa vindece o rana grea din trecut. In dorinta de razbunare, personajul lui oscileaza intre trasaturile unui om obisnuit, rational, cu suflet bun, si cele ale unui om avid si innebunit de gandul de a plati inapoi autorului raul ce i s-a facut. Cynthia Khan a renuntat de mult la rolul de eroina ce-si face dreptate cu pumnul si picioarele (in anii tineretii a fost o cunoscuta luptatoare de arte martiale, motiv pentru care, de altfel, a si fost distribuita in filme de actiune in anii ’90), interpretand acum un rol secundar sters de femeie ce are nevoie de protectia unui barbat in fata gangsterilor ce-i solicita taxa de protectie pentru floraria ce tocmai si-a deschis-o. Desi interpreteaza bine rolul lui Zhang Jin, de la cu totul altceva se asteptau fanii de la Louis Fan, cunoscut pentru rolurile dinamice, de actiune, in care isi demonstra cunostintele de arte martiale. De aceasta data vedem un gangster spasit, decis sa nu mai calce vreodata stramb, ce nu are scene de actiune (cu o singura exceptie). De altfel, filmul in sine e doar in aparenta un film de actiune, “Pay Back” fiind mai degraba o drama modest realizata. Cei doi protagonisti cu siguranta ar fi facut un cuplu bun… intr-un alt film, mult mai dinamic si cu un scenariu mai ofertant.

Traducerea, adaptarea si timingul (refacut intergral) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: marți 26 iulie 2016

Actrita coreeana Moon So-ri a fost cooptata in randul juriului prestigiosului Festival international de film de la Venetia, ajuns in acest an la a 73-a sa editie. Agentia ce o reprezinta, C-JeS Entertainment, a anuntat ca actrita a fost selectionata in juriul sectiunii „Orizonturi”, o subsectiune a festivalului cu o categorie proprie de premii. Festivalul de la Venetia e cel mai vechi din lume si totodata unul din cele mai prestigioase, alaturi de Cannes si Berlin. Moon So-ri e prima actrita coreeana desemnata in juriu la Venetia, dupa ce in 2006, celebrul regizor Park Chan-wook a facut parte din juriul competitiei oficiale, iar in 2009 regizorul Kim Jin-ah a fost jurat in aceeasi sectiune „Orizonturi”. Moon So-ri a castigat la a 59-a editie a Festivalului venetian premiul „Marcello Mastroianni” pentru interpretare cu rolul din „Oasis” (2002). Filmele ei, „Hills of Freedom” si „A Good Lawyer’s Wife” au fost si ele prezente la anterioarele festivaluri.

O sursa din cadrul organizatorilor festivalului din acest an a declarat ca „Moon So-ri e o actrita stralucita ce reprezinta industria coreeana de film. A trecut e mai multe borne in filmul coreean si e o onoare sa o avem ca jurat, dupa premiul obtinut in 2002.” Moon So-ri a declarat, la randul ei: „E intotdeauna dificil sa compari filme si sa le dai note. Dar nimic nu se compara cu experienta de a intalni regizori din toate colturile lumii si de a privi filme impreuna cu acestia. Am multe amintiri frumoase de la Festivalul International de Film de la Venetia si sper sa-mi fac si mai multe in acest an.” Moon So-ri nu e pentru prima oara jurat la un festival, chiar are experienta in domeniul jurizarii, participand in juriile unor festivaluri precum cel de la Jeonju, Busan, Locarno sau Tokyo. A 73-a editie a Festivalului de la Venetia se va desfasura incepand cu 31 august pana pe 10 septembrie. Filmele invitate in competitie ca si programul festivalului vor fi anuntate intr-o conferinta oficiala de presa tinuta la Roma pe 28 iulie. In ce-o priveste pe Moon So-ri, ce a implinit 42 de ani chiar in aceasta luna, aceasta a aparut in recentul „The Handmaiden” al lui Park Chan-wook si in prezent participa la filmarile lui „Special Citizen”, unde apare alaturi de Choi Min-sik intr-un film ce urmareste viata politica a primarului Seulului ajuns in fata perspectivei unui al treilea mandat.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 24 iulie 2016

Yukiko Mishima, scenarista si regizoarea lui “Bread of Happiness”, si-a propus in 2012 sa realizeze o trilogie dedicata insulei Hokkaido si mediului inconjurator de o frumusete ravasitoare cu care isi intampina insula vizitatorii. Situata in nordul Japoniei, cu capitala la Sapporo, Hokkaido e a doua cea mai mare insula a Japoniei, avand o dimensiune asemanatoare cu a Irlandei sau Siciliei. Muntii sai vulcanici sunt de o frumusete rara, existand multi vulcani activi in zona (Hokkaido e una din cele mai active din punct de vedere seismic regiuni ale Japoniei). In regiune se gasesc o multime de parcuri naturale si nationale, lacuri, o fauna bogata in ursi bruni, cu o clima caracterizata de veri racoroase si ierni aprige. “Bread of Happiness” in acest decor mirific isi spune povestea, una simpla despre oameni simpli aflati in cautarea fericirii. Yo Oizumi (deja un star de prima mana al filmului japonez, pe care l-am putut vedea si in “Kakekomi”) si Tomoyo Harada formeaza un cuplu ce fuge din nebunia Tokyoului pentru a gasi un colt de Paradis unde sa traiasca fericiti. Distributia e una cu multe personaje secundare, fiecare cu farmecul si rolul sau, aducandu-si o contributie esentiala la povestea superba de ansamblu, una despre viata de zi cu zi traita in cautarea fericirii.

Din copilarie, Rie (Tomoyo Harada) a fost indragostita de Mani, personajul unei povesti desenate care o fascina prin intelepciunea sa. Drept urmare, la maturitate, isi deschide impreuna cu sotul ei, Nao Mizushima (Yo Oizumi) o cafenea, pe care, bineinteles, o numeste “Mani”. Viata agitata din Tokyo, tristetea pierderii tatalui, singura ei familie, monotonia si stresul cotidian ii duc pe cei doi soti tocmai la 1.000 de km distanta de capitala, in satul Tsukiura din Hokkaido. Aici isi deschid cafeneaua, el ocupandu-se cu coptul unei paini delicioase la cuptor, ea pregatind cafeaua si alte mancaruri deosebite pentru clientii ce se opresc in vacantele lor la “Mani”. Viata lor e simpla si aparent implinita, impartind clipele fericite cu clientii si cu mielutul Zoba ce-i intampina curios pe toti. Zi de zi obisnuitii cafenelei poposesc la o vorba cu cei doi: un postas tinerel fascinat de doamna Rie si ale ei delicatese culinare, blandul domn Abe, innebunit dupa painea lui Nao, Yoko cea cu auzul fin, ce creeaza obiecte de sticla pe care le ofera gratuit celor doi soti pentru a decora localul, sau Tokio, un tanar in cautarea unei prietene si a unui viitor. Cafeneaua “Mani” devine un loc miraculos, unde toti cei care vin cu o durere pleaca vindecati si optimisti.

Avand in centrul sau familia, “Bread of Happiness” e o poveste romantica despre cautarea fericirii in momentele de deriva si despre gasirea ei in cele mai neasteptate locuri. Tocmai in indepartatul Hokkaido. In ciuda faptului ca aparent la cafeneaua Mani nu se intampla nimic, zi de zi aceleasi personaje repetand aproape mecanic aceleasi lucruri, in realitate filmul abordeaza o serie de chestiuni serioase, ce tin de viata de familie. Una din ele e lipsa fericirii in cadrul unui mariaj, si vorbim aici chiar de cuplul protagonistilor, Rie si Nao. Problemele de acomodare la viata agitata din Tokyo face ca stralucirea sa dispara din relatia lor. Pana in momentul in care Nao vine cu ideea de a pleca cu sotia lui definitiv din capitala, intr-o asezare rurala linistita, cat mai indepartata. Deschiderea cafenelei in linistitul Tsukiura readuce treptat armonia in relatia lor deoarece aceasta preocupare le ofera fiecaruia independenta de care aveau nevoie pentru a se regasi. Fiecare gateste cu pasiune delicatesele la care fiecare se pricepe mai bine, oferindu-le cu drag clientilor, ce se indragostesc de atmosfera calda de la Mani. Mai mult, simplitatea si daruirea lor transforma cafeneaua si oamenii ce o viziteaza intr-o adevarata familie care lor le lipsea. Povestile celor ce ratacesc in acel loc sau vin cu buna stiinta aici sunt triste, fie ca e vorba de un suflet frant al unei tinere ce e parasita de iubitul ei chiar de ziua ei de nastere, fie ca e vorba de o copila ravasita de absenta unei fiinte dragi, sau de un cuplu de batrani reveniti la Mani pentru ultima data. Toti vin apasati de griji, tristi, in speranta regasirii linistii interioare intr-un loc superb, si pleaca cu zambetul pe buze si in suflete, usurati de poveri. “Mani” e locul vindecarilor miraculoase ale sufletului, prin oameni si prin painea facuta cu pasiune de cei doi ingeri pazitori ai vizitatorilor. Cu atingerea si sensibilitatea delicata a unui pictor, regizoarea Yukiko Mishima realizeaza un tablou mirific al Japoniei rurale, acordand o atentie deosebita detaliilor. Avand o estetica aparte, cu imagini incantatoare si culori vii, productia e o pledoarie pentru intoarcerea omului la simplitate, la viata departe de tehnologie si stressul ce aduce boli, instrainare, singuratate. Mancarea simpla gatita cu grija, vorbele calde de care un semen trist are nevoie, toate ne transmit un lucru poate perimat dar mereu de actualitate. Anume ca fericirea sta in lucrurile marunte facute cu pasiune. Nu in ultimul rand, exista un mic mister in acest film, unul placut, ce va putea fi descifrat abia la ultima replica din film. E vorba de vocea persoanei care nareaza povestea, o voce de copil care pare a sti toate lucrurile petrecute de la venirea celor doi tineri in Tsukiura. Sa fie cumva insusi Mani, personajul din povestea copilariei lui Rie ? Imaginatia fiecaruia isi va pune intrebari pana la final, iar surpriza va fi mare. Un film deosebit, relaxant, pentru intreaga familie, cu o atmosfera aparte, cu o muzica aproape copilareasca, cu personaje interesante si cu niste costume superbe ce-ti iau ochii. Un film despre un loc pe care fiecare am dori sa-l vizitam ori de cate ori problemele ne napadesc sau, de ce nu, pentru a ramane pentru totdeauna acolo, intr-un basm real fara sfarsit. Odata ce ai vazut “Bread of Happiness”, cu siguranta iti vei dori sa-l revezi. Farmecul lui e prea puternic sa-i rezisti.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 23 iulie 2016

Cand vine vorba de zombii, doar cateva filme coreene au avut in scenariile lor aceasta tema atat de indragita de cinematografia americana si japoneza, regizorul Yeon Sang Ho fiind un pionier in aceasta privinta in cinematografia coreeana, ducand genul in zona filmului comercial. Si se spera ca filmul sa adune 10 milioane de cinefili in cinematografe, cam cat ii trebuie unui film sa devina un blockbuster.

„Faptul ca Yeon Sang Ho a facut un film cu aceasta tematica este ceva foarte neobisnuit pentru coreeni si este fascinant. Asta e ce imi place cel mai mult la acest film”, spune actorul Gong Yoo, care joaca unul din rolurile principale in filmul ce a avut premiera acum 3 zile. Actorul joaca rolul unui manager ce incearca sa-si protejeze fiica de zombii.

Avand in vedere ca regizorul incearca pentru prima data sa regizeze un film de actiune, acesta se descurca de minune, fiind cunoscut mai ales ca creator de animatie, producand filme satirice de animatie precum „The Fake” din 2013 sau „The King of Pigs” din 2011. Producerea acestui film a fost o provocare si o mare schimbare de stil. Felul melancolic, dar sarcastic in care privea societatea nu se vad deloc in „Train to Busan”, filmul fiind plin de actiune, eroism, subliniind importanta familiei. Pentru aproape 45 de minute, cursul filmului este excelent, apoi totul incetineste intr-o zapaceala de momente amestecate cu efecte digitale.

Ceva nu este in regula pe dealurile inverzite din Jinyang. Un sofer de camion isi duce vehiculul pana la punctul de control al unei baze militare, unde i se spune ca zona este in carantina. Acesta nu crede spusele soldatilor si isi continua cursa, reusind sa treaca cu camionul peste o caprioara ce alerga in mijlocul drumului. „Ce zi proasta!” isi spune soferul. Si chiar este – soferul este deja in camion mergand cu marfa spre destinatie, fara sa vada ca animalul ucis incepe sa miste si apoi sa se ridice in picioare.

