„Aladin” este o ecranizare moderna a basmului clasic cu acelasi nume, in care povestea este adusa intr-un prezent la randul sau imaginar. Este o tentativa indrazneata a regizorului Sujoy Ghosh, care aduce in prezent un basm arhicunoscut, cu ajutorul unor efecte vizuale fara prezedent in industria bollywoodiana. Cu tot acest efort si cu toata viziunea novatoare, criticii sunt de parere ca acesta a esuat in scopul sau: emotional, povestea romantica e zero, iar scenariul e sec si plicticos. In ciuda acestor lipsuri, plusul in acest film e adus de prestatia actorilor: superstarul Amitabh Bachchan in rolul Geniului este sublim. Ritesh Deshmukh se potriveste perfect rolului tanarului adolescent ratat Aladin, avand un rol perfect interpretat, in timp ce Sanjay Dutt, interpretul personajului negativ, este in mare forma. In rolul principal feminin, debuteaza pee crane Miss Sri Lanka 2006, Jaqueline Fernandez, care are o prezenta scenica superba, fiind nu doar atractiva ci si foarte expresiva.
Aladin Chatterjee traieste intr-un oras fictiv din India contemporana. El este un orfan terorizat inca din copilarie de banda unui anume Kasim. In sa in viata lui apare o anume Jasmine, care ii da un alt curs acesteia in momentul ii care ii da o lampa fermecata, ale carei puteri sunt identice celei arhicunoscute din basmul Aladin. Lampa il aduce in viata lui Aladin pe Geniu (Amitabh Bachchan), un star rock de pe vremuri disperat sa-i indeplineasca lui Aladin 3 dorinte, pentru a-si incheia contractul cu lampa fermecata. Dar totul ia o turnura neasteptata cand apare la orizont adevarata amenintare, fostul Geniu al lampii, Stapanul Inelului. Cu ajutorul lui Jasmine, Aladin si Geniul colaboreaza impreuna pentru a invinge Stapanul Inelului.
In ciuda parerilor negative ale criticilor, care oscileaza intre „Aladin esueaza sa incante” si „Aladin e o deceptie”, filmul ofera peste 2 ore agreabile in compania unor actori bine cotati, care dau proba talentului lor, a unor imagini bine editate si a unor efecte speciale fara precedent in India. Coloana sonora, ca de obicei, incanta, Amitabh Bachchan facand duet cu mai multi interpreti indieni. O productie de vizionat in familie, ideala pentru deconectare.
„Thirst” a fost filmul anului in Coreea de Sud. Regizat si scris de Park Chan-wook, filmul e o adaptare libera dupa romanul lui Emile Zola, „Therese Raquin”. Filmul a fost nominalizar la Palme D’Or in acest an si a castigar Premiul Juriului la acelasi festival de la Cannes. Filmul a avut peste 11 milioane de dolari incasari in Coreea, strangand peste un million de spectatori in salile de cinematografe. In rolurile principale, cu 2 prestatii de exceptie, au fost distribuiti Song Kang-ho (colaborator apropiat al lui Park, o figura emblematica pentru filmul coreean contemporan, cu roluri in „Shiri”, JSA”, :Memories of Murder” sau, mai recent, „The Host” ori „Secret Sunshine”) si Kim Ok-bin, vedeta serialului Over the Rainbow si a lung-metrajelor Dasepo Girls si The Accidental Gangster, care a castigat in acest an premiul pentru cea mai buna actrita pentru rolul din „Thirst” la Festivalul International de film fantastic din Catalonia. Dupa spusele lui Park, filmul trebuia sa se numeasca initial „The Bat”, pentru a accentua sinistrul, insa, a spus acelasi regizor, „nu este vorba doar de vampiri. Este un film despre pasiune si despre un triunghi amoros. Simt ca e ceva oarecum unic, pentru ca nu e doar un thriller si nici doar un simplu film horror, ci, in acelasi timp, si o ilicita poveste de dragoste”. Filmul este crontroversat nu atat prin faptul ca este primul film coreean care sparge bariera tabu-ului acestei cinematografii legat de nuditatea frontala a unui personaj masculin, cat prin reactiile vehemente starnite de pozitia Bisericii Catolice la adresa realizatorilor filmului, care in mod direct, sustinea aceasta, i-a afectat imaginea.