In inima orasului, Seok Woo este mult prea ocupat sa-si castige o reputatie intr-o coorporatie pentru a vedea apocalipsa ce pare sa inceapa in jurul sau si pentru a-si face timp pentru fiica sa, Su An, jucata fenomenal de copilul actor cu acelasi nume. Totul incepe sa se schimbe cand Seok Woo isi ia copilul pentru a o vizita pe mama sa (copilul fiind in custodia tatalui) si iau trenul de dimineata KTX (tren de mare viteza) fara sa realizeze pericolele la care se expun. Ultima persoana ce urca in tren este o fata cu o muscatura pe picior.Singura persoana asupra careia insista camera este un om fara adapost care sta in toaleta trenului. Toate filmele cu zombii au nevoie de o constiinta sociala, si „Train to Busan” nu face exceptie. Seok Woo realizeaza ca supravietuirea e imposibila atunci cand cei bogati se gandesc numai la ei, lucratorii trenului fiind prea ocupati sa-l goneasca pe amarat, si nu reusesc sa observe ca o tanara incepe sa manance calatorii ce au platit biletele. Personajele incep sa moara la intamplare, zombii sunt rapizi, atacurile lor se bazeaza pe vaz si infectia se raspandeste in cateva secunde, dar Yeon indreapta tema filmului catre actiune mai degraba, decat horror. Dupa 45 de minute totul incepe sa devina un nonsens, carnagiul atinge cote maxime, cei muscati se transforma imediat si incep sa lupte cu supravietuitorii, iar Seok Woo devine eroul. Pentru a evita sa fie infectati, cei neinfectati lupta pentru vietile lor, ascunzandu-se si fugind spre compartimentele mai sigure, pana ajung in Busan, care se spune ca este un oras sigur, neafectat de virusul care a pornit aceasta ‘zombificare’.

Cei ce au vazut filmul lui Bong Joon Ho, „Snowpiercer”, cu scenele sale apocaliptice din tren, se vor duce imediat cu gandul la acel film, in timp ce altii se vor gandi la „World War Z” cu Brad Pitt, un film cu zombii agresivi si foarte agili, spre deosebire de stereotipul lipsit de agilitate si destul de impiedicat.

Cu elemente similare filmelor amintite, ar parea ca „Train to Busan” este un film ce merita vazut de catre iubitorii genului. Pare sa-i lipseasca ceva, poate un pic de umor, intensitate, viteza? Desi intriga implica multa actiune (lupte intre zombii si oameni), filmul nu este asa de intens pe cat ar trebui sa fie. Zombii nu sunt asa de infricosatori pe cat te-ai astepta (poate ca nici nu ar trebui sa fie), viteza trenului nu se simte si cele cateva scene amuzante ar fi putut fi mai multe sau mai amuzante. Finalul filmului este previzibil precum al multor, prea multor filme.

Ce reuseste insa Yeon este sa transmita un mesaj important si puternic despre familie si importanta sa, despre protejarea celor iubiti, deoarece „umanitatea ne poate duce catre o alta generatie” si „egalitatea este cheia supravietuirii”. Acesta este motivul pentru care Yeon a mizat ca personajul lui Gong Yoo sa fie manager, o functie reprezentativa a capitalismului si sa-l transforme in tata erou.

Pentru Yeon este un succes, pentru ca a reusit sa iasa din tiparul filmelor anterioare, incercand ceva cu totul diferit, indraznind sa porneasca pe un drum neumblat, iar succesul filmului va fi la mana cinefililor. Iar acestia s-au ingramadit in salile de cinema in ziua premierei, „Train to Busan” reusind sa depaseasca recordul de bilete vandute in prima zi, detinut de „The Admiral: Roaring Currents”: 872.000 de bilete vandute in prima zi, 5,76 milioane dolari incasari. In trei zile a strans deja 10 milioane de dolari. Filmul a avut premiera si in Statele Unite ieri, fiind achizitionat spre distributie si in Singapore, Thailanda, Australia, Noua Zeelanda, Franta, Hong Kong, Taiwan si Malaezia.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: vineri 22 iulie 2016

Liam Neeson, actorul care reusea sa isi castige faima jucand in premiatul „Schindler’s List” (1993) al lui Steven Spielberg interpreteaza un alt personaj legendar in filmul coreean „Operation Chormite”, ce ruleaza in cinematografele coreene din aceasta luna.

Scenariul se bazeaza pe o poveste reala, operatiunea de debarcare a trupelor navale ale Natiunilor Unite, in orasul Incheon, pentru recuperarea capitalei coreene ce fusese ocupata de nord-coreeni la inceputul Razboiului Coreean (1950-1953). Neeson joaca rolul generalului MacArthur, comandantul sef ce a condus operatiunea Chromite. „Cu siguranta am fost destul de nesigur pe mine, intrebandu-ma daca pot sa fac rolul asta, pentru ca generalul MacArthur este foarte respectat in intreaga tara”, a explicat actorul la o conferinta de presa din Seul.

„Este mereu dificil sa interpretezi pe cineva care a existat cu adevarat, pentru ca fiind actor, vrei sa iti iasa cum trebuie. In acelasi timp este si fictiune pentru ca incerci sa portretizezi viziunea regizorului fata de personaj. Este un om interesant si a fost o provocare sa subliniez anumite aspecte. Am urmarit foarte multe documentare si filmari cu el si am citit foarte mult despre acest personaj, si am acordat o atentie sporita discursurilor sale inregistrate.”

Actorul a spus ca a decis sa joace in film pentru ca este interesat de istorie si mai ales pentru ca „Razboiul Coreean este un razboi uitat.”

„De-a lungul anilor, am fost mereu curios despre miza acestui razboi, si cand John mi-a oferit rolul, pur si simplu trebuia sa joc acest personaj carismatic, o figura legendara, foarte controversata. Am fost chiar incantat sa il joc pe MacArthur si scenariul era de nerefuzat. Spunea o poveste foarte complexa intr-un mod savuros si foarte usor de urmarit de public, dar o poveste emotionanta. Este un film din care avem de invatat si care ne atinge sufletele.”

Actorul a fost foarte onorat sa fie in film, stiindu-se ca nu multi actori occidentali sunt distribuiti in filmele coreene. „Foarte putini actori din vest au venit aici sa faca un film coreean, asa ca sunt privilegiat si onorat.”

Regizorul John H. Lee a spus ca s-a concentrat asupra imposibilitatii operatiunii si asupra faptului cum oameni obisnuiti devin eroi ce fac imposibilul, posibil. Probabilitatea de reusita era cam de 5.000 la 1. Asta era sansa de reusita a operatiunii, asa cum am aflat studiind arhivele. Este o poveste despre oameni imperfecti care devin eroi.”

„Filmul duce mai mult catre genul spionaj decat de razboi, pentru ca operatiunea a fost de asa natura. Am facut referire la o multime de filme precum „Saving Private Ryan”,”Mission Impossible” si seria „Jason Bourne”. Este o poveste a anilor ’50, dar am vrut sa ofer ceva la care audienta mai tanara sa se poata uita cu placere.”

Actorul Lee Jung Jae, care a interpretat un sud-coreean ce se da drept soldat nord-coreean pentru a spiona, a spus ca s-a alaturat distributiei pentru ca „sacrificiul si eforturile sunt ale celor fara nume. Bineinteles, sa joci alaturi de Liam Neeson este intotdeauna o onoare. Liam Neeson si-a dorit sa il joace cu acuratete pe MacArthur si s-a concentrat enorm asupra acestui lucru, inca de la inceput.”

Ce a invatat Liam Neeson interpretandu-l pe MacArthur a fost responsabilitatea unui lider. „MacArthur trebuie sa ia o decizie stiind ca sunt in joc milioane de vieti. M-a facut sa simt responsabilitatea pe care trebuie sa o aiba liderii pentru a face asemenea alegeri. Trebuie sa ia niste decizii extraordinare.” „Ca actor, a fost interesant sa fac asta, trebuind sa iau acea decizie hotaratoare de a merge sau nu mai departe. In cazul lui MacArthur, acesta a ales sa continue.”

Pe 15 septembrie 1950 a inceput lupta pentru recucerirea Seulului din mainile nord-coreenilor, in razboiul celor doua Coree (1950-1953). Operatiunea a inclus 75.000 de soldati si 261 de nave militare, din cadrul Fortelor Navale ale Natiunilor Unite si Coreea de Sud. Celebrul general MacArthur, un erou controversat al istoriei, a condus intreaga operatiune pana pe 19 septembrie, doua saptamani mai tarziu Seulul revenind in mainile celor aliati.

Lee Beom Soo, Lee Jung Jae, Jeong Joon Ho si Jin Se Yon joaca alaturi de Liam Neeson in „Operation Chromite”. Premiera filmului are loc saptamana viitoare, pe 27 iulie.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: joi 21 iulie 2016

Scandalurile in care sunt implicate, fie si doar cu numele, vedetele din show-biz-ul coreean, desi in cea mai mare parte se dovedesc inventii sau pure speculatii, pot avea efecte serioase asupra carierei acestora. Si asta deoarece codul de conduita impus de televiziuni vedetelor este unul foarte strict. In februarie, actorul Lee Min-ki (For the Emperor, Shoot Me in the Heart, Monster, Very Ordinary Couple) a fost implicat intr-un scandal, acesta fiind acuzat de hartuire sexuala. Desi se afla in ultimele luni din cadrul serviciului militar obligatoriu, in timpul iesirii intr-o permisie intr-un club din Busan ar fi cunoscut o tanara, care 2 zile mai tarziu a depus plangere pentru hartuire sexuala. Dupa o atenta ancheta a politiei, starul a fost declarat nevinovat, la inceputul acestei luni, iar acuzatiile au fost retrase si de presupusa victima inca dupa izbucnirea scandalului, agentia lui Lee Min-ki declarand ca „femeia a facut acuzatiile din greseala. Am primit deja scuze din partea ei. Pe viitor speram ca astfel de neintelegeri sa nu se mai intample”.

Actorul ar trebui sa isi incheie stagiul militar obligatoriu pe data de 3 august, si si-a exprimat dorinta de a reintra in „circuit” cat mai repede. I s-au propus mai multe roluri in seriale, si se pare ca ar fi fost dispus sa accepte aparitia intr-un serial ce va fi difuzat din toamna de tvN, intitulat „Tomorrow with You”. Lee Min-ki a aparut pentru ultima oara intr-un serial acum 4 ani, in „Shut Up ! Flower Boy Band”, insa acolo a avut doar o aparitie scurta. Practic ultimul rol intr-un serial tv a fost tocmai in 2007, in… „Dal Ja’s Spring”. Revenirea pe micul ecran nu e neaparat din dorinta de a aparea in astfel de productii, dupa ce a facut pasul spre roluri serioase in filme pentru marele ecran, cat pentru a reveni in atentia publicului si a prinde noi contracte de filme. Castigurile din aparitia in seriale sunt mai mici decat cele din filme (singurele exceptii le fac marile vedete, pe care nu le poti atrage inspre roluri de serial decat cu sume consistente, si de cateva ori minunea s-a intamplat, cum a fost cazul lui Lee Byung-hun in IRIS), astfel ca mai mult ca sigur si Lee Min-ki vede aparitia in seriale ca pe o fireasca relansare a carierei sale. Se zvonea, acum o luna, ca ar urma sa o aiba ca partenera in noul serial pe Shin Min-ah, refacandu-se astfel cuplul de protagonisti din productia „A Million” din 2009.

Ieri, insa, o sursa a dezvaluit faptul ca Lee Min-ki nu va mai aparea in acest serial. In fata acestei stiri ce a inceput sa circule in industrie, tvN a dat o declaratie, sustinand ca decizia distributiei serialului nu va fi afectata de scandalul in care Lee Min-ki a fost implicat. Cu toate acestea, se pare ca pentru ambele parti aceasta colaborare a devenit o povara. Tinand cont ca serialul va avea premiera in a doua jumatate a anului, producatorii au inca timp sa se orienteze spre alti actori. Ramane de vazut daca in aceste conditii, Shin Min-ah va mai accepta rolul. Deocamdata nu se stie sigur nici perioada de difuzare, existand dubii daca acesta va incepe la incheierea lui „The Good Wife” sau va mai fi amanat pentru a lasa loc lui „K2” al carui protagonist se stie deja, Ji Chang-wook. „Tomorrow with You” e o drama fantezista axata in jurul povestii de iubire dintre un calator in timp si sotia lui. Ca decizia de a nu aparea in serial are legatura cu scandalul fals in care a fost implicat Lee Min-ki, nu mai are relevanta, in acest moment. E evident ca starul si-a dorit o revenire rapida in prim plan, pentru recuperarea timpului si terenului pierdut in industrie, si probabil indecizia tvN cu privire la difuzarea sau nu din septembrie a k-dramei l-a facut pe actor sa caute alte proiecte, mai concrete. Un lucru ramane insa sigur: astfel de scandaluri afecteaza reputatia vedetelor, chiar daca acestea se dovedesc in final nevinovate. Aceasta e unul din aspectele nedrepte din jungla numita show-biz, ce nu va putea fi niciodata reglementat in vreun fel. Din pacate.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 20 iulie 2016

Dupa ce pana acum ne-a delectat cu scenariile unor filme si seriale de succes precum “My Girlfriend is an Agent” (2009) si serialul inspirat din el, “7 th Grade Civil Servant”, “A Millionaire on the Run”, “The Pirates”, dar si cu povestile serialelor “The Fugitive: Plan B” si mai ales “The Slave Hunters”, Chun Sung-il s-a decis sa debuteze si ca regizor. Iar oportunitatea i-a fost oferita anul trecut, odata cu scrierea scenariului lui “The Long Way Home”, compania de productia Harimao oferindu-i sansa de a debuta in regie. Filmul abordeaza o tematica cu care nu s-a mai intalnit in scenariile sale anterioare, Razboiul Coreean, insa poate si pentru ca a trebuit sa surprinda doar un episod din acest razboi, nu razboiul in ansamblu, misiunea a fost una reusita. Daca e sa privim spre filmele ce au abordat aceasta tematica a Razboiului Coreean, cinematografia coreeana are cateva productii recente, dintre care cea mai de succes a fost, desigur, “Brotherhood of War”, ce la vremea premierei a stabilit unele recorduri la box-ofice. Si mult mai proaspatul “Ode to My Father” are un capitol dedicat Razboiului Coreean, dar e doar un frantura din viata personajului principal, nu un film dedicat in totalitate acelei epoci. Poate, insa, ca “The Long Way Home” se apropie cel mai mult de “Welcome to Dongmakgol”, avand la baza cam aceeasi idee a unei prietenii ce se leaga, in ultimul an al Razboiului Coreean, intre un soldat din Nord si unul din Sud. Filmat pe durata a 4 luni, filmul lui Chun Sung-il are in rolurile principale doi actori din doua generatii diferite: starul Sol Kyung-gu (My Dictator, Cold Eyes, Troubleshooter, No Mercy) si tanarul star in ascensiune de doar 19 ani, Yeo Jin-goo (Shoot Me in the Heart, Mr. Perfect, Hwayi), chimia celor doi fiind una de zile mari, in special ca in cea mai mare parte a sa, filmul pastreaza un ton vesel. Filmul a obtinut 4,1 milioane dolari la box-office, cu toate ca bugetul initial a fost de 6,7 milioane dolari. In ciuda esecului financiar (probabil lumea se astepta la un film de razboi autentic, grav), “The Long Way Home” e o productie memorabila, ce ofera aproape 2 ore pline de amuzament si dramatism asa cum coreenii se pricep cel mai bine.

In ultima luna a Razboiului Coreean (iulie 1953), soldatul Jang Nam-bok (Sol Kyung-gu) primeste misiunea, impreuna cu un grup de soldati curajosi, sa duca un document strict secret la o tabara militara, traversand linia frontului. Documentul ar fi urmat, odata pus in aplicare, sa puna capat Razboiului Coreean insa, desigur, curierii nu cunosc continutul mesageriei lor, ci doar importanta indeplinirii acestei misiuni vitale. In acelasi timp, Young-gwang (Yeo Jin-goo) e un tanar elev inrolat in unitatea 365 de tanchisti nord-coreeana, ce nu iese din vorba superiorilor lui. Refuza sa fumeze, motivand ca e doar un elev, si face toate treburile marunte din tancul unde a fost repartizat. In momentul in care temperamentul greu de stavilit al soferului tancului duce la defectarea acestuia, Young-gwang e trimis sa aduca de mancare echipajului, ce ramane in urma sa repare tancul. In momentul in care revine, are loc un atac al americanilor, si-i gaseste pe toti camarazii sai morti. Speriat de moarte, incearca sa ajunga din urma ce a mai ramas din unitatea sa, dar se rataceste. La randul lor, soldatii sud-coreeni aflati in misiune sunt atacati de nordisti, iar singurul care supravietuieste este Nam-bok. Doar ca acesta pierde documentul secret… In timp ce il cauta, da peste un soldat fugar nord-coreean speriat… ce pare a avea ceea ce el cauta E nimeni altul decat Young-gwang… Avand fiecare dorinta de a ajunge teferi acasa, cei doi trebuie sa ajunga la un compromis…

Filmul nu este o productie de razboi in stilul clasic, cu super-efecte speciale, cu scene numeroase de lupta, cu mult sange si cadavre zburand prin aer. Toate aceste lucruri sunt doar pe fundal si sunt folosite numai ca justificare pentru plasarea actiunii in perioada ultimului an (chiar a ultimei luni) al Razboiului Coreean. In realitate, “The Long Way Home” e o drama spusa pe un ton hilar in contextul unui razboi tragic ce a separat o natiune pana in zilele noastre. Am mai vazut o astfel de abordare in “Welcome to Dongmakgol”, unde un dezertor nord-coreean si un soldat sud-coreean se intalnesc accidental intr-un sat de munte uitat de toata lumea, intre ei legandu-se o prietenie memorabila, in acest film localnicii din Dongmakgol fiind elementul liant al factorului comic. Acum, umorul e adus in scena de doi actori de mare talent, unul ce se indreapta vertiginos spre 50 de ani, Sol Kyung-gu, ce ne-a obisnuit cu rolul de politist acid si cu simtul umorului in diverse filme de actiune (seria Public Enemy), si altul, un tanar de mare perspectiva, Yeo Jin-goo, ce ne-a obisnuit cu aparitii in roluri de copii in seriale de televiziune, dar care de vreo 2 ani a inceput sa interpreteze partituri indraznete si tot mai complexe pe marele ecran, cum a fost cea din “Shoot Me in the Heart”. Desi relatia dintre cei doi, dupa cum o sugereaza scenariul, mai degraba se doreste a fi perceputa ca cea dintre un tata oarecare (din Sud) si un fiu oarecare, putin indoctrinat (din Nord), nu vei simti deloc acest lucru, dovada ca tanarul Jin-goo a intrat atat de bine in rol incat da personajului sau o forta aparte. Nu il privesti pe Young-gwang ca pe un elev fara experienta, naiv, ci ca pe un adult responsabil, ce se lupta sa supravietuiasca razboiului pentru a-si reintalni iubita si pentru a avea grija de mama sa singura, ce si-a pierdut toti fiii. Tocmai pentru ca priveste viata cu responsabilitate, Young-gwang e perceput ca un adult de catre spectator, fapt ce sterge orice asociere a lui cu un fiu. Nam-bok, la randul sau, e capul unei familii din sanul careia a fost smuls chiar inainte ca sotia lui sa nasca. Nu stie nici macar daca are un fiu sau o fiica, sau cum il/o cheama. Dorinta de a-si revedea familia e singura ce-l motiveaza sa razbeasca in acest razboi, sa scape cu viata. El vede in Young-gwang un inamic, nu e sensibilizat de varsta frageda a lui. Ajunsi fata in fata, captivi fara voia lor intr-un tanc aproape distrus, cei doi reusesc sa se cunoasca mai bine, sa dialogheze, dar relatia lor e mai tot timpul una de-a soarecele si pisica, pentru ca fiecare isi urmareste telul. Umorul e pigmentat de un limbaj nu chiar ortodox, ce il potenteaza oarecum si din nou desfiinteaza ideea de tata-fiu pe care regizorul scenarist o tot arunca in cateva randuri (“ti-as putea fi tata”). Lipseste respectul unei astfel de relatii, cei doi fiind mai degraba inamici ce mai apoi, imperceptibil, devin prieteni, pe masura ce trec printr-o multime de intamplari la limita dintre viata si moarte. Daca stam sa privim in ansamblu, insa, filmul e o imagine perfecta a divizarii Peninsulei Coreene, in special ca mentalitate, ce continua si azi. Subtil, neintelegerile si acomodarea celor doi inamici unul cu celalalt sugereaza ce s-ar putea intampla in cazul unei ipotetice si mult asteptate unificari, mesajul fiind unul pozitiv, reflectat de cateva scene cheie, cum e cea de pe pod, din final, in care niste sateni si cei doi inamici incearca sa traga de pe marginea prapastiei un tanc, toti uniti. Dincolo de toate elementele ce ii despart, (de viziune si aspiratiile proprii), Nordul si Sudul se pot unifica si depasi neincrederea reciproca doar lasand la o parte trecutul (nu uitandu-l !) si privind inspre viitor cu o dorinta identica pentru prosperitate si pace. Acest mesaj pacifist e cheia acestui film superb ce vorbeste, pana la urma, de rana inca sangeranda a unei natiuni profund divizate si la peste 60 de ani distanta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: marți 19 iulie 2016

Actorul Lee Jung Jin nu pare sa se teama sa fie distribuit numai in roluri negative. A lasat o impresie foarte buna pe piata internationala cu „Pieta”, regizat de Kim Ki Duk (castigator al Leului de Aur la Festivalul de la Venetia) si acum se intoarce pe ecrane cu un altfel de rol negativ, in „Trick”.

In drama ce ruleaza in cinematografe din 13 iulie, Lee Jung Jin are rolul unui producator de documentare TV cu tulburari de personalitate (tip borderline), un sociopat in adevaratul sens al cuvantului, care nu se da in laturi de la nimic pentru un rating bun. In filmul regizat de Lee Chang Yeol („The Man Who Plays the Piano”) Trick incepe sa manipuleze media pacalind un pacient cu o boala in faza terminala si sotia acestuia sa continue o serie TV, chiar pe patul de moarte.

Lee crede ca filmul exploreaza o zona usor diferita a raului ce domina societatea, in general. „Oamenii spun despre personaj ca e un monstru. Dar de ce, m-am intrebat, si cred ca provine dintr-o dorinta foarte adanc inradacinata de a reusi si de a fi acceptat de catre altii. Se spune ca e mai rapid daca iti vinzi sufletul diavolului, pentru ca altfel dureaza mai mult in aceasta societate – o comunitate unde lucrurile sunt impinse mai degraba de rezultate decat de motive.” „Mai mult, problema manipularii nu se limiteaza la media sau la sistemul de radiodifuziune”, a spus actorul.

„In acest film e vorba de lumea radiodifuziunii, dar cred ca reflecta insasi societatea coreeana. Am vazut titluri de stiri referitoare la documentare controversate despre animale si alte stiri, dar nu ma refer neaparat la ele. In generatia noastra, multi oameni se pare ca fac lucruri doar pentru a primi mai multe aprecieri pe retelele de socializare in loc sa le faca pentru ca asta isi doresc sa faca. Personajul meu este un producator, dar este ca oricare alt om din societate, care ar putea fi privit ca un angajat valoros in orice companie sau firma, pentru ca aduce rezultatele asteptate de sefi.”

In timpul pregatirii pentru rol, actorul a spus ca nu a incercat sa simpatizeze sau macar sa inteleaga personajul. „Am intrat in rol gandind ca tipul asta crede cu adevarat ca tot ceea ce face el este corect. Nu am vrut sa influentez caracterul personajului cu cel al meu, Lee Jung Jin, sau sa il vad prin prisma mea. Cu siguranta nu este un personaj pozitiv, dar nu este nici raul absolut. Este cumva intr-o zona gri: calca oamenii pe coada, de exemplu, alternand limbajul formal cu cel liber, alternand intre politete si lipsa de respect.”

Mai mult, actorul spera sa-i faca pe cinefili sa isi puna multe intrebari despre ei insisi si motivatiile pentru care fac anumite lucruri, datorita lui Trick. „Cred ca multi vor dispretui personajul meu, dar ar putea sa se intrebe pe ei insisi daca ei ar face aceleasi alegeri pe care le face Trick, pentru a obtine succesul.”

Un om cu multe fete, in ultimul spectacol al actorului pentru Saturday Night Live (SNL) Korea, actorul, fost model, a personificat un model mut care ii chinuia pe cei de langa el, acestia suportandu-i prezenta cu stoicism. Desi actorul a jucat si o serie de personaje pozitive, tipul de Fat Frumos de la TV, nu s-a dat deoparte cand i s-a oferit (destul de des) cate un personaj negativ, pentru marele ecran.

„Primesc si oferta de a juca personaje pozitive, din cand in cand, pentru filme. Dar, se pare ca oamenii isi aduc aminte de mine mai mult ca tipul cel rau, fie batand pe cineva imbracat in costum, fie avand chipul plin de sange.” „In filmul asta nu pierd ocazia si-l pocnesc la un moment dat pe asistentul de regie, dar de data asta cred ca bat oamenii mai mult cu ajutorul cuvintelor, ceea ce in opinia mea e chiar mai rau.”