Un film pe care doar maiestria talentului unui mare regizor precum Park Chan-wook il putea pune atat de stralucit in scena. Un film care nu iese din tiparul obisnuit al productiilor marca Park Chan-wook, extrem de violent, presarat din plin cu umor negru si un comic de situatie amar si bizar, impletit cu ironii fine. Insa „Thirst” este in primul rand o opera de arta desavarsita, pornind de la indicatiile regizorale, jocul actorilor, scenariu, pana la imagini exceptional de bine redate, un montaj si o coloana sonora de nota 10. O adevarata bijuterie cinematografica ale carei sensuri cinefilii adevarati le vor savura dintr-o sorbire, dincolo de controversele pe care subiectul in sine le ridica. Recomandat doar unei anumite categorii de consumatori, si, evident, interzis minorilor.
Desi decizia de abdicare e data de rege cu putin timp inainte de a intra in comã, aceasta ajunge in mainile reginei si nu este adusa la cunostinta Curtii, iar scribul regal, cumparat de regina, neaga ca decretul ar fi fost scris vreodata. Regina scoate la lumina in schimb acel decret mai vechi care il decade pe printul San din dreptul de mostenitor, si ii neaga acestuia dreptul de a conduce tara. Infruntarea din Sala cea Mare dintre cei doi aduce in fierbere Curtea si tara, si toti adeptii printului privesc cu teama spre viitor, fiindca acesta nu are nicio dovada scrisa care sa sustina afirmatiile printului. Regina convoaca urgent lorzii din factiunea Noron si le spune ca va pune in aplicare indepartarea printului cu forta, pe baza decretului scris din mana sa.
Song-yeon si ceilalti pictori trebuie sa lucreze peste noapte pentru a desena piatra in forma de testoasa lasata de printul Sado, ca dovada a nevinovatiei sale. Daca ea nu va fi gasita , opozitia dusmanilor printului nu va putea fi infranta cumijloace legale. In acelasi timp trupele credicioase factiunii Noron sunt mobilizate in afara capitalei, pentru ca trupele printului sa fie in superioritate. Planul regelui de a pregasti terenul propice abdicarii e facut pas cu pas. Insa generalii afiliati factiunii Noron au ocupat toate pozitiile-cheie in armata si sansele ca soldatii printului San sa il poata apara pe acesta in momentul anuntarii abdicarii sunt minime. Printul trebuie sa convinga cativa generali din pozitii-cheie sa i se alature, daca vrea sa aiba cea mai mica sansa sa obtina tronul, chiar daca are dreptul la el. Va reusi el sa preia puterea ? Imparateasa nu sta cu mainile in san…
Naoko Ogigami, regizoarea filmului „Megane” („Glassess”), este o figura apreciata in lumea buna a filmului, atat la nivel international cat si in Japonia. Filmul „Barber Yoshino”, scris si regizat de Ogigami (39 de ani) a castigat o mentiune speciala la Berlin, in 2004. Acest prim succes international a regizoarei japoneze aflata, pe atunci, la al doilea sau film din cariera, a continuat 4 ani mai tarziu cu „Megane”, care a obtinut o nominalizare la Sundance, pentru Marele Premiu al Juriului, si a castigat premiul Manfred Salzgeber la Berlin. Ogigami nu a urmat calea traditionala pe care o urmeaza cineastii japonezi; dupa un program experimental in Statele Unite, a revenit in Japonia pentru a face filme artistice, si a gasit o industrie mai mult decat primitoare. Succesele au inceput sa apara: „Barber Yoshino” i-a adus prima mentiune la nivel international. „Love is 5-7-5 !” a pregatit calea spre un nou succes, urmatorul sau film – „Seagull Dinner” atingand un neasteptat varf sub aspect comercial. Popularitatea acestui din urma film a incurajat-o pe regizoare sa spuna o poveste mult mai cu subinteles decat orice tentativa comerciala anterioara. Asa s-a nascut „Megane”.
„Glassess” nu este un film pentru cei ce cauta o drama intense sau un film cu o actiune cat de cat inchegata. Actiunea, atat cat exista, se petrece de-a lungul meselor luate impreuna de personaje, fiecare fiind mai tentanta decat precedenta, si apropriind mai mult personajele unele de altele. Cu un umor discret, asistam la o adevarata meditatie a sufletului intr-un loc in care mintea e condamnata la tacere. O opera de arta care pentru necunoscatori poate parea plictisitoare, insa pentru adevaratii cinefili – un adevarat festin.
Din fericire, regele isi revine la timp din criza de amnezie si isi scoate nepotul din incurcatura. El e uimit si induiosat de faptul ca nepotul lui a procedat atat de discret si de modest in situatia de criza, desi stia ca bunicul lui e amnezic, si decide sa abdice brusc de la tron in favoarea acestuia, pentru a nu da timp adversarilor politici ai printului sa actioneze.” De acum, tu esti noul rege din Joseon ” ii spune cu caldura. Desi profund impresionat de cuvintele bunicului sau, printul refuza decizia lui insa regele il convinge ca nu exista o alta solutie care sa rezolve situatia si ca daca nu va accepta tronul, din cauza bolii regelui s-ar putea intampla lucruri grave. Se porneste mecanismul inscaunarii, dar regina si printesa Hwa-wan sunt deja la un pas de preluarea puterii…
Amnezia regelui il pune pe acesta sa ii ceara printului San de a se dezice de tatal sau, daca vrea sa ramana print mostenitor, fiindca regele nu accepta ca mormantul printului Sado, lasat in paragina, sa fie restaurat. Regele e convins ca restaurarea e un act prin care printul vrea sa ii arate bunicului sau ca nu e de acord cu politica lui, si degeaba intervine minstrul riturilor ca sa spuna ca de fapt el a cerut restaurarea, nu printul, regele ramane surd la orice argument. Neintelegand nimic din tot ce se intampla dar stiind ca isi risca nu numai pozitia de mostenitor ci si capul, printul e sfatuit de cei dragi sa isi renege tatal, pentru a nu il infuria pe rege. Va accepta el sa sacrifice ce are mai drag si sfant, doar pentru a ramane in viata ?
Profitand de momentele de amnezie ale regelui, regina ii reintra acestuia in gratii, spre uimirea printului San si a Curtii. Ea profita de una din aceste crize ale regelui ca sa ii picure cuvinte inveninate in urechi sotului ei la adresa printului. Intr-unul diin momentele de disperare a regelui pus in fata perspectivei de a deveni un senil neputincios si total lipsit de memorie, regina profita de asta ca sa il arate lui San ca ea e din nou deplin stapana la Curte, si ca el e acum respins de rege. Degeaba incearca regele tot felul de metode pentru a-si pastra memoria si a se mentine in forma, senilitatea sa avanseaza tot mai mult, creand confuzie si durere in mintea si inima printului San si dand tot mai multa putere reginei.
„The Warrior and the Wolf” parea filmul cu toate atuurile pentru un mare succes de box-office. Un regizor cunoscut, laureat cu 9 premii in intreaga sa cariera – Zhuangzhuang Tian, realizatorul lui „Springtime in a Small Town”, „The Last Eunuch” sau „The Blue Kite”, toate premiate la mari festivaluri internationale de film. Actori de prima mana – cunoscuta Maggie Q (Three Kingdoms: Resurrection of the Dragon, Mission: Impossible 3, si alte cateva productii hollywoodiene de succes din ultimii ani) si Joe Odagiri, superstarul japonez din Mushishi, Dream sau Shinobi. Un scenariu scris dupa o povestire a unui japonez, Yasushi Inoue, care la o prima vederea parea atragator. Nu in ultimul rand, putem adauga si talentul de fost cameraman al regizorului Zhunagzhuang, care se vede pe durata intregului film prin scenele generale extraordinar de bine filmate. Si totusi, toate aceste atuuri nu au asigurat succesul la public al acestei pelicule.
Un film in care limbajul care predomina este cel vizual, dialogul fiind aproape inexistent sau complet inexpresiv. In acest film vorbesc imaginile si cam atat. Pe alocuri scenele sunt filmate in locuri intunecate incat spectatorul greu desluseste ce se intampla. Conflictul este unul interior, insa personajele sunt foarte slab creionate. Nu exista un personaj de care spectatorul sa se ataseze, eventual poate doar de peisajele minunat redate. Scenariul este bun, insa regizorul nu reuseste sa stabileasca o continuitate a temei principale a filmului, deseori spectatorul avand impresia ca s-a ratacit in pustietate, asemeni personajului demoralizat foasrte sters portretizat. Un film deloc comercial, insa nici finalul sau nu justfica mijloacele utilizate pentru a se ajunge la el. Nu e un film de urmarit pentru fanii in cautare de scene de lupta sau costume de epoca care sa-ti taie rasuflarea. Pentru acestia, „Warlords” este alternativa. Pana si pentru cealalta categorie de cinefili, acest film poate ramane o mare enigma. In nici un caz nu este nu „must see”; mai degraba una din cele mai dezolante pelicule de epoca chinezesti din ultimul deceniu. Daca aceasta ecranizare ar fi fost realizata de japonezi, probabil ar fi fost o capodopera. Ecranizata intr-o alta cinematografie decat una fidela gandirii scriitorului (care este japonez), exista riscul de a nu se reusi transmiterea atmosferei pe care un clasic precum „Ballad of Narayama” a reusit atat de bine sa o redea. Din nefericire, exact asa s-a intamplat cum realizatorii nu se asteptau.