In afara ecranului, actorul are o pasiune – fotografia. Calatorind prin multe tari precum Nepal si Kenya, actorul a avut ocazia sa faca multe fotografii expuse la diferite expozitii si va lua parte la Targul International de Fotografie de la Busan, din august. Lee a reusit prin fotografie sa atraga atentia si producatorului de muzica Park Jin Young (celebrul JYP din JYP Entertainment) dupa ce a expus o fotografie a cantaretei Tzuyu din trupa Twice. De atunci actorul a facut si alte fotografii si altor staruri kpop.

„Imi place sa fac portrete. Imi mai place sa fac fotografii pe platourile de filmare, daca actorii, echipa si regizorul sunt de acord cu asta. E interesant, reusesc sa descopar alte fete ale actorilor pe care ii cunosc foarte bine. Asta ma ajuta si sa ma concentrez mai mult asupra colegilor cu care lucrez si sa invat mai multe despre ei.”

Filmul ruleaza in cinematografele din Coreea din 13 iulie.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: luni 18 iulie 2016

Nu, nu s-a intamplat in realitate, ci este doar ideea scenariului unui serial, marca Coreea. De fiecare data cand apare o noua fotografie sau teaser la serialul “W – Two Worlds”, mai apare ceva nou legat de poveste sau personaje. Noul serial, ce va fi difuzat de cei de la MBC, este o drama romantica, insa plina de suspans. Actorul Lee Jong Seok (“Pinocchio”) joaca rolul celui mai neadevarat barbat perfect – un atlet olimpic, slash, geniu, slash, cu un chip superb care, slash, este bineinteles groaznic de bogat, reusind sa isi castige singur averea (a uitat cineva ca este si un geniu?). Slash. Totul este posibil pentru ca personajul este unul nereal, eroul unui webtoon (numit “W”; si serialul a fost initial numit doar “W”), creat de un artist mai morocanos decat “Morocanosii” (neaparat de vazut filmul/ele) care a inceput sa scrie acest webtoon in timpul divortului sau. Mai exact, un divort urat.

Han Hyo Joo, frumusica ce o interpreta pe Dong Yi in …”Dong Yi” din 2010 alaturi de Ji Jin Hee, joaca alaturi de Lee Jong Seok in serialul despre un barbat si o femeie ce traiesc in doua universuri paralele ce exista in zilele noastre, in Seul.

Universurile paralele sunt create de scenaristul Song Jae Jung, un expert in imbinarea a doua universuri intr-o poveste, acesta lucrand in trecut si la “Nine” si “Queen Inhyun’s Man”. Regizorul serialului este Jung Dae Yoon care a regizat anul trecut “She Was Pretty”. Serialul este despre doua lumi ce coexista in acelasi spatiu, una este realitatea asa cum o stim cu totii si cealalta – un taram fantastic, cele doua ciocnindu-se cand personajele interpretate de Lee Jong Seuk si Han Hyo Joo se intalnesc.

Han Hyo Joo joaca rolul unei rezidente in anul II la chirurgie cardiotoracica, dar care nu este prea talentata sau indragostita de munca sa. Ce adora cu adevarat este webtoonul creat de tatal sau, mai ales personajul masculin despre care a crezut mereu ca ar fi exact tipul ideal pentru ea. Adica un superb geniu plin de bani. Tatal sau, jucat de Kim Eui Sung (“Six Flying Dragons”), este moracanosul artist de webtoon care dispare pentru o zi si cand fiica sa incepe sa-l caute gaseste un superb tanar (nu e real, nu e real) plin de sange, in studioul tatalui sau. Personajul principal feminin este descris ca fiind o tanara pripita, care gandeste dupa ce actioneaza si care intr-o zi se trezeste intr-o lume paralela unde idolul creat de tatal sau, barbatul dupa care suspina de la prima litera citita, merge, vorbeste si mai ales sangereaza, dupa cum pare in momentul in care il gaseste in studio.

Cel mai recent teaser il arata pe creator desenandu-l in mod repetat pe eroul fetei sale in situatii care mai de care mai… mortale, spunand mereu ca face ce vrea cu personajul sau. Han Hyo Joo plange declarand ca este o crima, in timp ce Lee Jong Seok descopera ca acea tanara detine cumva cheia existentei sale. Adica unul incearca sa-l omoare, in timp ce fiica sa incearca sa-l salveze. Si vorbim despre un desen. Complicat.

Lee Tae Hwan (“Come Back, Ajusshi”) joaca rolul bodyguardului personajului principal masculin si totodata mana sa dreapta, si Jung Yoo Jin (“Moorim School”) este secretara sa. Si alti actori experimentati au acceptat diferite roluri in serial, precum Park Wan Sang, Kang Ki Young, Lee Shi Un.

“W–Two Worlds” va fi difuzat de MBC dupa serialul “Lucky Romance “, incepand din data de 20 iulie.

(Sursa: dramabeans, Han cinema)

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: duminică 17 iulie 2016

Dai Sijie e o importanta personalitate a literaturii si filmului chinezesc, cu toate ca marile sale realizari au sosit in perioada in care s-a stabilit in Franta. Celebre sunt romanele sale “Intr-o noapte fara luna” si mai ales “Balzac si Micuta Croitoreasa chineza” (ambele disponibile in traducere in romana), dar si controversatele filme “The Chinese Botanist’s Daughters” (2006) si ecranizarea romanului sau “Balzac and the Little Chinese Seamstress” (2002), in care critica regimul comunist chinez si mai ales incalcarea drepturilor omului in China. E un lucru mai putin obisnuit ca un scriitor sa fie si regizor de film, insa pasiunea pentru a saptea arta a facut-o odata cu stabilirea in Franta in 1984, unde a mers cu o bursa de studiu, dupa ce a fost profesor de liceu in Chengdu, unde a studiat istoria artei. Paradoxal, inainte sa devina scriitor a regizat… 3 filme aclamate de critici, pana la “Balzac…” In varsta de 62 de ani, Dai Sijie (foto) s-a nascut in Chengdu, in provincia Sichuan, iar cel mai nou film al sau, “Night Peacock”, practic e o elegie dedicata orasului sau natal Chengdu si, in acelasi timp, orasului sau adoptiv, Paris, ce i-a adus notorietatea mondiala. Filmul e o coproductie chinezo-franceza, filmat atat in Chengdu cat si in Paris. Productia a avut premiera cu mai putin de 2 luni in urma in China, unde a fost prezentata o varianta cenzurata de 84 de minute, in timp ce in Franta, filmul are o durata de 121 de minute. “Night Peacock” a avut incasari de doar 3,8 milioane de dolari in China, insa acest lucru doar pentru ca e un film artistic, de festival, nu o productie comerciala, pentru mase. In rolul principal o revedem pe frumoasa Liu Yifei, ce revine pe marele ecran dupa aparitiile recente din “The Third Way of Love” si “For Love or Money”, o actrita delicata ce-si alege cu mare atentie rolurile, dovada si aparitiile rare din ultimii 3 ani (doar 3 roluri). Din fericire, relatia cu Song Seung-heon pare a-i prii, in acest an actrita avand anuntate inca doua pemiere, in afara de “Night Peacock”. Cunoscutul Leon Lai (Lady of the Dynasty, White Vengeance, Fire of Conscience si, mai ales Forever Enthralled) revine intr-un rol ce aminteste pentru cateva secvente de cel al lui Mei Lanfang din “Forever Enthralled”, cu deosebirea ca daca acolo interpreta opera de Beijing, aici interpreteaza opera de Sichuan. Liu Ye si Yu Shaoqun completeaza distributia excelenta a unui film minunat, pe care iubitorii de arta nu trebuie sa-l rateze.

Elsa (Liu Yifei) e o tanara pasionata de arta si muzica clasica, ce lucreaza ca solista la fluier in orchestra simfonica din Chengdu. Intr-una din zile e atrasa de sunetul unui fluier ce vine din interiorul unei curti, unde un domn de varsta a doua sta pe un piedestal, cantand o elegie viermilor de matase. Din vorba in vorba, il cunoaste pe Ma Rong (Leon Lai), profesor pasionat de cresterea viermilor de matase, ce in fiecare dimineata interpreteaza o elegie la fluier pentru creaturile vii din interiorul coconilor. Si cum ulterior revine sa-l revada, se indragosteste de el, in ciuda diferentei de varsta si a faptului ca profesorul era vaduv de 19 ani. Relatia dintre cei doi e prezentata cu ajutorul flashback-urilor, deoarece in prezent, la cateva luni distanta, o regasim pe Elsa stabilita la Paris, locuind intr-un internat international si continuandu-si studiile muzicale. Mai mult, are in grija niste viermi de matase adusi din China, carora se straduieste sa le gaseasca frunze de cenuser deoarece se spune ca daca acestia consuma asa ceva, din ei vor iesi cei mai frumosi fluturi din lume. Monotonia vietii cotidene, traite in singuratate, in inima Parisului, se rupe in momentul in care apeleaza la un artist tatuator, caruia ii cere sa-i tatueze un vierme de matase pe glezna. Tatuatorul e nimeni altul decat fratele mai mic al Ma Rong, Ma Jian Min, ce se simte atras aparent profesional de frumusetea tinerei chinezoaice. Lucrurile se complica cand, pe neasteptate, un tanar student pe nume Xiaolin da si el buzna in viata Elsei, bulversand-o total. Sentimentele pentru cei trei barbati sunt intretinute de amintiri, pasiunea pentru viermii de matase si pentru muzica… Dar pe care dintre cei trei il iubeste cu adevarat Elsa ?

Simplu, suav, tulburator. Astfel poate fi caracterizat “Night Peacock”, o drama romantica despre pasiunea pentru… Frumos, scris cu majuscule, fie ca e vorba de muzica clasica traditionala, de arta tatuajului, de stravechea crestere a viermilor de matase, de opera sichuaneza sau de frumusetea fizica propriu-zisa. Dai Sijie a reusit sa scoata la suprafata cateva din cele mai definitorii elemente ale culturii chineze, pe care ni le ofera ca pe o carte de vizita, imbinandu-ne sa iubim civilizatia chineza, traditiile si modestia unei natiuni cu o istorie mareata. Avem ocazia sa vedem cu alti ochi o mica parte din ceea ce are China sa ne ofere in materie de cultura. Aflam, astfel, despre specificul operei de Sichuan, ce difera de opera de Beijing atat de intalnita si mediatizata in filmele chinezesti. Aflam despre un instrument stravechi, shakuhachi, un fel de fluier din timpul dinastiei Ming despre care se stiu prea putine, deoarece traditia lui s-a pierdut, in China. Denumirea instrumentului e japoneza pentru ca in secolul VIII acesta a fost preluat din China si a capatat acest nume, ce vine de la lungimea sa (1,8 shaku). Aflam, apoi, despre arta tatuajului, si aceasta mai degraba specifica Japoniei (ati vazut vreun yakuza netatuat ?) si, nu in ultimul rand, poate elementul cel mai important din film, aflam despre indeletnicirea cresterii viermilor de matase. Legenda spune ca istoria matasii incepe in jurul anului 2640 i.e.n, cand Printesa Leizu ar fi scapat in ceasca de ceai un cocon de matase. Desfacand firul de pe gogoasa, i-ar fi venit ideea sa-l teasa, si asa s-a aflat despre ciclul de viata al viermilor de matase. Nu intamplator modul de obtinere al matasii a devenit unul din ele mai bine pastrate secrete ale Chinei, de mai bine de 3 milenii. Matasea putea fi purtata doar de Imparat si inalti oficiali ai Curtii Imperiale, si abia odata cu secolul XVII a putut sa fie purtata si de oamenii de rand. Sulul de matase a fost folosit si ca unul din cele mai pretioase daruri, in antichitate si evul mediu, si nu doar in China, ci si in tinuturile invecinate (uneori era chiar mai pretios ca aurul). Sa nu uitam nici de Drumul Matasii, principala cale de patrundere a tesaturilor de matase in lumea occidentala. Arabii au fost, insa, cei care au raspandit cultura viermilor de matase, dupa ce i-au invins pe persani (secolul VII), raspandind-o din Africa pana in Spania. Abia din anii ’70 ai secolului trecut, China si-a recucerit pozitia de lider mondial in productia de matase, devenind cel mai mare producator si exportator de matase din lume. Practic, cand spui China, nu spui doar arte martiale sau bucatarie traditionala, ci si cultura viermilor de matase. Revenind la “Night Peacock”, Dai Sijie ne arata latura trista a cresterii viermilor de matase: trecerea lor prin patru etape diferite de dezvoltare: ou, larva, pupa (crisalida) si adult intr-un timp relativ scurt, de doar 2 luni de zile. Dupa obtinerea coconului, cam la 2 saptamani, pupa din interior va incerca sa sparga coconul si sa iasa din el, devenind fluture. Aici e etapa in care intervine omul, care expune gogoasa de matase la temperaturi de peste 90 de grade pentru a ucide pupa din interior si a folosi firele de matase. Asta e soarta trista a viermilor de matase, care dupa ce au oferit ceea ce omul urmareste, sunt ucisi. Titlul filmului, “Night Peacock” (Paunul de Noapte) face trimitere la fluturii ce prind viata odata iesiti din gogoasa de matase si care, datorita hranirii cu un anumit tip de frunze in stadiul de larva (de obicei dud, insa de aceasta data cu frunze de cenuser, dupa cum o spune o scriere buddhista) vor avea niste aripi de o frumusete rara. Pentru ca o larva sa ajunga la stadiul de fluture, se subintelege ca viermele de matase trebuie sa supravietuiasca etapei iesirii din gogoasa. Aici e metafora subtila introdusa de regizor, ilustrata de tatuajul unui Paun de Noapte pe care Jian Min, artistul tatuator, il deseneaza pe spatele Elsei, prin talent si daruire. Paunul de Noapte, chiar daca are o existenta scurta, e un simbol al triumfului vietii si frumusetii in aceasta lume trista intunecata de lacomia umana. Iar zborul fluturelui nu poate simboliza decat libertatea, forma cea mai pura de a spune “traiesc”, chiar si numai pentru cateva zile. De multe ori omul nu ajunge sa se bucure de libertatea fluturelui, existenta sa fiind marcata de constrangerile de orice natura ale lumii in care traieste. In fiecare cocon exista ascunsa o viata, asa cum in fiecare fiinta umana exista un suflet viu, ce se poate implini doar exteriorizandu-se, iubind si lasandu-se iubit, traind la maxim fiecare clipa. Cantecul la fluier al lui Ma Rong, din mijlocul viermilor de matase ce dorm in tacere, e o elegie, o melodie trista ce ii calauzeste spre tristul lor sfarsit. Si totusi, in toata tristetea sa, elegia are puterea de a ajuta viermele de matase sa ajunga mai tarziu cocon. Minunata metafora regizorului Sijie, cu Elsa stand pe malul Sennei si cantand la fluier in fata orasului de dincolo de rau, orasul metamorfozat in cocon din care, cu ajutorul elegiei ei, sufletele curate trebuie sa eclozeze in Pauni de Noapte unici in frumusetea lor sufleteasca. O iluzie, desigur, ce defineste perfect optmismul debordant al Elsei. Iubirea pentru celor 3 barbati ce apar in viata ei intr-un timp scurt e bulversanta, dar fiecare isi are rolul bine definit: Xiaolin simbolizeaza iubirea adolescentina, atractia pentru frumos si sexul opus insa nu la nivelul superficial la care ar da de inteles acest tip de iubire; Jian Min simbolizeaza iubirea inteleapta, in care frumosul trece de granita vizibilului, a carnalului, devine imaginatie si, cu ajutorul acesteia, se transforma in arta. In sfarsit, Ma Rong simbolizeaza iubirea matura, usor superficiala cand vine vorba de pretuirea ei, insa o iubire sincera renascuta dupa o experienta dureroasa. Acestea sunt cele trei faze ale iubirii Elsei, dinainte de a se transforma in pretiosul Paun de Noapte…

Un film pur si simplu superb, un balsam pentru suflet, atat al nostru, spectatorul, cat si al regizorului, Dai Sijie, care priveste melancolic spre Chengdu-ul lui natal, de la inaltimea Turnului Eiffel. Veti gasi in acest film tot ce are mai romantic Parisul si China veche (Sichuan cu precadere), peisaje si locuri minunate, pe un fundal sonor de exceptie. Desi realizat cu mijloace modeste, specifice unui film independent, “Nigh Peacock” e o adevarata delectare artistica si vizuala, un spectacol al vietii si al mortii pus pe ritmul sacadat al operei sichuaneze, in care mastile sunt doar coconul fiintei din spatele lor.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 16 iulie 2016

Lumea filmului din Asia, cunoscuta pentru productiile lui Akira Kurosawa, Satyajit Ray, Brillante Mendoza si a altor multi cineasti cu renume, este prea ocupata sa faca filme, pentru a se agita in legatura cu ceea ce se intampla la Hollywood, si ne referim aici la tendinta de distribuire a unor actori din Vest in roluri scrise pentru actori asiatici. Desi acest lucru doare, actorii din Asia nu isi exprima ingrijorarea prea vocal. Multi ridica din umeri vazand acest fenomen ca inevitabil, avand in vedere nevoile comerciale, observand ca si in filmele asiatice sunt distribuiti mereu aceiasi actori de succes din aceleasi motive comerciale.

Distribuirea de actori non asiatici pentru a juca roluri asiatice este foarte evidenta, chiar recent (Tilda Swinton a fost distribuita in „Dr. Strange” in rolul unui personaj tibetan, aceasta aparand si in fantezistul „Snowpiercer” al lui Bong Joon-ho). Acest fenomen este un subiect delicat. Actorul coreean Lee Byung Hun a respins invitatia unui interviu despre acest subiect, reprezentantii sai declarand ca actorul va fi distribuit intr-un nou film de la Hollywood.

Kaori Momoi, actrita japoneza care a aparut in „Memoirs of a Geisha” si in filmul „The Sun” al lui Alexandr Sokurov a sugerat ca actoria este in primul rand despre talentul individual si nu culoarea pielii sau nationalitate. Momoi a laudat devotamentul, talentul si profesionalismul actritei Scarlett Johansson cu care a jucat in „Ghost in the Shell” (filmul va avea premiera in 2017), scenariul fiind o adaptare a unui anime japonez. „M-am simtit binecuvantata ca joc cu ea” a declarat actrita, sfatuind actorii sa fie selectivi in alegerea regizorilor cu care vor lucra. Precum alti actori cu experienta in Asia, Momoi a vazut Hollywood-ul ca o oportunitate. Actrita era deja un star in Japonia cand a inceput sa joace in filme in afara tarii, cu zece ani in urma. Ce i-a placut a fost provocarea, noutatea, „fuga de Kaori Momoi” (dupa cum a descris chiar actrita). „In comparatie cu Japonia, aici sunt mai multe oportunitati, si ai sanse la recunoastere in Statele Unite chiar si cu ajutorul filmelor independente.” Actrita a ajuns sa cunoasca cineastii independenti la festivaluri, inclusiv cel de la Berlin, unde a rulat „Fukushima, Mon Amour” in care a jucat si ea. Actrita a devenit chiar si regizor, avand doua filme la activ, unul urmand sa aiba premiera in 2016.

Claudia Kim (Kim Soo Hyun) considera ca este norocoasa ca poate juca roluri de femei asiatice independente in majoritatea filmelor, precum in „Avengers: Age of Ultron”, din 2015. Dar, actrita a fost dezamagita cand a aflat ca o actrita din Vest a fost distribuita intr-un rol intr-un film de la Hollywood, rol pentru care daduse si ea o auditie. Actrita nu a dorit sa specifice despre ce film este vorba. „Cu siguranta nu este o experienta placuta. Este de-a dreptul ridicol.”

Actroul indian Vijay Varma care a jucat in „Monsoon Shootout”, un film politist cu mai multe finaluri (filmul a fost prezentat la Festivalul de la Cannes), a subliniat ca si la Bollywood familiile domina industria, desi el a fost norocos pentru ca provine dintr-o familie ce nu are legatura cu industria filmului. Bollywood conteaza pe atragerea maselor, distribuind actori celebri, exact la ca Hollywood. „Este extraordinar atunci cand un efort care sfideaza granitele se dovedeste a fi un film mare, precum „Life of Pi”, in care a jucat cel putin un actor indian, filmul fiind regizat de un regizor nascut in Taiwan”, (celebrul Ang Lee), a spus acesta.

Desi unii japonezi se intreaba de ce actrita de origine chineza Zhang Ziyi a jucat in superbul „Memoirs of a Geisha”, altii nu au vreo problema in a distribui actori japonezi in roluri chinezesti sau roluri non japoneze, imitand accente in vorbire si in comportament.

Rolurile pentru actorii americani in filmele asiatice sunt destul de limitate, acestia fiind, de regula, alesi sa joace „straini”. Bryerly Long a jucat in „Sayonara” al lui Koji Fukada, avand rolul unei femei pe moarte in Japonia, dar in film a mai jucat si un robot care era companionul ei.

Gong Li (a jucat in „Raise the Red Lantern” al lui Zhang Yimou) considera ca este o problema de piata de film, de vandabilitate. Actrita declara pe covorul rosu de la Cannes :”Cultura asiatica nu s-a imbinat prea bine cu cultura filmului din Statele Unite. Nu e integrata. Sunt o multime de producatori de top care fac filme in acest moment in China, care nu au procedat bine. Asa ca, este acelasi lucru daca distribui un actor cunoscut sau unul ceva mai putin faimos. Chinezii nu stiu cine este.”

Si exemplele pot continua. „Hollywood Adventures” a avut un platou american de filmari si staruri chineze, dar totul a fost distrus de traducerea nereusita a dialogurilor, din engleza in chineza. Nicolas Cage si Hayden Christensen au filmat impreuna la „Outcast” pentru piata de film din China, unde a fost un esec. „Dragon Blade” cu Jackie Chan, Adrien Brody si John Cusack a fost un succes in China, dar piata din Statele Unite arata ca nu a reusit sa aiba acelasi succes precum au avut alte filme ale lui Jackie Chan din trecut. Matt Damon si regizorul Zhang Yimou spera ca filmul lor sa fie mai bine primit („The Great Wall”, un film S.F).

Respectand diversitatii in distribuirea rolurilor va duce la filme mai bune. Sunt actorii asiatici prea ocupati pentru a se ingrijora de aceste aspecte importante ale industriei in care activeaza sau sunt tematori de feedback-ul negativ primit din partea producatorilor, in cazul in care si-ar exprima foarte clar parerile? Un lucru este cert, pentru majoritatea actorilor coreeni distribuirea intr-un film american e ca un vis la care spera toata viata, de parca industria proprie nu le ofera suficienta expunere si celebritate. Iar paradoxul este ca limba engleza e o mare necunoscuta pentru actorii coreeni, care mai degraba au cunostinte de japoneza sau chineza decat de engleza.

„Magia actoriei sta in a face oamenii sa viseze, sa viseze la o alta lume. Asta iti doresti. Este important sa folosesti un actor de alta rasa”, este de parere actrita Monisha Shiva, actrita de origine indiano-americana ce a lucrat si in India si in State.

Ramane de vazut daca producatorii ce se ocupa cu arta filmului (desi in ziua de azi numai arta nu mai este filmul) vor intelege sau nu acest lucru.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: vineri 15 iulie 2016

Din 1997, legenda filmului chinezesc, Sammo Hung, nu a mai regizat vreun film, preferand sa apara ca actor in acestea, ca producator sau ca regizor al scenelor de actiune. In acest an, la varsta de 64 de ani, acesta revine in scaunul regizoral cu propriul sau film, “The Bodyguard” (cunoscuta si ca “My Beloved Bodyguard”). Rolul principal, desigur, ii revine. In fapt, “The Bodyguard” a fost un excelent prilej al acestuia de a colabora cu prieteni din industria de film chineza (in special din Hong Kong-ul natal), Tsui Hark, Yuen Biao sau Karl Maka avand cateva aparitii in roluri minore. In rol secundar, insa interpretand un personaj cu o importanta majora in scenariu, il revedem pe starul Andy Lau, ce a participat la proiect si in calitate de producator. Interesant este ca rolul principal i-a fost oferit de Sammo lui Jackie Chan, dar acesta a fost nevoit sa-l refuze datorita unor suprapuneri de proiecte si problemelor cu justitia ale fiului sau Jaycee Chan, ce in perioada respectiva a fost arestat pentru consum de droguri. Filmarile au durat o luna de zile (o perioada record pana si pentru un film chinezesc), iar unele scene au fost filmate chiar in Vladivostok, in Rusia. “The Bodyguard” a obtinut 8,4 milioane $ incasari in ziua premierei in cinematografe, si 52,3 milioane dolari incasari totale la box-office in China.