Cu ultimele puteri, Song-yeon ajunge in Hanyang si e gasita pe strada de un trecator. La patul ei, Dae-soo si unchiul sau afla ca fata e in stare grava si sunt putine sperante sa scape cu viata. Lunga calatorie pe jos pana acasa, foamea si frigul au secatuit-o de ultimele puteri. Printul San nu se desprinde de langa ea si soarbe fiecare cuvant al medicului ce o ingrijeste. Sotia lui i-a marturisit deja tot adevarul, fiindca se simtea vinovata de cele intamplate fetei, dar si de suferinta tacuta a sotului ei. Onestitatea ei desavarsita il fac pe print sa o ierte si sa o inteleaga pe sotia sa si sufletul printesei Hyo-eui scapa de o grea povara. Insa doamna Hye-gyeong , desi o compatimeste pe fata, nu accepta ca a gresit, si isi supravegheaza fiul cu ochi atenti. Si astfel atentia printului trebuie sa se imparta intre gravele probleme ale Curtii si problemele sale personale. Va rezista presiunilor ce il asalteaza din toate partile ?
Intoarcerea delegatiei din China il aduce inapoi pe secretarul Jung, care afla de la mama sa adoptiva, ca lordul Choi a tradat factiunea Noron, ca sa se salveze. El nu o aduce cu sine pe Song-yeon, care ramane in China, conform ordinelor doamnei Hye-gyeong, fiind acceptata pentru scurt timp la Scoala Imperiala de Arte a Chinei. Secretarul Jung si Insperctorul Hong au curand un dur duel verbal, care il pune pe ganduri pe secretar si arata ca situatia factiunii Noron nu e deloc atat de roza cum se credea, si ca printul nu a uitat cine ii sunt dusmanii. Pentru a-si salva capetele, cei din factiunea Noron trebuie sa se miste rapid si eficient… timpul preseaza…
Intamplator sau nu, 2009 este, dupa zodiacul chinezesc, anul Boului sau al vacii. In acelasi an 2009, producatorii chinezi au lansat un film care poarta acelasi titlul, „The Cow”, cu ocazia implinirii a 60 de ani de la fondarea Republicii Populare Chineze. Filmul a fost prezentat in cadrul Festivalului international de film de la Venetia din acest an. Povestea emotionanta a fost regizata de regizorul celei de-a sasea generatii de cineasti, Guan Hu, membru al Changchun Film Group. Pentru necunoscatori, Changchun Film Group este, practic, prima companie de film din China, pe umerii careia s-a cladit istoria filmului chinez. Nascuta in timpul ocupatiei militare japoneze din timpul celui de-al doilea razboi mondial, aceasta companie – specializata cu precadere pe filme de razboi – a ajuns sa dea cea de-a sasea generatie de cineasti, acestia reflectand in prezent, ca urmare a etatizarii sale, in principal teme sociale, filme de arta si despre traditiile Chinei, nefiind specializata pe productii comerciale. Totusi, cu „Cow”, compania pare a-si schimba orientarea, fiind desi actiunea filmului se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial, subiectul e tratat cu umor si ironie, impresionand prin sinceritatea taririlor personajului principal.
Dupa un episod plin de clarificari, il regasim pe Iljimae in plina actiune. Are acum alaturi de el oameni de incredere impreuna cu care poate tese un plan detaliat de penetrare in ultima citadela unde se poate ascunde adevarul atat de mult cautat – Palatul.
„Empire of Silver” este prin excelenta filmul producatoarei, scenaristei si regizoarei Christina Yao, debutanta in industria filmului chinez. Un debut insa stralucit, cu 4 premii castigate in doar cateva luni, pentru regie. Filmul, care e o co-productie China/Hong Kong/Taiwan, a fost prezentat la Berlinalele din acest an, iar in rolurile principale au foist distribuiti Aaron Kwok (din Divergence si Arfer this, our exile) si Lei Hao din Summer Palace, film interzis in China. Intr-un rol secundar a fost distribuita si actrita americana Jennifer Tilly. Filmul este inspirat din fapte reale, fiind vorba de o drama a unei familii aristocrate din China sfarsitul secolului XIX/inceputului de seconl XX. Costumele de epoca, atmosfera de sfarsit de secol, prestatia in special a lui Aaron Kwok, regia si scenariul, chiar si coloana sonora, toate fac din „Empire of Silver”, dupa Ip Man, poate cel mai bun film biografic al anului 2009 din industria de film chineza.
Un film cu adevarat de exceptie, o veritabila varianta chinezeasca a memorabilei productii hollywoodiene „Legendele toamnei”. Amatorii de actiune si scene de lupta nu au motive sa urmareasca aceasta productie, deoarece nu este una comerciala, ci biografica, o monografie concisa despre o lume in transformare, prea putin abordata in filmele asiatice si despre drama unei familii prinsa de evenimentele istorice intre niste decizii dure si propria supravietuire. Vorbele de la inceputul filmului, scena in care personajul principal rataceste in desertul Gobi prin praful desertaciunii sufletesti rostind retoric eterna intrebare existentiala: „Cum ar trebui sa-si traiasca omul viata ?” e definitorie pentru ideea pe care filmul vrea sa o transmita. Si totusi… „Universul e atat de infinit… si oamenii atat de ingusti…” incat adevarul acestor cuvinte memorabile tinde a capata conotatii in orice epoca istorica, inclusiv in zilele noastre. „Empire of Silver” ofera o adevarata lectie de viata, moralizatoare si emotionanta prin simplitatea sa. Adevaratii asiacinefili nu vor avea nimic de regretat vizionand aceasta veritabila capodopera cinematografica.
In timpul obisnuitelor peregrinari prin cetate, Dae-soo si ofiterul Seo sunt batuti mar de un necunoscur pe care l-au provocat la betie. Dorind sa vada cu ochii sai performanta incredibila a necunoscutului, printul San e de acord sa ingenuncheze in fata lui, daca oamenii sai vor fi invinsi. El descopera un stil de lupta necunoscut, dar eficient, care il uimeste si e pus in situatia de a ingenunchea, asa cum cere pariul. Dar totul se rezolva amiabil si printul afla uimit ca decretul sau dat in urma cu ani de zile, prin care acorda dreptul fiilor nelegitimi de a participa la examenele de stat nu se aplica din cauza dispretului aratat de societate acestei categorii de tineri. Necunoscutul si tovarasul lui ii spun in fata printului ca decretul nu a schimbat nimic in societate si ca nu cred ca va fi aplicabil vreodata. In minte printului ideea insa prinde radacini adanci. In acest timp, regina inchisa in apartamentele ei de catre rege, nu mai intelege nimic din comportamentul ciudat al acestuia. Odata o alinta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, alteori o alunga cu cea ma mare cruzime. Oare de ce ? O banuiala uluitoare o cuprinde , si speranta ca visul ei de marire se va implini, daca ceea ce banuieste e adevarat…
Constransa de doamna Hye-gyeong sa plece cu delegatia secretrului jung in China, Song-yeon nu are curajul de a-i marturisi printului cat de mult o doare sa se desparta de el si de toti cei dragi. Printul afla prea tarziu de la Dae-soo ca fata pleaca si nu mai ajunge la timp ca sa o opreasca din drum. El e convins ca fata a plecat de bunavoie, sa se perfectioneze la Scoala Imperiala de Arte din China, insa cand afla ca despartirea va dura 10 ani, nu isi poate stapani emotia si durerea coplesitoare. El afla ca mama lui a fost cea care a recomandat-o pe fata ca membra a delegatiei, dar e convins ca gestul ei a fost un gest de apreciere a talentului fetei, si nicio clipa nu banuieste adevaratul scop al indepartarii fetei de la Curte. Apoi noi probleme incep sa apara la orizont si imaginea fetei pare sa paleasca in sufletul printului San…
Doamna Hye-gyeomg, o convoaca la ea pe Song-yeon, in prezenta sotiei printului San, si o cearta aspru pentru ca printul s-a intors beat la palat, insotit de fatã. Ea o acuza pe Song-yeon ca il manipuleze pe print in interes personal, punandu-l in situatii nedemne de rangul lui. Degeaba incearca printesa Hyo-eui sa o apere, doamna nu intelege natura relatiei dintre o simpla servitoare si un print, si o umileste pe fata nevinovata cu cuvinte jignitoare, dar isi si cearta nora ca a permis fetei sa se apropie de print cu intentii de seducere, si nu a luat masuri imediate. Song-yeon acum pusa intr-o situatie dureroasa, deoarece printul care nu stie nimic, e la fel de prietenos cu ea, ca intotdeauna. Numai Dae-soo observa ca ceva s-a schimbat si e foarte ingrijorat din cauza ei.