Ding (Sammo Hung) e un fost agent al Biroului de Securitate, pensionat de ani buni, ce s-a retras din Beijing tocmai in micutul orasel de la granita cu Rusia, Suizhen. Aici traieste singur, uitat de toti, intr-o casa darapanata inchiriata de la doamna Park, ce e indragostita lulea de el. Trecutul il urmareste, insa si ii da fiori, in special pentru ca nu se poate ierta pentru faptul ca intr-o clipa de neatentie, nepoata lui a disparut pentru totdeauna. De atunci, relatia cu fiica lui s-a racit total. Intr-una din zile, o fetita din vecini, Cherry, ii da buzna in casa pe fereastra, fugind de corectia tatalui ei. Protejand-o, Ding se imprieteneste cu aceasta, ce ii aminteste de nepoata lui disparuta, intre cei doi luand nastere o prietenie speciala. Insa tatal fetei, Li Zheng (Andy Lau) era un impatimit al jocurilor de noroc, iar aceasta patima oarba il va impinge spre mari incurcaturi. In plus, nici Ding nu este ceea ce cred toti vecinii, in afara de secretul sau din trecut ascunzand si o stapanire la perfectie a artelor martiale. Cand viata micutei Chery e amenintata de incurcaturile in care intra tatal ei, Ding devine, cu sau fara voia lui, bodyguardul acesteia. Mult iubitul ei bodyguard…

“The Bodyguard” este, la prima vedere, o productie de actiune, atat faima lui Sammo Hung cat si modul in care e promovat filmul in trailere si postere punand in prim plan aceasta idee. In realitate, insa, cu exceptia ultimelor 15 minute si a unor scene de actiune in prima jumatate a filmului (nu mai lungi de 4-5 minute), productia e o drama a unui fost agent din Biroul de Securitate ajuns la varsta sanectutii, retras intr-un orasel linistit din apropierea granitei cu Rusia pentru a medita la greselile ce i-au marcat viata. Si cum iertarea nu poate veni decat atunci cand te ierti pe tine insuti, pentru Ding incepe un proces de autoanaliza in tacare. O tacere ce e deranjata atat de proprietareasa la care sta in chirie, ce ii face ochi dulci, cat si de vecina neastamparata Cherry, o fetita de varsta nepoatei sale ce a disparut de ceva timp din neglijenta sa. Personajul lui Sammo Hung este, asadar, un bunicut taciturn, uneori enervant de taciturn prin replicile aproape monosilabice si mormaielile folosite in loc de raspuns, care te intrebi cand… va exploda. Se va intampla doar spre final, spre dezamagirea celor ce indraznesc sa vizioneze acest film pentru latura sa comerciala, de actiune. Din pacate, insa, vorbim de un film realizat intr-o luna de zile, iar acest lucru se vede in produsul final. Scenele de lupta ce incheie productia merita efortul vizionarii filmului pana spre final, dar sunt insuficiente pentru a sterge imaginea de ansamblu lasata de film. Personajele sunt insuficient analizate, daca scenaristul dorea sa aiba la baza o drama, chimia dintre ele pare fortata (e vorba aici atat de relatia lui Ding cu Cherry, cat si de a lui Cherry cu ttal ei, sau a lui Ding cu proprietareasa Park). Toate aceste legaturi intre personaje sunt aproape superficiale, ca si cum drama era de umplutura, si actiunea era baza. Probabil au existat anumite constrangeri bugetare ce au facut ca filmul sa fie de doar o ora si 30 de minute, explorarea personajelor necesitand o durata mai mare a filmului, o durata mai mare a filmarilor etc. Sammo Hung e excelent in scenele de lupta, cum a fost in intreaga sa cariera in astfel de ipostaze, insa ca actor, chiar actor veteran, lasa de dorit. Andy Lau apare prea putin in film pentru a putea sa te atasezi de personajul sau, cu toate ca e un actor cu experienta foarte iubit. Nici scenariul nu e ceva nemaipomenit, si insasi realizarea productiei aminteste mai degraba de un film de actiune de categorie B din anii ’90 facut de americani, in care cuvantul de ordine e graba, decat de un film de prima mana al secolului XXI. Una peste alta, un film comercial de la care nu trebuie sa ai mari asteptari, ce ne arata un Sammo Hung ce rezista inca eroic ca protagonist al scenelor de lupta, in ciuda varstei si greutatii corporale, dar si o ipostaza dramatica inedita in care putea fi mai convingator.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 13 iulie 2016

Au trecut deja sase ani de cand actorul Won Bin juca in ultimul sau film, faimosul „Ajusshi” („The Man From Nowhere)” si de atunci actorul a refuzat toate ofertele de a juca. Se pare ca (este, desigur, doar un zvon, cu Won Bin nu se stie niciodata) actorul ar putea lua in considerare (sa speram…) un nou film, un remake al filmului englezesc „Still Life”, reprezentantii actorului spunand ca este doar unul din posibilele proiecte la care actorul ar putea lua parte. Se poate ceva mai vag?! Este de apreciat ca rolul nu a fost totusi refuzat din start.

„Still Life” este o drama umana contemplativa scrisa si regizata de Uberto Pasolini, care a avut premiera in 2013, la Festivalul de la Venetia, si care a castigat premiul pentru regie in categoria „Orizzonti”. Este povestea dureros de melancolica a unor jumatati de viata si a celor ce au decedat fara a avea pe cineva alaturi de ei. Personajul (jucat de Eddie Marsan) este un functionar a carui munca ingrata este de a localiza rudele celui ce a decedat recent, fara sa ii pese cuiva de el, si deseori este singurul care participa la funeralii. Cei astfel decedati nu reprezinta in ochii superiorilor functionarului decat niste cifre, dar acesta ia fiecare deces si povestea vietii celui ce a murit cat se poate de in serios, pana la a lipi cu multa grija si devotament fotografiile celui decedat in albumele sale de familie, in timp ce mananca ton si paine prajita, de unul singur. Intr-o buna zi este anuntat ca departamentul care include si functia pe care o ocupa se va desfiinta, si devine obsedat de ultimul sau caz. Astfel, el porneste in odiseea pe taramul celor vii, fapt ce il aduce in contact cu prietenii si cunoscutii unui vecin necunoscut inainte de deces. In acest mod personajul intalneste o femeie si incepe sa-si traiasca propria viata.

Filmul original a avut parte de critici amestecate, dar nu este greu de inteles de ce Won Bin ar dori un astfel de rol. Personajul este descris ca unul optimist, in ciuda muncii sale. Fanii sunt curiosi sa vada cum Won Bin ar portretiza un personaj atat de complex, mai ales ca rolul din „The Man From Nowhere” si cel al lui John May (personajul principal din „Still Life”) au caracteristici similare, amandoi fiind putin izolati de lumea din afara si nu au prieteni. Acest rol ar putea fi o provocare, in conditiile in care Won Bin ar trebui sa transmita o multitudine de trairi sub forma unui personaj tacut, subtil si putin lipsit de stralucire. Ramane sa vedem daca va accepta rolul, sau remake-ul coreean la celebrul film va fi facut cu un alt protagonist. Cert este ca lumea asteapta revenirea lui Won Bin pe marele ecran, 6 ani de absenta (timp in care s-a casatorit cu Lee Na-young) fiind prea mult pentru un actor promitator ca el.

(Sursa: dramabeans)

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: marți 12 iulie 2016

De la “Ice Rain” (2004), coreenii nu au mai realizat un film de amploare despre alpinism, si acela avand in centrul sau in final o poveste de iubire sfarsita in lacrimi cu Song Seung-heon protagonist. In plus, in centrul povestii din “Ice Rain” statea muntele Asiaq din Alaska, nicidecum Himalaya. Astfel ca anul trecut, realizatorii coreeni s-au gandit sa realizeze o prima productie de amploare a carui actiune sa se desfasoare in jurul muntilor Himalaya, poveste axata strict pe pasiunea cataratorilor pentru escaladarea muntilor. Ideea s-a dovedit una inspirata, filmul obtinand incasari de 45,8 milioane dolari la box-office (al treilea film coreean al anului 2015 dupa incasari), dupa o lansare chiar cu o saptamana inainte de sarbatorile de iarna. Nu neaparat faptul ca filmul avea la baza o poveste reala a atras publicul coreean in salile de cinema, ci gaselnita producatorilor, ce au marsat pe ideea ca in spatele filmului se afla echipa de productie ce a realizat productiile de mare succes “Haeundae” si “Ode to My Father”. Mai mult, distribuirea in rolul principal a lui Hwang Jung-min, ce venea dupa doua roluri senzationale in “Ode to my Father” si “Veteran” a constituit un alt atu al filmului. Ce se stie mai putin e ca initial, pentru rolul lui Hwang Jung-min au primit oferte Kim Myung-min si Lee Min-ki, care au renuntat datorita intarzierii productiei. Rolurile secundare sunt interpretate de actori cunoscuti, desi faptul ca acestia poarta mai tot timpul echipamente specifice alpinismului ingreuneaza recunoasterea lor (Jung Woo, Cho Seong-ha, Jung Yu-mi – cunoscuta din serialul “Discovery of Love” sau Ra Mi-ran – ce a si primit premiul pentru Cea mai buna interpretare feminina intr-un rol secundar acum o luna la Baeksang Arts Awards pentru acest rol). Regia e semnata de Lee Suk-hoon (The Pirates, Dancing Queen), iar scenariul e scris de o echipa formata din 5 scenaristi, povestea de baza fiind inspirata din realitate.

Uhm Hong-gil (Hwang Jung-min), cunoscut mai simplu drept “Capitanul”, e liderul unei echipe de alpinisti ce a scris istorie pentru Coreea. Impreuna cu neinfricatii lui camarazi, intre care se afla si o femeie, Myung-ae (Ra Mi-ran), Capitanul a atins nu mai putin de 14 din cele 16 cele mai inalte piscuri ale Himalayei, fiind primul alpinist asiatic ce reusea aceasta performanta, in anii ’90. Aflat mereu in cautarea unui sponsor care sa sustina financiar expeditiile, amicul sau Lee Dong-gyu (Cho Seong-ha) ii aduce tocmai la tabara-baza din Nepal un presedinte potent al unei publicatii sportive, dispus sa investeasca in viitoarea expeditie. Dar inainte sa inceapa discutia, un semnal SOS soseste de pe munte, un grup de alpinisti coreeni de la Universitatea Daemyung ratacindu-se de la drumul de coborare, unul pierzandu-si chiar viata. Capitanul reuseste sa-i salveze, in ciuda vremii aspre si a incapatanarii unui anume Moo-taek (Jung Woo), ce refuza sa abandoneze cadavrul prietenului sau pe munte. Ajuns la tabara-baza, acesta isi revine dupa 2 zile si se alege si cu o mustruluiala ca la carte din partea Capitanului, ce-l sfatuieste sa nu mai urce vreodata pe un munte. 7 ani mai tarziu, in 1999, Capitanul se pregateste de o noua expeditie. Destinul (sau poate altceva) face ca cei doi tineri pe care ii recomanda camaradul sau pentru a fi carausii echipei sa fi fost salvati cu 7 ani in urma de Capitan in Nepal, unul din ei fiind chiar incapatanatul Moo-taek. Dupa ce-i testeaza si e la un pas sa se debaraseze de ei, Capitanul ii accepta intr-un final, vazandu-le hotararea si entuziasmul. Si astfel incepe escaladarea varfului Kangchenjunga si, odata cu ea, aventura vietii pentru Moo-taek, respectiv ultimele expeditii pentru Capitan in vederea stabilirii unui nou record si a implinirii unui frumos vis. Dar muntele isi cere tributul pentru a se lasa admirat de la inaltime…

“The Himalayas” e un film in care se imbina doua genuri principale, comedia si drama, atmosfera lui fiind una relaxata, cu o tensiune interioara specifica pe masura ce ne apropiem de deznodamant.De la inceput trebuie spus ca nu e un film grandios, cum poate parea la prima vedere, ci mai degraba e o productie cu o poveste simpla despre prietenie si aventura escaladarii muntilor Himalaya, actiunea intinzandu-se pe durata a 12 ani. Numarul mare de personaje si purtarea echipamentelor specifice escaladarii face dificila recunoasterea si familiarizarea cu acestea, asocierea numelor lor cu fiecare personaj in parte, lucru care scade interesul spectatorului pentru firele colaterale ale povestii. Totusi, regizorul reuseste sa lase aceste personaje sa-si interpreteze partitura, axandu-se tot timpul pe firul principal si pe cei doi protagonisti, Uhm Hong-gil si Moo-taek. Hong-gil, bine interpretat de Hwang Jung-min, e un alpinist cu experienta, cunoscut in lume ca primul asiatic ce a reusit sa escaladeze 14 varfuri din Himalaya. Pentru cei ce nu stiu, muntii Himalaya sunt, in mod paradoxal, cei mai tineri munti de pe Pamant dar si cel mai inalt sistem muntos de pe planeta, care si in zilele noastre continua sa se ridice, in ciuda eroziunii la care e supus. In muntii Himalaya sunt 14 varfuri de pste 8.000 de metri, cele mai cunoscute tinte ale alpinistilor fiind Everest (8.849 m), K2 (8.611 m), Kangchenjunga (8.586 m) sau Nanga Parbat (8.125 m). In functie de limitele de inaltime, muntii Himalaya pot fi clasificati in 3 categorii: muntii de pana in 1.200 m inaltime (in sud), Himalaya Joasa (in partea centrala, cu inaltimi de pana la 4.500 m) si Himalaya Inalta, in Nordul lantului muntos ce strabate Asia Centrala, cu varfuri ce depasesc 8.000 de metri. Acesti din urma munti sunt sic ea mai spectaculoasa provocare pentru adevaratii alpinisti, multi pierzandu-si vietile in timpul escaladarii sau la coborarea de pe munte, din cauza furtunilor de zapada. Cele mai inaote varfuri se afla in doua tari, Nepal si Pakistan, cu toate ca lantul muntos strabate si China, India si Bhutan. Despre frumusetea peisajelor pitoresti ce le ofera acesti munti s-au facut numeroase filme si documentare, insa multi alpinisti si-au pierdut viata inainte de a reusi sa ajunga in varf, dupa cum si altii au scris istorie (si Romania are cativa astfel de exploratori ce au atins varfuri din Himalaya, precum Ticu Lacatusu, Horia Colibasan sau Alex Gavan) Coreea de Sud se poate lauda cu 6 alpinisti cunscuti, dar prin acest film cu siguranta Uhm Hong-gil e cel mai celebru. Acesta a escaladat de mai multe ori muntele Aconcagua din Argentina (cel mai inalt munte din America de Sud), iar in anul 2000, dupa 12 ani, a ajuns in varful K2, ceea ce inseamna, in lumea alpinismului, ca echipa lui a completat intreaga misiune de a escalada 14 varfuri mai mari de 8.000 de metri. A esuat sa escaladeze Everestul in 2005, dar a reusit in 2008, lucru pe care filmul nu il mai spune, din pacate. Si a mai reusit o performanta extraodinara: a fost prima persoana ce a reusit sa escaladeze 16 din cele mai inalte locuri de pe Pamant. In 2007 a atins cel mai inalt varf din Antarctica. In prezent, Hong-gil are 56 de ani, doi copii mari si se implica in activitati caritabile, fiind o celebritate respectata in Coreea.

Revenind la film, acesta se axeaza pe un episod real din viata lui Uhm Hong-gil, cand in timpul escaladarii varfului Kangchenjunga,a devenit mentorul a doi tineri alpinisti. Remarcabil e principiul ce-l calauzeste pe Capitan, cum ii spun toti, si modestia lui: “Niciodata nu cuceresti un munte. Doar iti petreci putin timp pe varf, cu permisiunea muntelui.” In fata unor astfel de principii calauzitoare, parasirea familiei pentru plecarea in expeditii nu poate aparea decat ca un instrument de a face familia mandra de el, iar personajul din film e prins intre aceste doua indatoriri, fata de familie si fata de pasiunea sa, muntele sacru. Una peste alta, un film reusit, emotionant spre final, cu o nota vesela pe parcurs pana la infruntarea cu muntele si greutatile ivite odata cu escaladarea. Nu e un film care sa spui ca aduce ceva nou genului (americanii au cam spus totul in domeniu), totusi e decent realizat, realist si fara tendinta de eroizare excesiva ce o vedem in alte productii coreene. Naturaletea si simplitatea cu care e spusa povestea iti da senzatia ca chiar participi la o escaladare, pas cu pas, a unui munte, pe alocuri filmul avand in el incluse elemente de film documentar, filmari realizate de o echipa de la tv ce sunt introduse in imaginea principala. Fara a excela, “The Himalayas” nu dezamageste, oferind o experienta placuta si, firesc, la un moment dat trista, despre lupta omului cu propria sa ambitie pentru imblanzirea Muntelui, dar si despre prietenie si loialitate. Mai mult ca sigur succesul acestui film se datoreaza interesului coreenilor pentru cunoasterea propriilor personalitati ce le scriu istoria.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: luni 11 iulie 2016

Jumatate din anul 2016 s-a scurs deja, si cinematografia coreeana nu a avut cea mai buna perioada a sa.

Inca din 18 iunie, ocupantul locului intai in box office-ul coreean este „A Violent Prosecutor”, cu 9,7 milioane de bilete vandute. Totusi, daca facem o lista cu toate filmele difuzate in acest an in cinematografele coreene, in primele 10 pozitii s-ar regasi doar 5 filme autohtone: A Violent Prosecutor, The Wailing, The Handmaiden, Spirits’ Homecoming si The Himalayas. Mai mult, daca s-ar face un top 20 al filmelor, doar noua productii coreene ar fi pe lista, dintre care The Wailing si The Handmaiden care inca ruleaza in cinematografe si inca mai au sanse sa urce in topul biletelor vandute, reusind poate sa castige in fata unor filme straine.

Cele mai impresionante filme coreene din top in prima jumatate a anului 2016 ar fi Spirits’ Homecoming si Dongju: The Portrait of A Poet. Ambele filme au fost facute cu bugete reduse si difuzate in mai putine cinematografe decat suratele lor, dar ambele au reusit sa isi castige locuri onorabile, 4 respectiv 5 (ambele filme readuc cinefilii intr-o perioada dureroasa a istoriei Coreei, cea a Ocupatiei Japoneze). Daca adaugam listei si „A Melody to Remember”, de pe locul 10, cu un scenariu ce are loc in timpul Razboiului Coreean, s-ar putea spune ca istoria moderna a Coreei a sustinut practic box office-ul coreean.

Mai mult, aspectul actual al societatii coreene a fost si el prezent, si o tema folosita in prima jumatate de an de catre scenaristi. A Violent Prosecutor si Inside Men: The Original au parodiat sau atacat dinamica puterii din Coreea; si Phantom Detective, desi perioada nu este prea clara in scenariu, este deseori mentionat ca o metafora a puterii in societatea din Coreea.

De obicei, box-office-ul coreean are o prima jumatate de an in care productiile autohtone se comporta mai slab, cele americane domindn clasamentul. Insa vara si mai ales toamna sunt perioadele cele mai propice pentru lansarea marilor succese. Si, din fericire, cele mai asteptate productii coreene ale lui 2016 vor avea premiera in a doua jumatate a acestui an. Cu siguranta intre ele se va gasi unul care sa depaseasca „A Violent Prosecutor” la incasari si sa devina performer-ul acestui an. „Veteran”, „Assassination” si „The Himalayas”, primele 3 filme coreene ale lui 2015 au avut toate premiera in a doua jumatate a anului. Ce filme mari asteptam in a doua jumatate a anului ? „The Handmaiden” a avut deja premiera si a strans aproape 30 milioane dolari. Urmeaza „The Last Princess” (Son Ye-jin), „Operation Chromite” (cu o multime de vedete in distributie), „Train to Busan” (Gong Yoo), „The Tunnel” (undeva in august, cu Ha Jung-woo si Bae Doo-na), iar spre sfarsitul anului „Secret Agent” (cu Song Kang-ho) si, mai ales „Asura”, un film cu o multime de vedete de prim rang: Hwang Jung-min, Jung Woo-sung, Joo Ji-hoon, Kwak Do-won. Si daca mai adaugam faptul ca surprizele pot aparea de la orice alt film cu buget redus, putem intelege de ce imaginea actualului top se poate schimba radical pana la sfarsitul anului. Asadar, filme promitatoare, care cu siguranta vor rescrie istoria topului anului 2016 la box-office.

(Sursa: dramabeans)

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: duminică 10 iulie 2016

Mai inainte de Hae Jung, Yu Sun se pregateste de casatorie. Prof. Kim vine sa ceara binecuvantarea doamnei Jung, dar prezenti la nunta sunt Hae Jung, Yu Jin si Jun Ha. A trecut un an, Yu Sun este o fericita viitoare mamica, in ciuda avertizarilor medicilor care au informat-o ca isi pericliteaza viata. Jun Ha a venit sa-i ceara ajutor lui Young Hoon, cel care i-a mai salvat o data viata. Fie ca vor, fie ca nu, cei doi fosti iubiti se intalnesc din nou fata in fata. Dupa interventie, atat mama cat si nou nascuta sunt bine si ii dau ocazia proaspetei bunici sa-si accepte ginerele. Nu doar necazurile nu vin singure; o bucurie atrage alta bucurie. Nunta lui Hae Jung a reunit intreaga familie. Yu Mi s-a intors special pentru acest eveniment din SUA, impreuna cu Han Tae Suhk care a urmat-o acolo. Numai Yu Jin este singura, iar Young Hoon si Su Jin sunt doi straini care locuiesc in aceeasi casa. A reusit oare distanta si timpul sa stinga focul iubirii si sa aduca dorita uitare?

Prezentare realizata de kira – asiacinefil

Publicat: duminică 10 iulie 2016

Regizorul si scenaristul Na Hong-jin, care in anii trecuti a atras atentia cu doua productii “low budget” ce au fost mari succese de box-office, premiate la festivaluri de film (“Thr Chaser” si “The Yellow Sea”), revine in acest an in atentie cu un thriller supranatural, “The Wailing”. Finantat cu capital american de catre studiourile “20 th Century Fox” divizia Coreea, avand premiera cu nici 2 luni in urma, productia a reusit sa atraga foarte multi coreeni in salile de cinema. Doua saptamani la rand a fost nr. 1 la box-office, obtinand intr-un final incasari de peste 48,1 milioane dolari, suma care il situeaza, la jumatatea anului 2016, pe locul 2 la incasari. Nu neaparat povestea stranie si captivanta a atras publicul, cat distribuirea in film a starului Hwang Jung-min, care, paradoxal, interpreteaza un rol secundar, intrand in scena abia la jumatatea filmului. Rolul principal, in mod surprinzator, ii revine lui Kwak Do-won, o prezenta obisnuita in roluri secundare. Acesta face in sfarsit pasul spre rolul principal intr-un film important, colaborand pentru a doua oara cu Hwang Jung-min (prima oara in 2014 la “Man in Love”). Japonezul Jun Kunimura, un veteran cunoscut al filmului japonez (iar publicului occidental cunoscut mai ales din aparitia in “Kill Bill”) si atragatoarea Chun Woo-hee din “The Piper” si “Mother”, o actrita in plina ascensiune, completeaza o distributie interesanta si echilibrata a acestui thriller plin de mister ce dureaza doua ore si jumatate. Titlul filmului in coreeana este “Gokseong”, acesta fiind numele satului in care se petrece actiunea, astfel ca producatorul american a gasit repede un titlu mai mult metaforic decat cu o legatura directa cu actiunea, “The Wailing” (“Tanguirea”). Filmul a fost prezent in acest an la Festivalul de la Cannes, in afara competitiei principale.

Gokseong e un sat linistit dintr-o zona montana a Coreei, in care mai nimic nu se intampla. Localnicii isi vad linistiti de grijile cotidiene, atmosfera pasnica dandu-ti senzatia unui loc unic. Totul pana cand un cuplu de cultivatori de ginseng e omorat intr-un mod salbatic. Jong Goo (Kwak Do-won) e sergent in politia locala, si e trezit cu noaptea in cap pentru a merge la locul faptei. Locuieste cu sotia si soacra lui intr-o locuinta saracacioasa, si are o fiica minora la care tine foarte mult. Cazul se complica dupa ce la fata locului un localnic e gasit intr-o stare deplorabila, avand halucinatii, iar repede autoritatile locale incearca sa puna tragedia intamplata pe seama intoxicarii cu o ciuperca salbatica otravitoare. Dar la scurt timp, incep sa circule in sat tot felul de zvonuri despre o femeie stranie ce umbla despuiata in puterea noptii si ii innebuneste pe sateni, impingandu-i la moarte, dar si despre un japonez misterios stabilit recent in zona de munte, despre care se spune ca ar fi o… fantoma. Si cum evenimentele stranii continua, Jong Goo e trimis sa gaseasca dovezi pentru prinderea autorului crimelor ce au terorizat satul. In momentul in care fiica lui se imbolnaveste de aceeasi boala de care au murit mai multi sateni, in fata lipei de solutii din partea medicilor, Jong Goo accepta sa apeleze la un saman, Il Gwang (Hwang Jung-min), care sa-i salveze fata.