Filmul este regizat de Anurag Kashyap, unul din tinerii regizori indieni (37 de ani) extrem de apreciati, dar si un scenarist de marca. In filmografia lui se inscriu „Black Friday” (2004), un film controversat si premiat despre atentatele din Bombay din 1993, sau productii de success precum „No Smoking” sau „Dev D” Ca scenarist a scris scenariul castigatorului FilmfareAward (Oscarurile indiene) „Satya” (1998) si filmului Canadian nominalizat la Oscar „Water”, fiind considerat unul din cei mai multilaterali si prolifici cineasti indieni contemporani. Ideea lui „Gulaal” a prins contur in 2001, pe cand regizorul Kashyap asculta cantecele de pe coloana sonora a filmului Paanch, un film ce la acea vreme se lupta cu cenzura. Inspirat de aceste melodii scrise de Mohammad Rafi, „Gulaal” e dedicat textierului acestor melodii, Sahir Ludhianvi, si altor poeti care au avut o viziune despre India pe care si-au exprimat-o in versurile lor. Partial, filmul a fost inspirat si de ideea actorului protagonist, Raj Singh Chaudhary.
Din diverse motive, lansarea filmului a intarziat 3 ani, in cele din urma avand premiera in martie 2009. Dupa lansare, acesta a primit critici favorabile din partea cunoscatorilor de film indian: „Anurag Kashyap (foto) este una din cele mai tulburatoare voci din filmul indian de astazi„, iar filmul sau este „fantastic de agreabil, chiar te atinge„. „Fiecare personaj al scenariului capata o identitate, inclusiv cele secundare, dar si un contrast in forma celuilalt personaj, opus, un adevarat stil de autor dramatic.” Celebrul scriitor tamil Charu Nivedita vorbeste de „Gulaal” ca fiind „cel mai bun film politic indian al tuturor timpurilor” si „un document al istoriei politice contemporane„. In ciuda acestor remarci favorabile, filmul nu a constituit o lovitura la box-office in India.
La capitolul lucruri insolite, trebuie mentionat ca regizorul insusi are o aparitie speciala in film. De asemenea, comisia indiana de cenzura a sters doua dialoguri din film, unul referitor la Gandhi, si un altul referitor la originile imnului indian. In film apar o multime de elemente ce amintesc de legende ale muzicii anilor ’70-’80 din Statele Unite: unul din personajele poarta un medalion ce a apartinut, in viata reala, lui John Lennon. Melodia interpretata la chitara de personajul Kiran in camera de intalnire este, de fapt, „Goodbye Blue Sky” de pe legendarul album „The Wall” al lui Pink Floyd, iar in scenele alb-negru ce sugereaza anii copilariei unuia dintre personajele importante din film apare un poster ce-l infatiseaza pe Jim Morisson, cu toate ca el avea un medalion cu poza lui… John Lennon. O mare parte din echipa de actori a fost implicata si in alte procese decat interpretarea propriu-zisa: 
Iljimae si Eun Chae reusesc sa scape din mainile lui Sa Cheon, fiindca primesc un ajutor neasteptat de la Gong Kil si de la Shi Hoo. Dupa ce Eun Chae ajunge in siguranta Shi Hoo trebuie insa sa plateasca pentru neascultare, iar Sa Cheon nu e usor de induplecat…
Profund indurerat de faptul de netagaduit ca regina, in care avea o incredere fara margini a incercat sa il ucida, printul San disperat, intr-un moment de prabusire sufleteasca fuge din palat, fara sa spuna nimanui. Sotia si mama lui misca si ultima piatra sa il gaseasca in mod discret, dar degeaba. Nici regele, nici Song-yeon nu stiu nimic, ambii fiind prea preocupati de pictura pe care fata o face regelui spre a-i aduce acestuia alinare. Regele afla astfel ca printul San a fost cel care, prin reformele introduse cat timp a fost regent, a permis ascensinea fetei in pozitii alta data permise numai barbatilor. Regele constata acum ca printul a facut lucruri deosebite in scurtul timp cat a condus tara, si asta il pune pe ganduri. Intr-un acces de sinceritate, citind inocenta din ochii lui Song-yeon, regele ii povesteste acesteia o multime de lucruri dureroase din viata sa, mai ales legate de moartea fiului sau, printul Sado, peste care nu a putut trece niciodata.