Desi “The Wailing” e un thriller plin de mister, cu un evident iz comercial, in spatele lui se ascunde o parabola religioasa de care nu am sti daca nu am da peste citatul biblic cu care se deschide filmul. Acesta face trimitere la momentul reintalnirii lui Iisus cu apostolii, dupa Inviere, in care Iisus spune ca “duhul nu are carne si oase”, spre deoebire de el, ce are maini si picioare. De fapt, daca e sa privim filmul din acest punct de vedere, putem intelege intentia regizorului si sensurile ascunse ale povestii infioratoare ce ne e adusa in fata ochilor. Intunecat si pesimist, ca anterioarele productii ale lui Na Hong-jin, “The Wailing” e un film tensionat, plasat intr-un decor total opus, relaxant, in care pacea si armonia par a domina. Tensiunea apare odata cu crimele ce se produc in satul Gokseong si cu imbolnavirile misterioase cu o boala pe care nici medicii nu o cunosc. Personajele demne de mila ce devin protagonistii povestii sunt un politist speriat de moarte de fantome si asupra caruia zvonistica creeaza conditiile prielnice instaurarii unei stari de panica ce il face sa aiba cosmaruri teribile; colegii lui de la sectia locala de politie, nici ei mai breji, care si-ar dori ca viata lor sa fie un etern “dolce far niente” si, eventual, sa urmeze intr-o buna zi si o promovare; familia politistului, oameni simpli si aparent plictisiti de monotonia zilnica. Lor li se adauga pe parcurs un saman dezinvolt interpretat de Hwang Jung-min, o tanara misterioasa ce apare in momentele de rascruce pentru a-l ajuta pe politist, cu sau fara intentie si, desigur, “suspectul de serviciu”, japonezul interpretat excelent de veteranul Jun Kunimura, elemental central in jurul caruia graviteaza povestea, sporindu-i misterul. Si totusi, dintre toate aceste personaje, adevarata inventie a scenaristului e politistul Jong Goo. Interpretat de un actor obisnuit cu roluri secundare, Jong Goo e un personaj mereu incruntat, ce-ti da impresia ca a scapat ultimul tren spre fericire si ca a ramas captiv pe viata in monotonia din satul Gokseong. Nu zambeste niciodata, cu toate ca are uneori o doza de umor negru, rafinat, ce nu poate fi trecut cu vederea. Starile lui oscileaza intre un umor parca nedorit nici de el si o spaima continua, ce tradeaza lasitate, confuzie, incoerenta. E un personaj care cauta raspunsuri facand un pas inainte si doi inapoi, si acestea cu timiditate, mai mult dintr-un instinct de autoconservare. E greu sa te astepti e la el sa ia o decizie curajoasa, astfel ca si atunci cand isi ia inima in dinti si se decide sa faca ordine, sa rezolve si el ceva, cum vede ca da de greu redevine persoana fricoasa ce o ia la sanatoasa. Jong Goo e un anti-mocdel, chiar daca e politist (supraponderabilitatea, faptul ca intarzie mereu la serviciu inventand tot felul de scuze sau pur si simplu punand o masa in familie mai presus de prezenta la timp la locul unei crime). Pe de alta parte, Il Gwang, samanul ce intra in scena cand lucrurile par fara iesire ne prezinta un Hwang Jung-min total acaparat de specificul meseriei practicate, ce da impresia ca e stapan pe situatie, ale carui ritualuri sunt de-a dreptul spectaculoase. Nu e un personaj de care sa te mai poti atasa deoarece intra in scena tarziu, are un scop si un rol precis si clar delimitat, iar portretul lui ne e prea putin zugravit pentru a-l cunoaste indeaproape. Oarecum rolul lui e de a inclina balanta intre Bine si Rau, e un factor aparent hotarator si lipsit de orice mister, dar uneori el mai mare mister e realitatea insasi, aparenta. “The Wailing” exact acest lucru il tinteste: realizarea unui joc intelligent al aparentelor, joc pe care nu-l poti sesiza la prima vizionare deoarece intreaga cheie a filmului sta in finalul sau, in lamurirea tuturor situatiilor inexplicabile. Din pacate, victima acestui joc al aparentelor e scenariul, care spre final devine ambiguu si oarecum enervant prin lasarea lucrurilor intr-o aparenta suspensie. In realitate, insa, aceasta suspensie e de fapt metafora lumii in care traim, una macinata de indoielile omului fata de semenii sai si, mai ales, de lipsa acstuia de credinta, de religiozitate. Raportarea fata de Bine si fata de Rau prin intermediul unei credinte (fie ea primitive precum samanismul, sau crestinismul) e ca si cum ai avea o arma pentru a te apara in fata necunoscutului. Cand ajungi sa ai indoieli si, cum spune Biblia, sa te increzi in falsi profeti, fara a putea deosebi Binele de Rau, omul devine unealta diavolului. Filmul are o tensiune graduala, ce va va tine cu sufletul la gura pana la final, insa cheia se afla tot timpul sub ochii spectatorului. Nimeni, insa, nu va da importanta lucrurilor simple, simbolurilor, toata lumea va cauta senzationalul, in deznodamantul acestui film, iar acesta si anumite raspunsuri aparent vor lipsi. In realitate, insa, raspunsurile sunt tot timpul sub ochii nostri, in film, doar ca nu avem ochi pentru acestea deoarece cautam altceva. Aici sta farmecul acestui film sobru, cu personaje schimbatoare, ce-si dezvaluie treptat adevarata natura, fascinant prin decorurile sale, poate putin prea lung ca intindere, dar care cu siguranta nu va va plictisi. Cu toate ca nu se ridica la nivelul unui “Moss”, un film coreean oarecum similar si ca intindere, decoruri, castiguri la box-ofice, atmosfera, etc, “The Wailing” e o provocatoare incursiune in lumea supranaturalului, ce nu dezamageste.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 9 iulie 2016

Cel mai recent rol al sau, cel al unui escroc impertinent din filmul istoric “Kim Seon Dal”, marcheaza inceputul carierei unui actor matur, desi actorul de 22 de ani a jucat in multe roluri melodramatice. Cu un debut la 8 ani in aclamatul “The Way Home”, Yo Seung Ho iese din tiparul rolurilor jucate, incercand unul intr-o comedie.

In “Kim Seon Dal”, personajul lui Yoo Seung Ho este un escroc legendar – unul ce reuseste sa il pacaleasca pe rege si sa reuseasca una din cele mai mari escrocherii: vanzarea raului Daedong (desi raul nu era in proprietatea cuiva). Acest rol este al doilea consecutiv cu un scenariu plasat in perioada Joseon, si actorul a vorbit despre alegerea rolului dupa cel din “Joseon’s Magician”, din decembrie.

“Da, filmul este o comedie, dar este pentru prima oara cand am citit un scenariu si am ras in gura mare de rolul meu. Primul motiv pentru care am ales acest rol este pentru ca e foarte amuzant.”

“S-ar putea spune despre mine ca doresc sa fac roluri de care sunt atras. Am jucat in patru roluri anul trecut si nu le-am ales pentru vreun motiv anume. Am ales un scenariu amuzant, vesel, ceva ce mi-a atras atentia, astfel m-am trezit cu proiecte care se suprapuneau, uneori. Este doar o coincidenta ca joc in doua roluri din aceeasi perioada.”

Actorul a fost foarte ocupat anul trecut, filmand ambele filme si jucand in serialele “Imaginary Cat” si “Remember – Son’s War”. Yoo Seung Ho a fost foarte dornic sa revina la munca dupa serviciul militar ce l-a tinut departe vreme de doi ani.

“Dupa eliberare, am fost asa de fericit sa redevin un civil obisnuit, am acceptat rol dupa rol. Cand eram in armata m-am simtit respins, urmarindu-mi colegii de aceeasi varsta cu mine jucand, si imi spuneam ‘Si eu pot sa joc asta! Si eu am jucat asa!’ Cred ca si asta a fost un motiv pentru care am muncit asa mult.”

Intrebat de genul de film pe care ar vrea sa-l incerce, actorul a raspuns: “Nu le pot face pe toate chiar acum, dar imi displace ambiguitatea. Totul sau nimic. Daca e sa creez o emotie, vreau neaparat sa lucrez cu roluri care sa starneasca rauri cu lacrimi.”

“Cand ma voi apropia de varsta de 30 de ani cred ca voi avea parte de si mai multe roluri. As vrea sa incerc sa joc in filme de actiune, de comedie unde te doare burta de atata ras, vreau un film cu o poveste la care sa te doara inima, o poveste ce starneste emotii zguduitoare. Personal, insa, nu sunt un fan al filmelor de dragoste.”

“Nu stiu daca e pentru ca nu am foarte multa experienta, dar mi-e greu sa empatizez cu povestile de iubire. Simt si mi se spune ca la un moment dat trebuie sa fiu un pic trist, dar nu simt detaliile. Am incercat sa stapanesc scenele de sarut urmarindu-le pe cele care sunt date la televizor, credeti ca am facut bine asa?”

Yoo Seung Ho a jucat multe roluri serioase, dar a explicat de ce a ales o comedie de aceasta data. “Nu am ales acest rol pentru ca am vrut sa ma departez de imaginea mea. Personal prefer rolurile mai melancolice, imi plac rolurile mai depresive, mohorate, intunecate. Doar pentru ca imi plac acele roluri nu inseamna ca vreau sa joc doar in asa ceva. Problema este ca pana acum, nu stiu de ce, mi s-au oferit doar astfel de roluri.”

“Cand am primit oferta sa joc intr-o comedie m-am gandit ca ar fi o provocare si as colabora intr-un mod interesant cu regizorul si intreaga echipa de film. Cred ca am avut dreptate, a fost o provocare pentru noi toti. Si mai cred ca daca joci doar in roluri depresive, incepi sa pari trist. Pot face si un rol vesel care sa se potriveasca cu varsta mea! Asta am vrut sa demonstrez.”

“Dupa ce am jucat si un rol intr-o comedie, am realizat ca imi place sa-i fac pe altii sa rada, m-a facut sa ma simt bine si am devenit mai doritor sa-mi sterg imaginea creata pana acum. Nu stiu cat va dura, dar sunt total de acord sa merg pana la capat (pentru un rol) si chiar mai departe. Am devenit mult mai increzator in mine.”

Intrebat despre ce face in timpul liber, Yoo Seung Ho a raspuns: “Nu am vreun prieten celebru si inca am ca prieteni pe cei cu care am facut liceul. Toata lumea crede ca stam sa bem toata noaptea, dar nici eu si nici prietenii mei nu putem tolera alcoolul prea bine. Pur si simplu ne jucam. Incepem prin a bea cafea si apoi ne jucam la calculator ore in sir, mancam si apoi ne intoarcem la calculator. Stam asa pana pe la ora 2 dimineata. Ne jucam, nu pot sa ma laud ca facem ceva iesit din comun.”

Presa a dorit sa afle daca el crede ca este amuzant in viata reala. “Incerc sa fiu amuzant, dar sunt oameni care pur si simplu nu sunt. Eu…sunt unul. Am devenit mai increzator fata de umor, dar tot nu am devenit amuzant. Dar mama mea rade pentru mine. Stiti, ea e de partea mea.”

“Kim Seon Dal” va avea premiera pe 6 iulie.

(Sursa: dramabeans)

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Page 1 of 2

sus

Archive: iulie 2016

Port of Call (2015) – un puzzle intens şi provocator cu 16 premii

Soo Hyun într-o ecranizare îndrãzneaţã dupã Stephen King

Pay Back (2013) – rãzbunarea şi iertarea, cele douã arme ale înfãptuirii dreptãţii

Moon So-ri selecţionatã în juriu la Veneţia

Bread of Happiness (2012) – un basm real despre (re)gãsirea fericirii în lucrurile simple

Reuşesc zombii sã impresioneze în „Train to Busan”?

„A fost o onoare sã-l interpretez pe MacArthur în ‘Operation Chromite’ „

Lee Min-ki rateazã şansa unei reveniri rapide dupã încheierea stagiului militar

The Long Way Home (2015) – Sol Kyung-gu şi Yeo Jin-goo inamici înfrãţiţi în mijlocul rãzboiului ce-a divizat o naţiune

Starul din „Pieta” se întoarce pe ecrane dupã patru ani

Când o fangirl îşi întâlneşte idolul…

Night Peacock (2016) – o elegie simplã, suavã şi tulburãtoare semnatã de Dai Sijie

Diversitatea în distribuirea rolurilor din industria de film

The Bodyguard (My Beloved Bodyguard) (2016) – Sammo Hung, când legendele apun…

Dupã 6 ani de absenţã, Won Bin se gândeşte sã revinã în prim plan

The Himalayas (2015) – Hwang Jung-min, între ambiţie şi loialitate

Scurtã privire asupra box-office-ului coreean în prima jumãtate a lui 2016

Four Sisters (2001) – Episodul 20 subtitrare in romana

The Wailing (2016) – o parabolã terifiantã, întunecatã şi pesimistã despre Rãu ca opus al Binelui

Yoo Seung Ho – între încercarea de a–şi sterge imaginea creatã şi dorinţa de a smulge râuri de lacrimi